Existențialismul Creștin

-Marin Mihalache-

Marin Mihalache         Inexorabilul periplu al ființei spre moarte, răstimpul dintre naştere şi răposare trăit în „liniștită disperare”, existența în afara Esenţei, ori pieziş împotriva Ființei, viața fără Dumnezeu, nu fac întradevăr nici un sens, sunt absurde, exact așa cum ne lasă să înţelegem filozofiile existențialiste ateiste, religioase și creștine, de la ecleziast şi neprihănitul Iov până la postmodernism. Însă spre deosebire de ecleziast care a găsit că nu este nimic nou sub soare și că în ultimă instanţă toate sunt doar vanitate și doar goană după vânt, ori de existențialismul modern și postmodern după care „toate drumurile duc în negru putregai” și viața este doar o „pasiune inutilă”, existența duce spre non-existență și neant, creștinismul aduce în lume speranța eshatologică și credința că sensul adevărat și ultim al creaţiei şi al existenţei nu este spre moarte ci spre înviere. Dar drumul spre înviere trece întradevăr prin tragicul fiinţei şi crucea suferinţei și de obicei cei mai buni, cei mai cinstiţi și neprihăniți dintre oameni suferă cel mai mult în această lume. Din această cauză teodicea, suferinţa celor nevinovaţi este greu de acceptat, de explicat și de justificat omeneşte. Aceasta este de fapt şi unul dintre pietrele de poticnire şi argumentele cele mai mult folosite de sceptici şi de cinici împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi totuși în mijlocul furtunilor devastatoare, în tot tragicul existenței, în noaptea sufletului, în pustiul patimilor, se întrezăresc tainic din când în când ca prin minune de după gratii ori după nori razele unei lumini nelumeşti, adierea blândă abia perceptibilă și consolatoare a harului divin, intuiția și revelația că nu totul și toate se termină „în negru putregai”, că în ciuda aparanţelor, nu suntem totuşi singuri, că dincolo de noi şi de puterea noastră de percepere şi înţelegere există un sens mai profund și înalt, abscons şi spiritual, care transcende viziunea şi spectrul vieții pământești contingente și trecătoare.

Sentimentul religios al fiinţei care izvorăște din substraturile conştiinței omenești este profund înrădăcinat în existenţă și ancorat în transcendentul divin. Urmărind firul nevăzut dar presimţit al intuiţiilor, sentimentelor și al trăirilor sacre, ne putem coborî pe albia acestui râu luminos al continuității cât mai aproape cu putință de însăşi izvoarele existenței și ale cunoașterii prin revelaţie cu speranța și credința că în acest periplu și pelerinaj spiritual vom putea descoperi însăşi sensul ultim al existenței. Pentru cei care se învrednicesc să caute și să umble pe calea cunoaşterii prin revelaţie, existența este viața trăită în lumina harului care se pogoară, sălășluiește și se manifestă cu toate darurile sale făcând posibilă înțelegerea vieții şi din perspectiva eshatologică. Omul întradevăr a fost creat liber şi este chemat să conlucreze în sinergie cu harul divin. Omul este liber ontologic și nu a fost conceput să se supună orbeşte din necesitate legilor imuabile ale fizicii şi cele deterministe ale naturii, nici să fie manevrat magic de mâna nevăzută a unui ventriculist cosmic. Vocaţia omului este creativitatea în libertate, co-participarea la transformarea şi transfigurarea sa şi a lumii în care trăieşte. Dar fiindcă este liber, omul îşi poate folosi acest dar divin în scopuri malefice, demonice, tot aşa cum a procedat la începuturi şi continuă să se manifeste potrivnicul, îngerul căzut şi cetele sale. Şi aici este dilema şi paradoxul divin, de ce poate Dumnezeu nu intervine imediat, vizibil şi în forţă, cu trasnet şi foc, aşa cum ne-am aştepta de la un Dumnezeu atotputernic să oprească şi să suprime radical tot răul din lume. Dacă Dumnezeu ar proceda după cum suntem noi înclinaţi să-i cerem ar trebui în primul rând şi implicit să revoce însăşi darul libertăţii fără de care nici iubirea adevărată şi liber consimţită nu mai este posibilă. Şi apoi, nu este om fără prihană, toţi avem ascunse în văgăunile conştiinţei urme şi umbre, rădăcini ale păcatului care nu pot fi smulse deocamdată, în lan grâul nu poate fi deocamdată separat de neghină, fiindcă ar însemna să nu mai rămânem vii niciunul.

Trăirile personale de anxietate și zădărnicie, coborârea până în abisurile iadului sufletesc, suferința liniştitei deznădejdi nu pot fi depășite și tămăduite însă decât printr-o decizie de a merge pe calea revelată a credinței. Fără un astfel de curaj ontologic de voință omul riscă să bâjbâie la nesfârșit prin întunericul existenței și al conștiinței, prin labirintul perplexităţii intelectuale fără ieșire. Alegând însă calea luminii și a adevărului revelat omul se rupe din păienjenișul determinist al cauzelor și efectelor, de lanțurile dicotomiilor, de tirania necesităţii, detaşându-se treptat de cercul închis al egotismului și al narcisismului exacerbat, devenind liber, născut din nou în duh, deșteptat din coșmarul obsedant al incertitudinilor.

Absurdul filozofic existențial nu poate fi depășit prin simpla rațiune ci printr-un salt metafizic, prin har și revelație, printr-un act de credință. Dacă absurdul ar face vreun sens, omenește vorbind, ar putea analizat şi controlat prin binomul și dicotomiile raționale, prin logică. Dar tocmai fiindcă absurdul și vanitatea existenței este la ceea ce ajungem raţionalizând excesiv, este necesară o altă cale, calea revelată, care nu se opreşte la hotarele şi orizontul gândirii şi al limitelor înţelegerii omeneşti. Dar o astfel de Cale există, ni s-a revelat, slavă Domnului. Numai că omul are nevoie de un act de curaj smerit și paradoxal, curajul de a crede fără de care nu există salvare, cale de ieșire la lumină dintre penumbrele din grota subterană a condiţiei omeneşti damnate.

Obiecţiunea care se aduce îndeobște existențialismului este că este o filozofie exclusiv subiectivă care nu demonstrează, revelează ori validează obiectiv natura relației şi a experienței transumane care se produce la frontiera dintre ontologie și transcedental în situații limită când ființa se lovește ca de o stâncă de necunoscut și astfel omului i se deschid ochii spirituali acceptând şi posibilitatea unei existențe dincolo de limitele puterii sale de pricepere, a inteligenţei sale. Dar aceasta poate fi o prejudecată ori o consecință a paradigmei de gândire a omului modern, post cartezian, care se consideră pe sine ca existând în afara lumii, judecând din afară realitatea obiectivă. Această viziune îl scoate pe om nu numai din realitatea obiectivă ci și din fluxul fenomenal al vieții, al existenței ancorate la transcendent.

În ciuda atâtor eronate și stereotipe idei și prejudecăți cu privire la religie și în special la creștinism după care religia ar reprezenta un obstacol în calea progresului și a emancipării omului, religia va dăinui într-o formă sau altă fiind parte inerentă din ceea ce suntem, din codul nostru genetic şi psihic, din miracolul vieții și al realității. Deși impulsul spre sacru şi religios este învăluit în aură mistică şi pare a fi paradoxal, totuși trăirea religioasă nu este irațională ci face sens și este necesară mai ales în condițiile unei civilizații materialiste desacralizate. Creștinismul caută și propovaduie adevărul revelat și nu are drept scop abandonarea şi sacrificarea funcţiilor legitime şi atât de necesare ale intelectului și ale rațiunii pe altarul ignoranței și al oarbei credințe religioase obscurantiste. Creștinismul nu este în conflict nici în competiție cu metodele și scopurile științifice ale cunoașterii, ci le completează, le dă direcţie şi valoare spirituală şi transcedentală, le redescoperă teleologia şi axiologia care altfel le lipseşte. Rostul creștinismului este să găsească un sens cunoașterii, să orienteze gnoseologia şi epistemologia spre valorile binelui, adevărului şi frumosului, nu ale răului, demonicului şi distrugerii.

Existentialimul este o filozofie de viață, iar pentru creștinism reprezintă însăși rațiunea de a fi a omului. Creștinismul este filozofia vieții și a învierii și nu are neapărat nevoie de o redefinire ori de adaptare la categoriile fenomenologice ori existențiale „daseign” din compromis sau din necesitatea de a rămâne relevant și acceptabil intelectului desacralizat. Omul are nevoie și de altă perspectivă a cunoașterii precum cea prin credință fiindcă realistic și obiectiv resursele sale intelectuale, inteligența filozofică rațională, neluminate de har nu pot cuprinde și pătrunde realitatea fenomenologică, taina existenței, misterul divin.

Spre deosebire de paradigma rațională empirică prioritatea în alegerea de a trăi prin credință nu este să raționalizăm și să dovedim că un lucru sau fenomen este adevărat sau nu pentru că apoi să credem, pentru că dacă este evident şi adevărat, nu mai este nevoie de credinţă, ci alegem sau încercăm mai întâi să credem chiar dacă din punct de vedere intelectual ni se pare inacceptabil, o imposibilitate logică. Însă odată făcând alegerea să credem în ciuda necredinței noastre, dacă alegerea este smerită și înțeleaptă putem apoi reflecta, gândi, analiza, medita, contempla aceeaşi realitate, însă dintr-o altă perspectiva și de pe un alt podiș mai înalt decât acela al platitudinii reducționiste. Credința existențialistă ar putea fi înţelesă nu ca o serie de propoziții și concepte care stabilesc aprioric regulile credinței, conținutul exact al acesteia, ci ca pe o experiență inefabilă personală care precede și intuiește regulile acceptate ale credinței. O astfel de credință se vrea înțeleasă ca un proces deschis, firesc, existenţial care precede așezarea în formă și formulă a crezului religios.

Faptul că în timpurile de pe urmă trebuie să alegem între teism și ateism, între credinţă religioasă şi necredinţă, reprezintă în ultimă instanţă o falsă dicotomie intelectuală, o sciziune în însăși modul nostru de a gândi și reprezenta realitatea și lumea și nu are nimic de-a face cu existența sau non-existenţa lui Dumnezeu. Prin însăși faptul că ne încumetăm să vorbim de Dumnezeu de parcă l-am cunoaşte personal, ori a-L nega precum existenţa ori non-existenţa Sa ar depinde de capacitatea noastră limitată de înţelegere, denotă că de fapt aprioric, de multe ori vorbim despre altceva sau altcineva, în cele mai multe cazuri despre o reprezentare, ori un idol mental ori o proiecţie psihologică şi antropologică imaginativă a propriilor prejudecăți, a ceea ce este compatibil și potrivit cu sistemul nostru finit de gândire și reprezentare a realității. De aceea poate în Turnul Babel postmodern unde nu mai sunt crezuri consacrate, certitundini și nici consens, fiindcă sunt prea multe incertitudini și credulitate nici nu avem cum să ne mai înțelegem. Fiindcă s-ar putea ca fiecare practic să vorbească pe alte unde de comunicare şi în alt spirit despre cu totul altceva şi fiecare după aceea să înţeleagă ce vrea ori ce este mai convenabil.

Există tipuri de filozofii existențiale care conțin concepte împrumutate din doctrinele creștine după cum există și doctrine creștine care conțin precepte și concepte teo-filozofice și filozofice existențiale, dar creștinismul nu este existențialism „per se”, deși istoria bisericii creștine apusene și răsăritene a dat lumii minți luminate, filozofi și teologi de erudiție intelectuală care s-au ocupat și preocupat de înțelegerea existenței ca atare și în relație cu sacrul și comuniunea omului cu divinul. Se poate desigur vorbi de existențialism creștin atunci când reflectăm la trăirea învățăturii creștine ca atare, la experiența de viață creștină autentică. Dintru începuturi însă creștinismul n-a căutat să analizeze abstract, teoretic și filozofic existența, ca pe un obiect de studiu, ci și-a asumat misiunea apostolică de a călăuzi și îndruma omul să trăiască în lumina noii revelații, să umble pe Calea care duce la adevăr și viață, prin purtarea de către fiecare a propriei cruci, prin moartea și învierea personală și comunitară întru Hristos. Însăși credința nu a fost înțeleasă ca o adeziune formală intelectuală la o doctrina religioasă greu de altfel de înțeles şi de explicat filozofic chiar și de teologii cei mai străluciți, ci atașament personal, devotament, hotărâre personală de a urma nestrămutat pe Calea cea nouă în duh și adevăr, de a trăi autentic și cu dăruire totală și spiritul sacrificiului de sine adevărul creștin.

Ceea ce nu este Esență ci doar existență finită se manifestă doar ca potențialitate, dar pentru a se actualiza, pentru a deveni realitate în proces de devenire și desăvârșire are nevoie şi de un impuls din afară, de razele de lumină și de har ale Esenței, precum germenul vital dintr-un sâmbure îngropat în întunericul pământului este chemat de primele raze de soare ale primăverii să iasă din mormânt la lumină şi viaţă. Existența în sine este un miracol, o taină, o prezenţă spirituală, nu simplu obiect de analiză sau psihoanaliză desacralizată. Existenţa nu poate fi explicată reducţionist ori descrisă ca un obiect de cercetare ori ca un proces biologic ori psihologic, un fenomen oarecare al naturii şi atât. Existenţa în sine nu face sens, îi lipseşte rațiunea de a fi, dacă nu există un nexus, dacă nu se află într-o relație de conexiune și de comuniune cu Esența, tot așa precum o rază de soare n-ar putea exista și prezenţa acesteia ar fi inexplicabilă dacă n-ar exista o sursă, soarele, esența de la care raza de soare purcede. Tot astfel nici existența nu poate fi explicată dacă n-ar fi precedată de Esență. Drumul din nicăieri spre o existență care ar precede Esența este iluzoriu, este ceea ce se vede la infinit printr-o oglindă retrovizoare, adică anguasa și neantul.

Existențialismul creștin ar putea cumva fi înțeles ca fiind o viziune semantic-metaforică și sacră asupra realității și a vieții privite prin prisma luminată de razele de har ale adevărului revelat și întrupat, hermeneutică non-literală, meta-realistică și sacramentală a existenței omului în comuniunea tainică de iubire cristică a semenului și a lumii din care este însuși parte, o lume aflată într-un continuu proces de transformare și transfigurare după chipul şi asemănarea Logosului, a Arhetipului primordial. Periplul omului prin lume este urcuș duhovnicesc din slavă în slavă spre Creatorul său.

Pentru creștinism, Esența precede existența, în radicală opoziție cu principiul existențialismului ateu, ori neo-pagan după care existenţa ar precede esenţa. Fiecare om este născut să fie liber dar nu este cu adevărat liber atâta timp cât alege să rămână doar un fenomen al naturii supus orbeşte necesităţii sociale şi politice, al instinctelor primare, al condiţiei sub-umane ori anti-umane. Credinţa este arvuna şi garanţia eliberarii spirituale, a începutului urcuşului duhovnicesc, al strădaniei temerare omeneşti de transcendere cu ajutorul harului sfânt a limitelor inerente ale condiţiei umane netransfigurate. Dar credinţa nu este doar un exerciţiu intelectual care se produce şi rămâne la nivelul accepţiunii sau al convingerilor mentale a unei doctrine teo-filozofice sau a unui crez religios oricat de adevărate şi inspirate ar fi acestea, ci „sine qua non” înseamnă transformarea launtrică, existenţială a persoanei, înălţarea smerită a omului la binecuvantarea şi la demnitatea de a deveni şi a se putea numi copil al lui Dumnezeu.

Este adevărat că privit doar din perspectiva lumească, fiecare om se trezeşte în această lume fără să fi fost întrebat ori consultat în prealabil de nimeni, se naşte într-un anumit context biologic, istoric, spiritual, cultural deja existent. Însă la un moment dat al existenței pământești fiecare om se află în situaţia de a lua o decizie cu repercursiuni eterne pentru sine și anume dacă va contiunua să doarmă liniștit și împăcat cu soarta și condiția precară a lumii acesteia, cu viața naturală care suntem siguri că duce la moarte biologică şi spirituală, ori încercă să se trezească şi să se salveze pe sine printr-un act radical de curaj ontologic transcedental de acceptare şi încredere în revelația divină. Riscul credinţei pe care omul și-l asumă înseamnă un salt în necunoscut, dincolo de limitele raţiunii şi logicii pe care credinţa le luminează şi transfigură. Omul este conștient că viața sa este trecătoare, că la un moment dat va ajunge pe buza prăpastei şi pe pragul morţii de unde se vede sau nu ceea ce este dincolo, în partea cealaltă, dacă se întrezăreşte sau nu limanul bunei speranțe asumate prin credinţă. Ce alte șanse de izbândă mai sunt însă când suntem deja pe marginea prăpastiei, a abisului existențial, și cale înapoi nu mai există?

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate