Aripile Păsării Phoenix

-Marin Mihalache-

Marin Mihalache         Păsării Phoenix renăscută în noul eon postcreştin și postmodern din cenușa istoriei îi trebuiesc totuși două aripi să zboare: una pământească și cealaltă celestă. Aripa stângă, cea de sorginte pământească a crescut din rădăcinile perene ale religiei „speranței” așa cum au botezat-o nu demult prinții aleși ai bisericii, capetele încoronate. Este de fapt o materializare și extindere la scară globală a teologiei eliberării sociale, politice și culturale, dar implicit și a eliberării de Dumnezeul tradiției bisericeşti, dacă speranța despre care este vorba este doar o speranță seculară, iar în lipsă de o credință care să mute munții, sau din nesiguranță doctrinară preferă mai degrabă să se angajeze în campanii și cruciade sociale. Deviza acestei aripi sociale, religioase, culturale și ideologice rămâne deschis „deeds not creeds”, adică fapte bune și nu crezuri religioase, de parcă dacă se întâmplă ca omul să aibă şi o credință religioasă nu mai poate face şi fapte bune. Este o aripă extinsă planetar în umbra căreia pot sta deopotrivă intelectuali idealiști şi materialişti, suflete caritabile, alături de elita filantropică, umanistă și altruistă cu resurse materiale și financiare, cu buzunare adânci, cu suflete sensibile sau conștiințe împovărate într-un fel de vina că au prea mult și alții au prea puţin sau nu au deloc. Alături de aceștia sunt o bună parte din sacerdoţiul religios și civil, hirotoniţi și mireni care sunt gata să se reprofileze din slujitori ai altarului și ai evangheliei în lucrători sociali responsabili civic. Și sunt întradevăr atâtea nevoi și lipsuri de toate felurile în această lume și lucrători dedicaţi și devotați sunt din ce în ce mai puțini în via Domnului.

Cu un spirit voluntarist, cu elan, entuziasm și bunăînvoire, sprijiniți de binefăcători și de filantropi și de semeni bine intenționați, mulţi oameni de bunăcredinţă se sacrifică pe ei înşişi şi propriile interese și își dedică energia, talentul și abnegaţia misionară după pilda binecuvântată a samariteanului milostiv, mai ales când vreun dezastru al naturii sau făcut de mintea și mâna omului cad pe capul celor mai neajutorați dintre semeni. Cei care lucrează în via Domnului cu bunăcredință, smerenie și în numele lui Dumnezeu nu pentru gloria personală ori din alte interese pot deveni vrednici de bucuria și fericirile propovăduite de Iisus în Predica Sa de pe Munte. Cei însă hrăniți atunci pe Munte precum şi cei hrăniţi astăzi cu pâine și peşte mâine vor flămânzi din nou. Este o binecuvântare să dai oricărui om flămănd o bucată de peşte dar și mai bine dacă îi dai și un năvod sau măcar o undiţă și îl înveți să pescuiască și singur. Numai că dacă învață prea bine să prindă peşte şi singur și reușește să prindă prea mult s-ar putea să nu mai aibă atâta nevoie de binefăcătorii săi. Și deși se pare că balta economiei globale este acum plină de peşte, totuși ideologia neo-malthusiană nu precupețește nici un moment să sune alarma că populația crescând în progresie geometrică iar resursele materiale în progresie aritmentică excesele societății de consum ar putea duce în scurt timp la consecințe catastrofice în ceea ce privește mediul înconjurător și supravieţirea la scară planetară. Soluțiile propuse cuprind depopularea geografică și demografică prin încurajarea migrației și emigrației în masă mai ales a populațiilor sărace, controlul planificat al fertilității nu neapărat prin abstinență, schimbări în statutul căsătoriei, eugenie, și alte metode mai mult sau mai puțin altruiste. Ar mai fi existat și o altă soluție mai simplă și validată istoric, a modestiei, justiției, moralității și cumpătării, dar această presupune să îi înveți pe oameni că există și o pâine a vieții veşnice din care hrănindu-ne să nu mai flămânzim niciodată. Numai că propovăduind ori punând în practică această învățătură s-ar putea să pierzi lumea de sub control. Aceastea toate sunt dileme filantropice din care va să zică nu putem să ieșim atât de ușor.

Cealaltă aripă a Păsării Phoenix, cea de sorginte ezoterică, este aripa visătoare și necesară Păsării Phoenix să poată zbura, să se desprindă imponderabil de lume și să evadeze din realitate spre cetatea imaginară a subiectivismului egocentric și narcisistic, în expediția pshihologică și spiritualistă a cunoașterii de sine și a propriului dumnezeu care în concepția teologică și filozofică a noului eon tot una sunt. Biserica traditiei care reușise la un moment istoric să încreştineze gândirea greacă și misticismul gnostic oriental și nord african este acum într-un mare impas. Lăstarii originari altoiți prin care creștinismul grefase un soi nou și îmbunătățit de gândire și trăire cu speranţa şi credinţa ca vor aduce fructele înduhonicirii, calitativ mai bune și rod însutit, au început să-şi piardă din seva vitală, se pălească, în timp ce lăstarii alogeni au crescut mai puternici și mai viguroși decât altoiul creștin care încet tinde astfel să se ofilească. Sevele celor trei lăstari ai încrengăturii ecumenice amestecate în anumite doze încă dintru începuturi pare acum a fi doar una, nediferenţiate existenţial și astfel partea predominantă a mutației genetico-spiritualiste nu mai este cea creștin tradițională. Preocuparea exclusiv hiperspiritualistă a aripii ezoterice a noului eon postmodern și postcreştin de a evada din această lume, de a nega și a părăsi istoria și responsabilitățile pământești, ca omul să se poată retrage în turnul de ivoriu al visării crează însă un vacuum moral și spiritual în cetate astfel încât prin retragerea celor dotați intelectual din societate în sferele elevate ale visării se ajunge la situaţia în care afacerile politice, economice și sociale ale cetății să fie exclusiv lăsate să fie conduse machiavelic și manevrate din umbră după legile nescrise ale intereselor amorale ori anti-morale ca și cum n-ar fi existat niciodată un decalog al legilor morale ori vreo evanghelie a dreptății în această lume.

După cum se vede, contrar așteptărilor și a profețiilor seculare ale ideologiilor şi doctrinelor ateiste şi agnostice, ale previziunilor apologeţilor culturali, filozofici şi culturali, ale cunoştinţelor calculate predate şi inculcate de la amvoanele academice, în era triumfului științei şi tehnologiilor celor mai avansate, sensibilitatea religioasă a suferit traumele debusolării şi ale detronării din poziţia privilegiată de prinţesă a valorilor morale şi spirituale, dar n-a fost încă redusă la stadiul de anomalie anacronică, ci continuă să rămână parte integrală şi organică din sistemul şi complexitatea de gândire, credinţă şi viaţă a milioane de oameni din toată lumea, din toate culturile şi din toate suprastructurile culturale şi intelectuale umaniste şi formal religioase. Considerându-se pe sine emancipat din corsajul dogmatic al credinței individul trezit în zorii noului eon în zodia paradigmei postcreştine pe o planetă cu ecologie fragilă simte instinctual, visceral și irezistibil nevoia să-și explice de ce a fost sortit să fie abandonat aici şi lăsat singur să experimenteze şi să-i fie conştiinţa torturată de nedumerirea sa faţă de misterele necunoscutului, să nu poată să-şi explice limitele fără de limite ale realității fizice și metafizice, să continue să viseze și să aibă viziuni, idealuri dar și să trebuiască să-și construiască un nou limbaj şi noi sisteme speculative ezoterice folosind preceptele, conceptele şi metodele cele mai avansate ale științei și în special ale psihologiei, fizicii și astrofizicii, ale noii religii a viitorului. Dacă este adevărat că istoria în mare măsură se repetă sinusoidal, în ascensiune spirală, atunci Pasărea Phoenix ar putea fi sortită sau reprogramată să renască din când în când din propria cenușă. In procesul aceastei noi geneze s-ar putea observa și înțelege faptul că forțele obscure, ideile și conceptele combătute atât de vehement de către Iov, înțeleptul filozof, de către Sfântul Pavel și Sfântul Ioan și de către Sfinții Părinți ai Bisericii, s-au reîntors în stoluri în cămara găsită goală a conștiinței omenești individualiste, autodivinizată și autolatră, în zodia de-abia inaugurată a noului eon.

Emergența triumfală a gândirii și mișcării noului eon la scară globală reprezintă o forță spirituală puternică și seducătoare mai ales pentru elita filozofică, artistică, intelectuală, pentru toţi visătorii neliniştiţii acestui eon care caută o ieșire din starea de liniștită disperare în care se află astăzi. Pentru a putea supravieţui avalanșei de ideologii și experimente postmoderne și postseculare, creștinismul este de aceea nevoit să lupte și să se apere pe cel puțin două fronturi, fiecare front cu semnificații și tentacule disimulante și multiple, cu propensitate de regenerare cameleonică în alte forme și manifestări de aceași sorginte. Creștinismul este nevoit să reziste pe de parte ispitelor pseudo-mesianice ale neomarxismului, iar pe de altă parte să se baricadeze față de asalturile virulente și subversive ale spiritualitaţilor neopagane greu de distins și irezistibile mai ales pentru cei cu înclinaţii, sensibilitate şi preocupări spirituale, dar considerând virtutea şi darul spiritual al discernământului ca fiind desuete şi anacronice.

La începuturile creștinismului, când societatea greco-română devenea predominant creștină și biserica începuse să aibă un rol din ce in ce mai mobilizator pentru mase, când oamenii de rând începuseră să fie tot mai interesaţi în evanghelia mântuirii, elita intelectuală filozofică şi religioasă, cei care s-au crezut chemați și aleși ori cu interes în aspectele spiritualiste ale credinței, au început să se separe de restul turmei pe care o considerau prea lumească și ignorantă. Potrivit doctrinei gnostice adoptate de elita intelectuală de atunci oamenii erau împărțiți în trei categorii: cei lumești care sunt mulțumiți să bea, să mănânce și să se reproducă biologic, cei și cu preocupări intelectuale și de natură emoțională, și „gnosticii” adică spiritualiştii, carismaticii, cei care se considerau singurii în stare să înțeleagă mesajul scripturii și tainele divine. Aceștia s-au separat de biserică și de lume și s-au constituit în grupuri aparte, cu hermeneutica lor asupra textelor canonice biblice dar și cu propriile lor evanghelii și literatură religioasă și ezoterică și sincretică.

În perioada lor primară, de glorie, a primelor secole după Iisus, standardele ascetice spartane ale eticilor gnostice și manicheiene cuprindeau reguli stricte împotriva violenței asupra animalelor, de protejare a mediului înconjurător și a apei, împotriva poluării, reversul însemnând torturarea particulelor de lumină divină ascunsă în materie. Antropogonia paradisiacă atribuise lui Adam puteri demiurgice și omul de pământ și apoi cel de lumină gustând din pomul cunoașterii la îndemnul binevoitor al șarpelui ajunsese să cunoască binele și răul și să aibă stăpânire asupra tuturor viețuitoarelor pământului care s-au înfricoșat de câtă putere și înțelepciune avea Adam pe care însuși Dumnezeu, ori demiurgul, ajunseseră să fie geloşi. Și toată această înălțare pe tronul puterii şi al măririi luciferice era mulțumită Evei, întruchiparea înțelepciunii, care l-a trezit pe Adam din somnul uitării de sine și i-a dat lumina vederii celor ascunse de Dumnezeu și a cunoașterii de sine.

Sufletul adormit al gnosticismului antic, antic târziu și medieval s-a trezit acum din visul istoric aparențelor la viața tumultoasă, spiritistă, la extazul, entuziasmul și reverberațiile experinţelor și experimentelor psihanalistice, mistice ale bazarului religios global. Creștinul gnostic a fost şi este interesat în credință, dar consideră că numai credința biblică şi tradiţia bisericească nu sunt suficiente pentru salvare dacă nu sunt validate și de cunoașterea ezoterică, ocultă, la care cel puţin atunci, la începuturi, puteau avea access doar cei iniţiaţi în mistere şi oracole. In timp, căile salvării gnostice au devenit întortochiate şi încurcate, dar şi exclusiviste şi imaginare, astfel încât turma celor mulţi şi blânzi, dar mai săraci cu duhul mândriei, a fost nevoită să-şi caute mântuirea pe Calea care duce la adevăr şi viaţă şi pe care o puteau înţelege înainte de toate cu inima. Ar fi fost simplu dacă oile ar fi fost despărțite de capre numai că turma era prea amestecată şi nu era prea mult răgaz şi pace în suflete şi în cetate pentru preocupări organizatorice şi divorţuri cauzate de incompatibilităţi doctrinare. Asfel se face că tranșeiele și liniile de demarcare între ortodoxie și erezie n-au fost trase practic întotdeauna definitiv în toate timpurile și locurile. Dar nevoia de lămurire şi clarificare a doctrinei a fost o preocupare de importanţă covârşitoare în vieţile sfinţilor şi ale părinţilor bisericii. Astfel încât cel puţin istoria primului mileniu creştin a fost marcată profund de conflicte teologice între sfinții părinți ai bisericii și gnostici ori eretici. Cert este că încă de la începuturile erei nou testamentare a existat o opoziție gnostică și antignostică și drept dovadă stau epistolele pauliene, evanghelia și epistolele după Ioan și chiar Apocalipsa.

Mandala sincretistă a creștinismului neo-gnostic este reprezentată de cercul care nu are centru, sau mai bine zis un singur centru, axis mundi, Logosul, Esența divină, și drept urmare centrul este uzurpat și ocupat de sinele celuia sau a fiecăruia care își crează propria mandală spiritualistă, icoană postcreştină după chipul și asemănarea omului care în lipsa credinței în Dumnezeu ocupă ca drept de moștenire tronul divin. Dar cum deocamdată nu s-a dovedit încă suficient de matur și responsabil ca agent și guvernator al propriei istorii, a unei istorii până acum nefaste, mai ales în secolul care a trecut, în centrul cercului este acum golul istoric, vidul ființial, nihilismul profețit și propovăduit de toate filozofiile, psihologiile și ideologiile moderne europene din ultimile două sute de ani sau mai mult.

Adepţii şi promotorii noului eon, a noii sintagme și paradigme filozofice, morale, culturale și religioase, nu sunt interesaţi în adevărul realității obiective, chiar empirice și științifice, adică în blazonul demodat al modernismului, ci în elanul vital al voinței de putere, în năzuninţa de a descoperi prin intuiție, experiențe ezoterice și exoterice, a unei game sentimentale și a unui kaleidoscop multicolor și multidimensional proiectat pe panorama imaginaţei cinematice a simțurilor și a visării. Neexistând adevăr obiectiv în acest eon în care totul este relativ și subiectiv, fiecare ființă trebuie de acum să-și creieze propria realitate, propriul adevăr cu ajutorul propriilor puteri lăuntrice și psihice, prin periscopul percepției și al intuiției individuale. De pildă dacă șarpele își dorește să zboare atunci își imaginează că are aripi și prin puterea sa magică zboară. O zi zboară, a doua zi nu zboară, și de fiecare dată când întrebi dacă astăzi zboară se întâmplă să nu zboare niciodată în ziua în care întrebi, ci totdeauna zboară ziua următoare. În acestă perspectivă voliţional imaginară s-ar fi produs poate și unele din teoriile mai noi, postmoderne, ale evoluției psihologice de extracţie freudiană şi darvinistă. Fiecare specie a visat să ajungă altceva sau să fie altfel decât celelalte și toate s-au făcut după cum au visat şi dorit fiecare prin magicul și puterea inspiraţiei şi a intenției voliţionale.

Tot astfel astăzi, cine de pildă dorește să evadeze imaginar din lumea aceasta atunci prin intuiție mistică și încredere în propriile puteri teurgice și demiurgice poate transcende granițele realității obiective ori fenomenale. Prin magicul gândirii pozitive omul se poate vindeca, tămădui și salva cu propria voință și putere de sugestie de orice deficiență fizică, psihică ori emoțională. Acum, în noul eon postmodern când nu există valoare, calitate, axiologie, fiindcă împărăția panteistă nu are Creator, creatoare sunt doar energiile existente în tot ceea ce există. De aceea toți și toate fiind făcute din aceeași substanță și energie, aceeași origine și teleologie, este firesc să aibă și drepturi egale, legale, morale și ecologice. Orice morală este acceptabilă fiindcă nu există standarde obiective, ci fiecare fiind propriul Dumnezeu își crează legile și standardele morale ori imorale personale pe care le consideră compatibile cu propria fiziologie și filozofie de viață, cu starea emoțională, cu vibrațiile neurale produse de arzătoarele simțuri și patimi narcisistice.

Tronează deasupra aparențelor o teologie antromorfică sau mai bine zis antropomorfismul teologic, teomorfic, după care dumnezeu însuși ar fi precum omul și îngerii ar fi născuţi aici pe pământ și numai prin eforturile personale omul a ajuns acum la statura divină. Între dumnezeu, om și îngeri nu mai există nici o diferență. Teurgia, ințiativa sunt ale omului care se simte chibzuit de a-l ajuta pe un dumnezeu finit, limitat, existând și manifestându-se între coordonatele și contingența timpului și a spațiului, a lumii materiale. Micșorându-i puterea acestui dumnezeu și negând dogma păcatului originar omul lumii postcreștine se așază pe sine pe picior de egalitate ori identitate cu dumnezeu, se consideră că este de acum pregătit să troneze peste împărăția lui Dumnezeu pe pământ.

În ciuda crezurilor și a confesiunilor de credință, sau paralel cu toate acestea, disimulat ori declarat, majoritatea religiilor de astăzi incluzând parte din cele trei mari religii de sorginte monoteist abrahamică, dar incluzând și o mare parte din ateişti și agnostici, sunt tot mai mult ispitite de a se depărta de spiritul evanghelic și ortodox al bisericii creștine primare și de a exprimenta spiritul hipnotizant al religiilor gnostice din competiție pe care biserica a încercat să le contracareze în primele sute de ani după Hristos și să le suprime după mariajul fericit ori nefericit dintre biserică și imperiul roman. Suntem în pragul unei revoluții spiritualiste în care noul imperiu roman, lumea, s-au răzgândit, divorțează de creștinismul ortodox și se recăsătorește cu Sofia mama manicheismului părăsită şi devenind văduvă săracă după nunta cezarului cu mireasa ortodoxă.

Prin evitarea extremelor, prin asimilarea și transformarea din interior a sâmburilor filozofici, teologici, mitologici și culturali, prin capacitatea de adaptare afectivă şi efectivă la mediile sociale și politice, prin organizare bine chibzuită și prin mesaj soteriologic și moral acceptabil și maselor dar și elitelor intelectuale, creștinismul reușise inițial să neutralizeze fermentul gnostic al religiilor orientale de sorginte mitraică, zoroastră și manicheiană, din substanța sa, dar nu și să anihileze multe din principiile gnostice mai ales cele cu privire la cunoașterea ezoterică, la teodiceea suferinței și a existenței răului în lume, la relația dintre trup, suflet și spirit, la creație și mântuire, și a multor altora care au rămas vii dar atenuate în însăși organismul și doctrina teologică a bisericii de unde au ieșit şi ies din când în când la suprafață. Acum când fibra creștinismului este slăbită după câteva secole de atacuri concentrate şi concentrice din toate direcţiile, când organismul ecleziastic a devenit vulnerabil teologic, cultural, politic şi spiritual, renașterea din propria cenușă a gândirii și a doctrinelor considerate în primele secole ca fiind eretice pare a fi inevitabilă. Reîntrupările teosofice postmoderne dovedesc faptul că s-au produs metamorfoze profunde în însăși „Corpus Mysteriorum” hemetic, în tendințele, ideile și ideologiile gnostice și în special în sferele inaccesibile ale misticismului intelectual. Cele două aripi ale Pasării Phoenix sunt gata de zbor.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate