MARIN MIHALACHE

Jurist, teolog, poet, redactor, publicist

 
MARIN MIHALACHE

       Marin Mihalache s-a născut pe 5 noiembrie 1952, în comuna Butimanu, jud Dâmboviţa, România. A absolvit Facultatea de Litere (bibliologíe), apoi Facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti (1974-1979). A lucrtat ca avocat în Baroul Bucureşti.
       Ȋn 1980 a părăsit ţara, emigrând în Statele Unite. Aici primeşte Master of Divinity (1980-1983) şi urmează cursul de Master of Theology.
       A fost hirotonit ca preot la Catedrala "Sf Gheorghe din Southfield, Michigan de PS Episcop Nathaniel (Popp). A funcţionat ca secretar - editor în Departamentul de publicaţii al Episcopiei de la Vatra şi a slujit ca preot la Biserica "Sfântul Nicolae" din Detroit.
       Vorbeşte trei limbi: româna, franceza şi engleza. Ȋn 1986 s-a căsătorit cu Laura Miranda Stoenescu.

***
Publicatia SOLIA pag 2
 
Diaspora spirituală

       Mai întâi de toate, un creştin trăieşte oricum în diasporă faţă de această lume, indiferent de geografia sau jurisdicţia locuinţei pământeşti. El este în diasporă în primul rând pentru că el nu a ajuns încă la Casa Tatălui Ceresc, iar cetăţenia sa eternă este cea a raiului. Dar iată că în afara acestei diaspore pur spirituale, mulţi dintre noi avem parte şi de "fericirile" diasporei culturale, ale unui exil lumesc, nu fără legătură însă cu viaţa în Duh de acum şi cu starea învierii noastre de apoi.
       "Diaspora spirituală", nu cea a "spiritualităţilor" este de altfel o "diasporă fără apărare" în această lume împărţită şi divizată în mii de interese, o lume deci fundamental opusă înţelegerii ortodoxe a lucrurilor. Ajutorul nostru vine însă de la Dumnezeu!
       Şi deşi spiritul unei "conştiinţe ecumenice" se instaurează mai pretutindenea, noi creştinii din diaspora lumii, indiferent de matca de origine sau de emigraţie, trăim un timp de grea cumpănă neştiind de fapt pentru cine să "votăm".
       Confuzia vine pe de o parte din faptul că suntem tot mai asaltaţi de valul de secularizare modernă, iar pe de altă parte fiindcă fiind prea preocupaţi cu toate "chestiunile arzătoare de la ordinea zilei", am cam pierdut legătura cu temeiul credinţei în care ne căutăm mântuirea. Astfel apar în noi simptomele trăirii şi stărilor de "bi" ori "plurireligiozitate" un fel de sincretism cultural şi religios, de pe urma căruia nu are de câştigat nici lumea creştină, nici noi ca fiinţe născute în duhul adevărului.

Marin Mihalache - 'Homo Liturgicus', poeme

Marin Mihalache - 'Homo Liturgicus', poeme

       Pe de altă parte îşi face loc în noi şi printre noi un virus contagios al ateismului multisimptomatic şi din ce în ce mai greu de localizat, un ateism care este el însuşi o religie. Este credinţa în faptul că nu există Dumnezeu. Este o credinţă religioasă şi nu o simplă "teorie ştiinţifică" pentru simplu fapt că nici ateiştii nu pot demonstra de altfel că "Dumnezeu nu există". La nivelul conştiinţei individuale ateismul este mai de grabă un defect moral, filosofic, intelectual şi de voinţă, un defect ce devine mai evident când este instituţionalizat sau când ia proporţii de masă. Ȋn cadrul bisericii ateisul este aproape sinonim cu nominalismul religios. Numai că nominalismul este un sistem disimulat sau un scepticism "în piele de oaie". "Aurita cale de mijloc" pe care cei mai mulţi dintre noi o alegem este iarăşi un compromis nefertil. Fiindcă fără să ne dam seama, din lupta de contrarii a două sau mai multe sisteme culturale şi religioase, luptă care se dă invizibil în structura gândirii şi trăirii noastre, fie că noi devenim niste "hibrizi" spirituali, fie că suntem anulaţi duhovniceşte. Soluţia salvatoare ar fi cred, întoarcerea la unicitatea nealterată a fiinţei noastre organice şi spirituale, adică regăsirea trăsăturilor "sfinţite" ale personalităţii noastre.
       Concluziile ecumenice şi teoriile, cum că toate drumurile ar duce la acelaşi "Dumnezeu" nu ni se par întemeiate, mai ales că, deşi, într-adevăr noi, ca oameni am avea multe lucruri şi trăsături comune, totuşi dogmatic şi spiritual, nu toţi "dumnezeii" noştri sunt la fel. Apoi nu este indiferent în ceea ce se întâmplă să credem, fiindcă şi credinţa nu este numai o formă dogmatică sau o părere sau teorie, ci este o spiritualitate trăită, iar orice spiritualitate implică, în sine, un aanumit fel de comuniune cu Dumnezeu, dar şi un "dumnezeu" anume. Ori este exact acest unic stil de comuniune şi trăire dreptmăritoare în Hristos şi împreună cu toti cei credincioşi, ceea ce ne distinge de tot restul lumii. Desigur, noi avem şi rămânem în cele mai strânse relaţii frăţeşti cu toată lumea, împărtăşim dragostea noastră şi ne rugăm chiar pentru lume ăi pentru nevoile (materiale, dar şi spirituale!) ale lumii, dar aceasta nu înseamnă că în acest dialog neîntrerupt cu lumea noi trebuie să renunţăm la însăşi identitatea noastră. Dacă am renunţa să fim noi înşine, nu numai noi dar chiar şi lumea ar rămâne mai săracă spiritual. Apoi creştinismul nu este nicidecum o religie esoterică, o religie care îşi închide ochii şi îşi astupă urechile la strigătul lumii. Nu avem deci îngustimea de spirit a sectei. Dimpotrivă chiar în condiţiile "diasporei" spirituale există o unitate şi o deschidere spre vertical şi orozontal, spre Dumnezeu şi spre oameni.
       Central de gravitate duhovnicească şi de echilibru ecleziologic este "intrupat" la noi în săvârşirea sfintei taine a Liturgiei. Sfânta Liturghie este esenţială atât pentru mântuirea noastră personală cât şi pentru unitatea de credinţă a bisericii, De aceea şi biserica este deopotrivă sacramental-liturgică şi ierarhică.
       Astfel se poate asigura o unitate intrinsecă şi extrinsecă a Trupului lui Hristos pe pământ, o unitate interioară şi esenţială, dar şi o unitate concentrică, organică şi autocuprinzătoare. Cu alte cuvinte Biserica este deopotrivă un organism duhovnicesc dar şi "societate eucaristică". Dar plinătatea trupului haric, unicitatea ei de taină nu se realizează din afară, ci dinnăuntru, din însăşi dumnezeirea Capului, adică din Hristos. Astfel Biserica este şi "raiul pe pământ" dar şi "diasporă", oriunde s-ar afla teritorial. Ea are membrii cereşti, dar şi de pe pământ. Această relaţie de dragoste şi rugăciune şi de comuniune "nefirească" a viilor cu morţii, a comunităţii locale cu toţi sfinţii din cer transcede limite de timp şi spaţiu. Biserica este deci, prin natura sa o diasporă spirituală. Şi deci după cum se pare, trăim cu toţii confuzia identităţii noastre spirituale, totuşi prn harul lui Dumnezeu, Biserica a străbătut vicisitudinile timpului istoric, continuându-şi exilul după direcţia şi făgăduinţele Ierusalismului ceresc. Pe acest drum lung şi primejdios s-au pierdut însă nu cei din "diaspora" spirituală, ci numai cei ce au rămas în afara acestei sfinte "Diaspore"

*** *** ***

CARTEA LUI IOV

Răspunsul Domnului
Cap. 38 - versificaţie

 
Din mijlocul furtunii răspuns-i-a Dumnezeu
Tu cine şti fiinţă să-ntuneci planul meu?

Ȋncinge-ţi brăcinarul ca un viteaz de eşti
Eu să te-ntreb în taină şi tu să-mi poveşteşti.

Unde erai cândȊnsumi eu am făcut pământul
Cănd peste mări şi noapte mi-ai străbătut cuvântul?

UNde erai când veşnic eu am întins frânghie
Şi-am pus ca pe nimica ţărânii temelie?

Sau cine-a prins dar piatra de unghi în cap la toate
Când stelel şi fiii-micântau în cer prohoade?

Sau cine închise marea cu porţi cape-n infern
Când cobora-nvrăjbită din pântecul matern?

Cin-i-a făcut ei haina de nori şi-ntunecare
Şi i-a zidit zăvoare sau i-a tocmit hotare.

Şi-a poruncit să ştie deci unde să-şi oprească
Trufia ei din valuri şi zbaterea-i firească?

De când eşti tu în lume ai comandat la zori
Să scuture pâmântul de rele şi erori?

Ori preschimata-i oare tu viaţa vreodată
Ca să îmbraci tot chipul c-o haină adevărată?

Şi răii să rămână afară din lumină
Ca braţul nedreptăţii zdrobit sub ghilotină?

Sau ai văzut adâncul şi-ai străbătut tu oare
Acolo unde marea se-ntoarce în izvoare?

Sau poarta nemuririi ţi s-a deschis vreodată
Să desluşeşti în umbra pieirii ce se-arată?

 
Sau priveghind pământul deasupra ca în vis
Văzut-ai tu lumina oprită în abis.

Şi cum din întuneric îşi face ea cărare
Şi vine cu zăpada pe mări crepusculare?

De unde vine vântul şi încotro se-ndreaptă
Şi care locuinţă de linişte-l aşteaptă?

Pustiului cu buza aprinsă de văpaie
Cine-i adapă setea cu stropi curaţi de ploaie

De încolţeşte iarba ca barba pân-la brâu
Sau roua cin-preface în pietre de pârâu.

Cine-a deschis burduful? Cine aduce ploaie?
Şi fulgerul pe ceruri ce mână-l înconvoaie?

Poţi să înnozi tu frânghii cu stele de pe cer
Sau Orion să-l scuturi din plasa-i de eter?

Sau poruncind la zodii să faci deci mai devreme
Ca ursul de prin hăuri umbroşii pui să-şi cheme?

Cunoşti tu legea sfântă a cerului dintâi
Sau pe pâmânt la toate ai pus tu căpătâi?

Şi-nţelepţindu-şi mintea cu har din Sfântul Duh
Dai tu înţelepciune la cele din văzduh

Astfel ca într-o clipă zenitul să lipească
Pe fruntea lui senină ţărâna pământească?

La tot ce vieţuieşte: şi leu şi mielul blând
Le potoleşti tu setea şi pântecul flămând?

Răspunde-mi dar fiinţă ce-ntuneci planul meu:
Eşti tu la toate-acestea stăpân şi Dumnezeu?


Despre Marin MIHALACHE:

       "Homo Liturgicus" de Marin I. Mihalache este un florilegiu de poezii scrise în limba engleză şi publicate în Cleveland în 1981. "Câteodată este atâta linişte / Ȋn jurul meu că pot s-aud / paşii lui Dumnezeu prin lume" (The footsteps of God, pag 9), sunt versuri care ar putea defini meditaţiile lirice ale lui Mihalache.
       "O lotca vieţii mele ce bătrână eşti! / Şi aş vrea să te ajut / Pentru că eşti singură / Iar făr-de mine ce săracă eşti / O lotca vieţii mele aş vrea să te ajut / Că eu cel însumi, însingurat voi fi. / Mă văd cum e amoeba: / Eu trupul mi-l mănânc în fiecare clipă / Şi-o fac ca să trăiesc" (Against myself, pag 98).
       Acest "a trăi" e mai mult decât faptul de a fi în viaţă, e un fel de kairos comparat cu chronos, analogia ducându-ne, cu gândul la bobul de grâu, care murind "trăieşte".

Cronicar - "Cuvântul Românesc"  

       Ȋn fiinţa lui Marin Mihalache trăiesc într-o înţelegere perfectă două profesiuni: una care face dreptate oamenilor şi a doua o profesiune de credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu. Ȋncă de când era student la Seminarul Teologic în "lumea liberă" el colabora cu articole şi poezii religioase în limba română sau engleză, la publicaţia "SOLIA" a Episcopiei Ortodoxe Române de la Vatra, cu semnătura, Seminarian Marin Mihalache.
       Subiectele prezentate în articolele sale sunt variate, dar toate se caracterizează printr-o mare claritate, convingere şi dăruire sufletească. Iată cum îşi începe articolul "On the Orthodox, Understanding of Penance" din Solia VOL XLVIII, No. 3, martie 1983: "St. Cyprian once said that 'one cannot have God as Father unless he has the Church sa Mother'. Although this formula led many times to extremes, it contains in itself a certain amount of truth. After all, in the parish the priest is 'the steward or pastor of souls'. He directs the faithful toward reconciliation with the Church by ministering, among other sacraments, the mystery of penance."
       Poezia lui religioasă, uneori doar o aşezare în rimă şi ritm al psalmilor, este în fapt o creaţie originală, având o desfăşurare armonios gradată, condiţionată de o aleasă simţire.
       Poeziile scrise în limba engleză, tălmăcesc autentice simţiri româneşti, cadrul lor liric aducându-ne aminte de codrii Carpaţilor, de cerdace albe de arhondaric şi raze de lună, ningând din clopotele sufletului creştin.
       Ȋn perioada în care el a ocupat, ca preot, şi funcţia de "Romanian Editor Secretary" al publicaţiei SOLIA, partea în limba română a apărut îngrijită, cu conţinut interesant.

Alexandru TOMESCU  


Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate