HOME
 
VREMURI DE TRISTA AMINTIRE

MOARA DRACILOR (V)

-Eugen MĂGIRESCU-

...M-au împins în celulă, abia respiram
Obrajii ardeau ca flăcări de torţă
Picioarele vineţi cu greu le târam,
Lângă zid m-am lăsat, sleit fără forţă.

Pierdusem idea, nu-i mai ştiam,
Pe cel ce răcnea, pe cel ce lovea.
Desfaceţi cătuşa, aşa îi rugam,
Să-mi trag răsuflarea, să mă pot închina...
       („Cum Doamne, ştiut-ai!” de A. Tomescu)

       Ceea ce se întâmpla în camera noastră, la subsol, se întâmpla şi în alte camere, şi la alte nivele, acţiunea fiind declanşată în aceiaşi zi, exact în acelaşi timp, exact după acelaşi tipic. Aceasta este grozăvia fenomenului Piteşti! In toate camerele au băgat în aşa zisul comitet de demascări câte un om care avea priză printre ceilalţi, care era respectat şi se bucura de o anumită încredere generală. Bine înţeles, acesta era deja în chingile diavolului şi cunoştea de pe propria-i piele tot ce se va face şi cum se va ajunge la faimosul "salt calitativ" marxist.
       Ȋn realitate, aceste "demascări" nu urmăreau altceva decât un supliment de anchetă poliţienească, strângându-se sute de mii de informaţii despre cei din afara închisorilor, care fuseseră în contact cu noi; de altfel, mulţi dintre aceştia începuseră şi ei a sosi în puşcărie. Bineînţeles, se urmărea compromiterea totală a celor mai buni dintre cei buni, a tuturor patrioţilor şi iubitorilor de neam, de bine, de frumos şi de Dumnezeu. Securitatea a aranjat astfel lucrurile încât lumea neştiutoare a început a acuza exact pe aceştia. Scopul diabolicei acţiuni de "demascare" şi de aşa zisă "reeducare" a fost transformarea pe cât posibil a tuturor deţinuţilor în informatori, pentru ca, fără eforturi, direcţiile închisorilor şi stăpânii lor de mai sus să afle ce se vorbeşte în închisori sau în afara lor, ce gândeşte bietul Român, oropsit, înstrăinat şi martirizat în propria-i ţară.
       Cei care nu putuseră învăţa carte, dar care fuseseră promovaţi pe diferite trepte de conducere, de către regimul comunist, au ajuns să se bată cu pumnul în piept că ei au fost comunişti şi "patrioţi" încă din faşă, au început să creadă că locurile unde se cocoţaseră necinstit, chiar li se cuvin de drept. De aceea, tinerii intelectuali patrioţi din închisori trebuiau să piară, tocmai pentru că fuseseră cinstiţi, altruişti, generoşi, buni români, uneori poate cam imprudenţi faţă de barbaria instaurată în ţară după 23 August 1944.
       Aceştia trebuiau să piară, să piară însă, pe cât posibil, de mâna propriilor lor tovarăşi de suferinţă şi chin. Cum poate fi calificată, altfel decât diabolică, mintea care a imaginat acest scenariu?
       Ȋntre 1949 şi 1952, "demascările" şi "reeducările" din Penitanciarul Piteşti se făceau în serii de trei-patru luni fără întrerupere. Deţinuţii martirizaţi erau nevoiţi să suporte chinuri şi răstigniri pe care nici eu, care le-am trăit, nu le pot descrie în toată amploarea lor.
       S-au scris în timpul demascărilor sute de mii de pagini, pentru fiecare dintre acestea. Dumnezeu mai ştie câte sute şi mii de pari s-au luat în Penitenciarul Piteşti în jurul anului 1950. Torturile diabolice, martiriul neîntrerupt şi suferinţa fără capăt au demonizat, ucis sau dus la nebunie multe mii şi mii de Români, între care s-a ţesut o nevăzută pânză de compasiune, de înţelegere reciprocă, pe care timpul o scoate tot mai pregnant la lumină, în ciuda faptului că rândurile supravieţuitorilor Piteştiului se răresc pe zi ce trece.
       Cancerul demascărilor şi al reeducărilor de la Piteşti şi-a trimis celulele sale distrugătoare şi la Gherla sau la Târgşorul destinat elevilor, peste tot fraţii fiind obligaţi să devină torţionari ai propriilor lor fraţi.
       Pentru autorul prezentelor memorii, şi Piteştiul şi Gherla au fost dureroase locuri de întâlnire, de revedere a fraţilor săi: cel mai mare, martirul invalid de război, cu care m-am înţeles din priviri. Ȋn cei 18 ani de detenţie, am creat în memorie 309 poezii; recent le-am aşternut pe hârtie, una dintre ele fiind intitulată "Ochii fratelui", ai fratelui meu Culai.
       Tot în închisoare mi-a fost dat să-1 văd odată pe fratele cel mic, pe Cedric: i-am admirat ţinuta demnă şi bărbătească, în una din plimbările prin iadul de la Piteşti. Ȋn cei 18 ani de detenţie s-a scurs toată tinereţea mea şi a fraţilor mei de pe plaiurile subcarpatice ale Scorţenilor de pe Tazlău, Judeţul Bacău, plaiuri atestate sub acest nume cam de cinci veacuri şi jumătate. Nici o perioadă, din acest lung şir de ani în care am fost privat de libertate, nu a fost atât de dureroasă ca perioada trăită la Piteşti. De aceea, prezentul fragment de jurnal năzuieşte numai să se adauge altor mărturii ale supra-vieţuitorilor Piteştiului, cu toţii adevăraţi martiri ai neamului românesc.

       Eugen Măgirescu, Scorţeni-Vaslui, 1987

 

    MOARA DRACILOR

Tot fugărit de câinele cel roş,
Băgai la "Moara dracilor" în coş.
Huruitoarea măcina răsad,
Amestecat cu codină din iad.
Şi scârţâia tihnită din măsele,
Adulmecând şi-o grindină de stele.
Aşa alişveriş n-a mai avut
De când căzu din stele Belzebut...
La "Moara dracilor", după ponoase,
Se macină şi suflete şi oase.
Flăcăi voinici, cu cerul strâmtorat,
Brânciţi de o huidumă de păcat,
Se'mpotrivesc, sub pietre, scăpărând
Câte-un crâmpei de viaţă, când şi când...
Icneşte hardughia din ţâţâni,
Prin beznă căutând după stăpâni
Şi mulţumită'n miezul nopţii bate
Din aripile-i negre, lăbărţate,
Ca măcinat tot anul numai floare
Şi feciorelnice mărgăritare...
La moara asta, dac-ai mas în drum,
Ȋţi ia din suflet Diavolul uium,
Ȋn fiecare zi câte-un miertic,
Iar inima ţi-o joacă la arşic.
De-atâta ghes am şi uitat că sânger,
Şi c'am avut cândva şi eu un înger.
Hei! Cum m'a prins dihania sub roată,
Şi ce mai Făt Frumos eram odată!
Pe-atunci, mânând cerboaicele la strungă,

Mai sărutam pios câte-o ledungă
Şi mai torceam pe-un fluieraş de tei
Din subsuoara lunii, funigei.
Treceam domol prin lume, căutând
Un colţişor de loc pentru comand
Şi nu purtam pe drum nici un trofeu
Şi nici sfărâmături din visul meu.
Cu flamura credinţelor vâlvoi,
Făceam din roata soarelui urzoi
Şi năvodeam de-o punte'n paradis,
Să-mi duc coburii doldora de vis...
Şi-aşa din lumea asta, dintr'o dată
Am nimerit la Moara blestemată.
Plinind sorocul unui zodiac
Sau sadica plăcere-a unui drac.
Agonisita sufletului galeş,
Mi-a jefuit-o câinele de vameş.
Şi mi-au păscut pârloaga cerului
Lăcustele capriciilor lui...
Nechează gloaba pe maidanul gol
Visând un braţ de iederă'n ocol.
Iar sufletul mai scormone 'mprejur
O'mbucătură mică de azur...
De când băgai la moara asta'n coş,
Mi s'a umplut tăbolul cu reproş.
Şi'n cerul gurii mi-a turnat Satan,
Din cosoroaba Iadului, catran.
Hei, râşniţă, bătuţi-ar la răscruci
Arhanghelul aripile-n butuci!
Mai răsuceşte-te odată-n fus,
Şi-ntorce-mă, să mor cu faţa-n sus!

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate