MARIANA ŞORA

Editor, critic, istoric al literaturii universale

 
MARIANA ŞORA

       Mariana Şora s-a născut la Budapesta pe 26 mai 1917, tatăl sublocotenent în armata austro-ungară.
       Doi ani mai târziu, familia ei s-a mutat la Timisoara, locul de origine al bunicilor. Copil fiind a vorbit germana şi maghiara. Învaţă limba română încă din clasele primare.
       A urmat liceul românesc la Timişoara şi apoi a studiat Filosofia la Bucureşti, unde a avut ca profesori pe Tudor Vianu, Dimitrie Gusti, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcanescu, Anton Golopenţia.
       Se căsătoreşte cu Mihai Şora în ianuarie 1939, pe care îl cunoscuse încă din anii liceului. Au avut trei copii: Andrei, Sanda şi Tom.
       Între anii 1939 şi 1945, a fost bursieră a Guvernului francez.
       S-a întors în ţară în împrejurări dramatice (1948). Nu acceptă compromisuri politice; lucrează ca traducătoare (Kafka, Blecher, Ionescu).
       A reuşit să publice în această perioadă câteva cărţi de critică literară: “Unde şi interferenţe” (1969), “Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga” (1970) sau “Gândirea lui Goethe în texte alese” (1973).
       În 1977 alege calea exilului, stabilindu-se la München. În libertate îşi continuă activitatea creatoare.
       S-a stins din viata luni, 19 decembrie 2011 la Munchen, în vârstă de 94 de ani.
       Opera. Lucrări de crtică: "Heinrich Mann" (Editura pentru Literatură Universală, 1966), "Unde şi interferenţe. Studii, eseuri, articole" (Editura pentru Literatură, 1969), cu texte despre I. L. Caragiale, Ion Creangă, Lucian Blaga, Thomas Mann, Jacob Wassermann, Robert Musil, Franz Kafka, Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Heinrich Böll, Günter Grass etc.; "Cunoaştere poetică şi mit în opera lui Lucian Blaga" (Editura Minerva, 1970), "Cioran jadis et naguère" (Éditions de L'Herne, 1988), "Despre, despre, despre..." (Editura Nemira, 1995, 2000). Traduceri: din română - Caragiale, Eliade, dar şi Blecher, Delavrancea, Filimon etc.; din germană, franceză, maghiară în română (cele două volume consistente, însoţite de un comentariu nuanţat, publicate la Editura Minerva, în 1973, sub titlul "Gândirea lui Goethe în texte alese", dar şi Ionesco, Böll, Kafka, Thomas Mann, Magda Szabó); din maghiară în germană (Nagy István, Balla Károly etc.). Cărţi de ficţiune: "Rătăcire" (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995), reluat, ulterior, în volumul "Mărturisirile unui neisprăvit" (Editura Cartea Românească, 1999); scrierile confesive (jurnale, memorii): "O viaţă-n bucăţi" (Editura Cartea Românească, 1992, 2001, 2007), "Filigrane. Scrisori din Paris şi alte proze din cinci decenii" (Editura Elion, 2000), "Cenuşa zilelor. Jurnal, 1997-2001" (Editura Albatros, 2002), "Două jurnale faţă în faţă" (Editura Cartea Românească, 2009).

BIETUL CIORAN

       15 iunie. Viaţa cotidiană - o cursă cu obstacole. Toată dimineaţa telefoane (primite sau de dat neapărat). Atâta vorbit mă seacă. La ora 1 şi 1/4 îmi revin puţin din şfârşeală. Când să plec în sfârşit la cumpărături - după ce m-am chinuit să calc o bluză potrivită pe un colţ de masă - ca să nu car scândura de călcat veche, enorm de grea - hop, sună telefonul. L. îşi anunţă vizita, trebuie să aştept. Am să ies la târguieli cam la ora care ar trebui să mă întorc să fac ceva de mâncare. Eterna sclavie.

*

       Spre amiază sau spre seară ar mai fi răgaz pentru scris, dar sunt obosită, am luat obiceiul să trag o duşcă, de data asta nu din aperitivele lui Andrei, ci din sticla de "Barackpalinka" cumpărată la "duty-free shop" al aeroportului din Budapesta. Dar nici asta nu mai are incomparabila aromă delicată de caise coapte ca odinioară, nici la ei nu trec fără să se facă remarcate diversele aspecte ale decăderi generale. Şi cu Malev-ul am avut o decepţie: escala de la Budapesta a durat aproape patru ore în loc de două - oricum prea mult! "Altădată, dacă, ştiu ce să fac: adios Malev".
       Dacă tot a venit vorba de voiaj, hai să notez la repezeală ceea ce am omis în zilele agitate ale Târgului de carte şi e păcat să nu le pot reciti cândva: călătoria de data asta prin aer. Demne de notat mi se par schimbările atmosferice pe diagonala asta peste centrul Europei: la Munchen, pe peronul Gării de Est, unde aveam întâlnire cu Tom ca să mă conducă la aeroport, am dârdâit amândoi de frig în aşteptarea metroului ieşit de subterane spre a o lua spre aerogară. La Budapesta ploua torenţial, iar la Bucureşti soarele strălucea şi era o căldură ca-n toiul verii! În schimb, sosirea la Otopeni n-a fost tocmai îmbietoare: indicatoare aiurea ca "Tranzit" în litere mari peste singura intrare posibilă şi de fapt bună şi pentru "Sosire", nesfârşite coridoare spre ieşire după ce ţi-ai luat în fine în primire valizele, nicăieri nu dai de cineva care să-ţi dea o mână de ajutor, iar cei care te aşteaptă n-au voie să intre decât până la capul unor trepte peste care ai putea trece cu bagaje cu tot fără să rişti să te rostogoleşti până jos doar dacă ai întineri brusc cu vreo 20 de anişori, pe cât posibil schimbându-ţi sexul de la feminin la masculin, pentru mai multă putere fizică. În fine, sunt salvată, îl zăresc pe Mihai cu fidelul Ştefan, venit cu maşina. În drum spre centru, nu recunosc mai nimic, constat că şi aici s-a umplut totul de clădirile "stas" cu care a plouat parcă pe tot mapamondul... Şi totuşi "Ce mică e lumea!" cum sună exclamaţia obligatorie când întâlneşti pe neaşteptate un vechi cunoscut: în maşina cu care ne ajunge din spate şi încetineşte trecând alături de noi iată-l şi pe fratele lui Ştefan, Tudor Mărăscu, cu care schimbăm în grabă câteva cuvinte animate de bucuria revederii...

*

       Printre cărţile lăsate anul trecut pe birou, ca să le reiau când mă întorc, au rămas şi note neutilizate dintr-un motiv sau altul. Printre acestea, o pagină cu expresia indignării mele din pricina irespectului faţă de adevăratele valori, îndeosebi cele morale - să le zicem poate tradiţionale, de vreme ce nu s-au ivit încă altele care să le poată înlocui. Reacţia mea, amestec de revoltă şi tristeţe, fusese provocată de o peliculă televizată ce pretinde a fi un omagiu, cum însă nu prea glorifică persoana ilustră în cauză, pare făcut ca să glorifice meritul de a-i lua acest interviu. Mă refer la un film din păcate reluat, deşi ar fi trebuit distrus, în care îl vedem pe bietul Cioran într-o stare lamentabilă, diminuat, atins în mod vizibil, chiar dacă într-o fază incipientă, de boala cumplită care avea să pună capăt capacităţilor sale mentale înainte de ai curma viaţa.
       Morbul acesta mi s-a părut întotdeauna o pedeapsă cumplită, individualizată în cazul Cioran, legată parcă de persoana sa spirituală, în raport direct şi evident cu marele său păcat, cu uimitoarea îndrăzneală asumat, cel al nemăsuratului orgoliu intelectual şi al blasfemiilor generate de acesta. Să nu existe oare o legătură directă între hulirea creatorului ca "demiurg rău" şi blestemul de a fi lezat în ce avea mai de preţ, lovit în ce-i era mai scump, diminuat în ce avea mai potent, privat de capacitatea la care ţinea mai mult decât la orice: limpezimea extraordinară şi strălucirea spiritului său?! Să fii privat de capacităţile tale intelectuale după o viaţă întreagă pusă în slujba lor, trăită sub semnul lor, orientată spre revelarea lor, uneori, desigur, cam obstentativă - ce pedeapsă mai cumplită şi totodată mai adecvată unei astfel de persoane s-ar putea imagina?
       Se cade ca noi să ne înclinăm cu smerenie şi cu respect în faţa acestei suferinţe. A o divulga, ba chiar populariza, a face din ea un spectacol, e dovada lipsei de respect pentru acest om şi pentru valori unanim recunoscute, de vreme ce o dată cu persoana în cauză se diminuează şi rangul pe care-l ocupă în ierarhia noastră culturală; mai este şi o faptă reprobabilă, dacă e comisă, aşa cum mi se pare, spre autoglorificarea celui sau celor care au produs acest film. De astfel, acesta e făcut după tipic, deci pentru "marele public", Acesta nu prea preţuieşte vorbele pe care nu prea le pricepe, dar aprecază pozele, aşa că după vreo idee exprimată e bine să-i arăţi numai decât o bucată de câmp sau de pădure, să "agrementezi" insuportabila ariditate a unor gânduri cu vreun munte sau măcar un tufiş care să alterneze cu spusele, cu textul vorbit. Vorbit, adică mai mult bâlbâit de bietul Cioran îmbătrânit şi diminuat - aşa cum nu se cădea să-l vadă marele public. Dar ce contează! Important e ca marele public să afle cine a avut privilegiul de a-l contacta până la urmă. Vorba poetului: "Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe ei".
       Cât de vioi, cât de animat obişnuia să discute Cioran! Cine l-a cunoscut, vede cât de bolnav era în momentul acestei filmări. Nu se cădea ca ea să fie arătată celor ce nu l-au cunoscut.

*** *** ***


Despre Mariana Şora:

       Obsedată de curgerea timpului, Mariana Şora a trăit intens având o poftă enormă de viaţă şi cunoaştere. Într-o notă de jurnal din noiembrie 1940 ea afirmă: „Vreau viaţă, viaţă proteică. Invidiez orice fiinţă despre care am impresia că trăieşte mai din plin decât mine. Vreau să fiu tot: fetiţă proastă, aventurier, copil, femeie, scriitor, vagabond, poet, muncitor, explorator. Oh, explorator! Simt chemarea mării, mă atrage largul, ca pe un adolescent“. Sentimentul dominant în paginile Marianei Şora e nu doar combustia interioară, ci şi melancolia trează şi lucidă, întărită de conştiinţa acută a propriilor talente şi limite. A fost, după propria sa mărturisire, un „diletant“, în sensul cel mai pur al cuvântului, înzestrat însă cu un acut spirit critic căruia nu i-au scăpat nici măcar unii dintre prietenii săi precum Constantin Noica (memorabilă a fost scrisoarea Marianei Şora inclusă miraculos în “Epistolarul” editat de Gabriel Liiceanu în 1986). S-a încăpăţânat să practice arta admiraţiei, cutreierând domenii diverse (de la filosofie la ocultism), cuprinsă de dorinţa imensă de a înmagazina tot. Înzestrată cu multe haruri, Mariana Şora a avut din plin darul evocării, memoriile ei reprezentând o culme a genului în literatura română. A preţuit (şi invidiat) figurile sistematice şi luminoase precum Goethe şi Thomas Mann, dar s-a simţit mai aproape de spiritele neliniştite precum Cioran.

Aurelian CRAIUŢU
       Amintirile Marianei Şora vorbesc despre visuri, agonii, nevroze, ruine, năluci şi năluciri, identităţi vătămate şi răni deschise, despre o lume pierdută şi pe care ne obstinăm să o regăsim. Mariana şi Mihai Şora sunt şi vor rămăne repere ale conştiintei libertăţii în cultura românească, spirite pluraliste, ostile îngustimilor şi reducţionismelor de orice fel.
Vladimir TISMĂNEANU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate