HOME
 
VREMURI DE TRISTA AMINTIRE

LĂUTARUL ION ROMAN

-Nicolae Cârja-

...M-au împins în celulă, abia respiram
Obrajii ardeau ca flăcări de torţă
Picioarele vineţi cu greu le târam,
Lângă zid m-am lăsat, sleit fără forţă.

Pierdusem idea, nu-i mai ştiam,
Pe cel ce răcnea, pe cel ce lovea.
Desfaceţi cătuşa, aşa îi rugam,
Să-mi trag răsuflarea, să mă pot închina...
       („Cum Doamne, ştiut-ai!” de A. Tomescu)

Gulagul siberian        L-am cunoscut într-unul din lagărele de muncă forţată din Uniunea Sovietică. Era în anul 1950.
       Lăutarul Ion Roman, de statură mijlocie, cu ochi albaştri, supt şi slăbit de putere, era de origine, din Călăraşi, Ialomiţa, de pe malul Dunării albastre.
       Era dezertor din armata română. Nu s-a prea împăcat cu disciplina militară şi, de aceea s-a hotărît să dezerteze; a trecut Nistrul cu cetera subţioară şi s-a aciuat în părţile Transnistriei, undeva în apropiere de Vijniţa, unde se vorbea şi se vorbeşte limba dulce românească. S-a căsătorit cu o ucrainiancă ca să fie acoperit faţă de autorităţi.
       A stat ce a stat cu nevasta sa şi, după câtiva ani, Ion Roman, Dumnezeu să-l ierte, a plecat în Rusia Albă şi apoi spre Petersburg, unde auzise că muzicanţii străini au mare căutare. Se perfecţionase la vioară şi ajunsese să cânte în cele mai renumite localuri, fiind invitat şi la Curtea Ţarului Nicolae.
       Devenise cunoscut (era bărbat frumos şi bine legat), ca un mare maestru al arcuşului. Cânta cu vocea, vechile romanţe româneşti, stârnind admiraţia celor care îl ascultau.
       După revoluţia din octombrie 1917, a plecat din Petersburg, revenind la casa nevestei sale din Transnistria. Nu a trecut mult timp şi a fost arestat de către GPU. Lăutarul Ion Roman comisese imprudenţa să spună unuia şi altuia că a cântat şi la Curtea Ţarului. A fost aruncat din închisoare în închisoare şi din lagăr în lagăr, de-a lungul şi de-a latul Siberiei, muncind peste douazeci de ani, la pădure şi în minele de aur şi plumb, îşi pierduse toţi dinţii, părul şi sănătatea. Era o epavă. Abia se mai ţinea pe picioare. Era internat în staţionarul de bătrâni al lagărului.
       Timp de trei ani, m-am întâlnit cu el în fiecare zi, seara, după ce veneam de la munca extenuantă din pădure, unde mulţi se prăpădeau din cauza ploilor şi gerului cumplit. Era singurul cu care puteam împărtăşi o vorbă românească. Dacă nu mă duceam la el, venea el la mine. gârbovit şi sprijinit într-o bâtă.
       Primea din când în când pachete cu alimente de la devotata lui soţie şi-mi dădea şi mie, când eram tare înfometat. De fiecare dată când primea, îmi aducea câte ceva şi-mi spunea: "Pofteşte, române, mămâncă că eşti tânăr şi trebuie să trăieşti, ca să mai vezi o dată ţărişoara noastră. Eu nu pot mânca cine ştie ce. Sunt bătrân şi bolnav şi-mi aştept sfârşitul".
       Ȋntr-una din serile de la sfârşitul lui iunie, cu trei zile înainte de a muri, Ion Roman mi-a povestit, stăpânit de sentimentul unei adânci nostalgii, următorul episod interesant:
       "Ȋn îndepărtatele puste, pe unde am umblat, am întâlnit deseori şi români. Era în anii aceia turburi, când mulţi dintre domnitorii noştri, din Ardeal mai cu seamă, îşi părăseau ţara să se adăpostească în Apus. Dacă îmi aduc bine aminte, acestea se petreceau prin anii 1916, acolo unde frontiera Ţarului se apropia de a Kaiserului. De câtva timp cântam cu un taraf, la o cârciumă a unui ovreu, într-un târg al cărui nume l-am uitat. Era seară de toamnă şi muşteriii gustau votca şi îşi umpleau pe rând pipele cu mahorcă. Cârciuma era plină de fum şi lumina slabă a lămpii cu gaz abia mai putea răzbate. Cântam fel de fel de cântece. Muzica noastră românească era iubită şi de tăranii mujici de pe acolo, că doar şi ei erau bântuiţi de aceleaşi dureri şi bucurii ca şi noi. Deodată s-a deschis uşa şi am văzut că intră doi necunoscuţi. De când eram aici, îi cunoşteam pe toţi muşterii ovreului, dar pe aceştia doi nu-i mai văzusem. Unul avea o faţă rotundă şi o bărbie ascuţită. Ochii mari ca florile de albăstriţă. Celălalt părea mai în vârstă, cu pălărie lată trasă peste faţă, dar om voinic. Arcuşul mi s-a oprit o clipă, şi parcă m-a fulgerat prin inimă. Pe omul cel cu ochii albaştri, îl mai văzusem undeva. Forma feţei lui îmi era cunoscută. Am tot scotocit prin cotloanele minţii, până ce deodată, să vezi minune, tot arcuşul a fost acela care mi-a fost de ajutor. Fără să-mi dau seama de pe coardele viorii s-a desprins melodia dulce a unui cântec pe care îl cântau cu drag şi dor toţi românii.
       - "Ce ziceţi, doar şi dvs. ştiţi cântecul acesta. De ce m-aţi dus de lângă voi? De ce m-aţi dus de-acasă?"
       Domnul cu ochi albaştri s-a întors deodată spre mine, cu faţa plină de lacrimi şi a venit în fugă şi m-a luat în braţe.
       - "Să nu spui nimănui că suntem români. E mare primejdie."
       - "Fiţi fără grijă domnule Goga că ştim noi cum este chestiunea", i-am zis eu în timp ce toată lumea se uita la noi.
       Eu îl cunoşteam pe domnul Goga din gazetele şi calendarele pe care cei dragi ai mei din Călăraşi le primeau din Ardeal. Tare m-a bucurat că l-am întâlnit şi de mare bucurie am golit câteva sticle de vin şi ne-am întins la poveşti până spre zorii.
       - Mare om şi mare suflet a fost Octavian Goga, îşi încheie Ion Roman, minunata amintire despre marele bard naţional."
       Ochii îi erau scăldaţi în lacrimi la isprăvirea evocării, şi o mândrie ascunsă sălăşluia după pleoapele lui zbârcite.
       Ion Roman regretase toată viaţa fapta pe care o săvârşise, determinat de cearta pe care a avut-o cu un plutonier. Avea însă satisfacţia ultimă, că a reuşit să-i uimească cu arcuşul pe "domnii cei mari", cum îi numea el, din Petersburgul de odinioară, unde elita Rusiei se întâlnea cu cea a Europei.
       Lăutarul Ion Roman a murit în somn, la vârsta de 82 de ani, în ziua de Sfinţii Apostol şi Pavel, acum şaptesprezece ani. L-am condus în urma căruţei trasă de un cal, până aproape de poarta lagărului, unde un ceaslovoi (gardian) i-a înfipt conform regulamentului, baioneta în inimă ca să se convingă că a murit ...
       Soarele în asfinţit de după pădure îi aruncase pe faţă o ultimă rază de lumină.
       Ion Roman lăutar necunoscut, a dus faima cântecului românesc peste hotare până la cea mai înaltă Curte Imperială a epocii.
       El este un urmaş al marilor lăutari ai României: Barbu Lăutaru, Grigoraş Dinicu, Costică Tandin, Petrică Moţoi şi alţii care au ilustrat cu măiestrie, pe coarde de vioară cântecul şi jocul românesc.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate