Minotaurul Orb al Istoriei

-Marin Mihalache-

Marin Mihalache

Lacom, prosper şi nebun de fericire, minotaurul orb al istoriei orbecăie la întâmplare prin întuneric lovindu-se ba de câte o cetate a culturii, ba de câte un lăcaş de ȋnchinăciune, ba de vreun popor sărman şi milostiv, ba chiar și în sine însuși. Pe unde trece nu mai rămâne decât praful de pe toba economică, pustiul moral, declinul cultural şi apostazia spirituală. Este ca un nor greu sau o năpastă care aşezându-se peste capetele bieţilor oameni din cetate şi umbrindu-i îi silește pe rând să-și schimbe numele, bunele obiceiuri și convingerile, ca mai târziu să-i convertească pe toți din oameni cinstiţi şi cumsecade în faliţi şi idioţi utili. Odată botezați în apele tulburi ale Babilonului apostații trebuie să i se supună şi să i se închine măcar formal minotaurului. Astfel se face că mulţi din oamenii cetăţii care au mai puţine probleme de conştiinţă şi mai puţin caracter profită de situaţie şi încep repede să înveţe să se descurce îmbrăcând peste noapte hlamida servilismului şi a ipocriziei, a indiferenţei şi a lipsei de empatie şi de respect faţă de ceilalţi, a dedublării conceptuale şi voliţionale. Fiindcă pentru un astfel de rol este musai să înveţi să-ți perfecţionezi arta schimbării măştilor şi a disimulării. Trebuie să te obişnuiești să gândești într-un fel, să vorbești altfel, să acţionezi altcumva, după situaţie, timpuri şi împrejurări.

De la o vreme, de vreo două sute de ani şi ceva mai precis, minotaurul a lansat o campanie globală care s-a dovedit până la urmă de a fi de mare succes convingând lumea că nici minotaurul nici întunericul dinăuntrul labirintului nu există, că s-ar fi mutat demult în zonele luminate de neon, la confortul şi lipsa de supraveghere şi responsabilitate civică pe care ţi-o oferă din plin anonimatul metropolei, oraşul de sticlă şi beton care în multe privinţe seamănă de fapt cu labirintul unde s-a născut şi a crescut minotaurul. Şi cum oamenii confundau deja mitul cu factualitatea şi facticitatea i-a fost pe cât se poate de uşor minotaurului să iasă discret din scenă şi din încurcătură şi să continue să tragă discret sforile politice din spatele scenei, ori să-şi asume rolul de ventriculist, fiindcă nu i-au trebuit alte argumente mai convingătoare şi plauzibile decât faptul că oamenii modernizându-se şi emancipându-se social, politic şi cultural, cum era şi firesc, nu mai pot crede în mituri şi poveşti.

Într-o zi, şi aceasta este doar o poveste, unul din aghiotanţii săi de încredere şi de rang mai înalt a mers în audienţă la minotaur care tocmai se odihnea tolănit pe nisipul fierbinte pe una din magicele şi fermecătoarele insule greceşti şi l-a informat că sunt în mare pericol fiindcă oamenii s-au deşteptat şi sunt acum aproape se afle întreg adevărul şi drept urmare minotaurul şi tot anturajul său vor fi în curând deconspiraţi. Nu-i nimic, l-a asigurat liniştit şi confident minotaurul pe precautul său aghiotant, nu există niciun pericol pentru noi oricâte adevăruri vor descoperi ori li se vor revela oamenilor, atâta timp cât noi şi acoliţii noştri ne ocupăm direct cu organizarea adevărului. Chiar şi cu bună ştiinţă şi înţelegere a adevărului și bunăcredință, orb pe orb ținându-se de mână este de ajuns ca primul să cadă în labirintul administrativ precum insectele în plasa păianjenului ca apoi tot convoiul încolonat se se năpustească precum oile bezmetice spre abisul fără de ieşire al confuziei. Pe baza efectului domino şi a confuziei regulilor jocului subtil semănată în mintea celor naivi, creduli şi servili, mai ales a celor care vor oricum să parvină şi să se ajungă cu orice preţ, chiar și cu prețul sufletului, minotaurul istoriei își va recruta în scurt timp o armată de adepți.

Astfel se face că minotaurul va sfârşi prin a controla o multitudine de suflete hipnotizate și care pe jumătate adormită fiind tot mai crede că treaba cu minotaurul este numai o poveste sau un mit. Minotaurul ca şi şarpele deghizat din grădina primordială a creaţiei seamănă în mintea omului sămânţa îndoielii, cum că nu se ştie sigur dacă omului i s-ar fi interzis sau nu să guste din momeala cunoaşterii fiindcă n-a fost nimeni acolo de faţă să verifice şi să confirme dacă miturile biblice ca şi celelalte mituri sunt adevăr ori doar fabulaţie a minţii omeneşti, fiindcă astfel devine plauzibil şi zvonul propagandistic după care minotaurul de fapt n-ar exista. Numai ca minotaurul nu este atât de naiv să umble printre oameni. El doar se foloseşte de oameni, iar aceasta este o artă care se deprinde prin multă practică şi experienţă istorică.

Norocul este însă că deși minotaurul are astăzi o putere politică și materială covârșitoare spiritul sau este însă fragil și chiar neputincios. Chiar și cei mai sinceri adepți și discipoli ai săi nu îngenunchează cu tot sufletul în fața sa ci poate numai din ipocrizie, din meschin interes, sau pentru că doar așa se mai poate avansa social, politic şi economic în lumea aceasta. Așa zisul spirit revolutionar al maselor nu este de fapt decât mascaradă și puțini își fac iluzia că ar fi ceva adevărat în toate sloganele şi teoriile echităţii şi ale dreptăţii. Cei ce s-au încrezut întradevar în minotaurul orb al istoriei și căruia i s-au închinat până la adorare fanatică mai devreme sau mai târziu au avut și ei surpriza că falsul lor dumnezeu mai avusese înainte și alți idolatri pe care atrăgându-i în cursa primejdiei le-a devorat apoi sufletele trimițându-i pe veșnicie în focul remuşcărilor.

Soarta adepților minotaurului, a armatei sale executive, este cam asemănătoare: întâi vine ispita măririi, apoi fascinația puterii pe care o exercită minotaurul asupra celor înrobiţi, urmează târgul în care novicele își vinde sufletul în schimbul lumii, slujba cu sau fără simbrie și la sfârșit deziluzie și întristare. Când și-au deschis ochii spirituali discipolii minotaurului își dau de fapt seama că sunt posedați fără scăpare de falsul dumnezeu și că astfel vor trebui să poarte de acum în sufletul lor cât a mai rămas stigmatul și condiția damnată de iobagi ai istoriei acestei lumi. Cu alte cuvinte, nemaiavând nici riscul şi privilegiul omenesc de a trăi din plin și deschis drama existenţei ca atare, a răstignirii între absolut și nimicnicie aceste fiinţe înşelate vor rătăci veșnic în cercul iluziei și al imposibilității de a se cunoaşte şi îmbunătăţi sufleteşte, al neputinței de a se numi oameni.

Mentalitatea impusă de minotaurul orb al istoriei este o formă de negare a existenţei autentice, fireşti, înobilate de virtuţi şi valori morale. Credincioşi şi servili minotaurului orb al istoriei, apostaţii devin robi ai mândriei de sine, ai infatuării şi ai narcisismului intelectual. Din motive greu de explicat, dar plauzibile, aceştia se pare că undeva pe crengile arborelui genealogic şi genetic şi-au pierdut parte din funcţiile intuiţiei metafizice şi ale sensibilităţii religioase. Ei par a suferi de lipsa unei capacităţi de comunicare cu transcendentul şi duhul adevărului, de simpatie şi empatie faţă de ceilalţi, deşi nimeni nu poate nega faptul că în mare parte aceştia excelează intelectual, logic, raţional, şi este probabil datorită acestei hipertrofii a funcţiilor analitice nu mai pot vedea şi dincolo de orizontul realităţii abstracte ori empirice, își pierd busola morală.

Mulţi apostaţi nu sunt nici macar oameni răi ori mai imorali decât cei care au sau pretind ca au o credinţă religioasă. Dar mândria lor, suficienţa, încântarea şi fascinaţia cu ei înşişi îi duc în ultimă instanţă la starea de narcisism şi idolatrizare a propriei persoane.  Ei nu numai că ajung să neage existența şi nevoia de Dumnezeu dar ei înăbuşesc din faşă în ei înșiși și în afara lor orice intenţie ori valoare care poartă pecete dumnezeiască sau spiritual omenească. Drama acestui soi de apostaţi este cea a omului debusolat metafizic dar care caută dialectic după o logică prin care ei să se justifice moral, să fie exoneraţi de păcatul mândriei. Calvarul conștiinței unor astfel de oameni începe însă când ajung la limita după care trebuie să-și închipuie ultima realitate a lucrurilor, când sunt nevoiți să substituie pe Dumnezeul adevărat cu o cauză, o teorie, sau un idol oarecare, fie acel idol să fie propriul lor sistem de gândire, dogmatismul radical subiectiv. Bolnavi sufletește de neputință de a se lupta și a se răzbuna pe Duhul Adevărului care le prăbușește în țărână pe rând toate statuile imaginare ale idolilor și ale duhurilor străine adevărului care-i bântuie din când în când prin cetate, acești ieniceri ai minotaurului încearcă din răsputeri să convertească și pe alții la legea lor, iar dacă nu, se năpustesc asupra oamenilor în care duhul lui Dumnezeu și-a făcut casă și în inimă altar de jertfă unde arde tămâie binecuvântată. Acești ieniceri sunt de fapt plătiți cu arginţii de lacrimi nevinovate ale atâtor truditori la roata istoriei. Ca fii neligitimi ai minotaurului ei seamănă în lume neghina deznădejdii și suflă în trompete de nori întunericul apocaliptic.

Mai există nu doar pentru cei apostaţi dar şi pentru toţi ceilalţi, credincioşi adevăraţi ori doar cu numele, ispita hedonistică. Această ispită a existat dintotdeauna în lume, dar în trecut mai exista şi un simţ al măsurii și al ruşinii, o rezistenţă tacită a societăţii, un canon al bisericii, toate contribuind la atenuarea acestei ispite, sau cel puţin la manifestarea publică a slăbiciunilor şi vulnerabilităţilor omeneşti. Minotaurul însă se foloseşte din plin această ispită declanşată parcă anume să schimbe lumea înlocuind tradiţiile morale istorice şi culturile de sorginte şi inspiraţie sacră prin întoarcerea omului la legile naturii, la satisfacerea fără prohibiţie ori inhibiţie a instictelor primare. Libertatea hedonistică, sau mai bine zis libertinajul este pe cât se pare frânghia de care are nevoie sinucigaşul moral, lipsit de respect pentru sensibilitatea şi preceptele morale ori religioase ale altora. Tot la umbra zeilor din panteoanele neo-pagâne se nasc și sarlataniile astrologilor, farsele magicienilor, panteismele disimulate, cultismul și obscurele teorii demiurgice, toate categoriile de care are atâta nevoie minotaurul pentru a stăpâni și tine ocupată mintea nestatornică și de altfel sclipitoare a unei omeniri debusolate.

Adevărul este că astăzi după ce mintea omenească a fost răstignită între rigorile pragmatismului, ale utopiei raționalismului dialectic, ale iraţionalismului dialectic și demonic este mai mult ca orișicând în căutarea unui echilibru spiritual și redescoperirea aripilor sale metafizice. Cel ce nu se va mântui și nu-și va salva sufletul va fi numai omul indiferent la Cuvântul lui Dumnezeu, tâlharul care a blasfemiat pe cruce și credinciosul rebel. Ateul militant dar hotărât să caute adevărul, ca și hoțul mântuit de la dreapta lui Isus pe cruce se pot întoarce radical spre Dumnezeu, poate tot cu atâta forță și determinare precum l-au urât sau negat. Harul lui Dumnezeu este mai puternic decât îndărătnicia omenească sau infatuarea atotştiitorilor, iar istoria sacră, hagiologia, sunt pline de sfinți care precum Pavel pe drumul Damascului s-au întors convertindu-se prin harul Domnului din persecutori în apostoli ai adevărului. Paradoxul și taina lucrării de mântuire a lumii constau și în faptul că Iisus avea să fie trimis la judecată și la moarte de către oamenii cei mai religioși și de către judecătorii cei mai interesaţi după dreptatea omenească. Până la marea judecată, precum este profețit, i-a fost dat minotaurului să-și recruteze și să-și adune armata sa de umbre ale pământului, mai bine zis ale subteranei, ale labirintului mitologic unde se ascunde.

Dar din când în când minotaurul trece și pe la noi, prin lumea aceasta, nu deghizat sau în straie luminoase de înger înșelător. Ci că o vijelie năprasnică, un uragan amenințător și neiertător, stârnit de niciune, ca din senin. Numai că o furtună care poate doborî stâncile și arborii cei mai falnici şi trufași nu poate distruge sau smulge din rădăcini un fir mărunt și smerit de iarbă. Să fie aceasta o lecție de adâncă înțelepciune sau un semn al retragerii și renunțării în fața fluxului implacabil predestinat al istoriei? Oricum ar fi, important este să nu ne fi convertit, pervertit și transformat în închinători la zeul Baal sau în slujitori făţarnci ai minotaurului cel orb al istoriei. De aceea poate se impune ca un imperativ nevoia de trezire la timp din somnul conștiinței, din iluzia că minotaurul cel orb al istoriei ar fi doar un mit.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate