MATEI CĂLINESCU

Critic, istoric literar, comparatist, teoretician, poet şi prozator

 
MATEI CĂLINESCU

       Matei Călinescu s-a născut la 15 iunie 1934 în Bucureşti, fiul lui Radu Călinescu, inginer, și al Dorei (n. Vulcănescu), ca descendent a unor cunoscute familii - Vulcănescu, Bolintineanu, Burileanu.
       A studiat la liceele „Sfântul Iosif”, „Gheorghe Lazăr” şi „Titu Maiorescu” din Bucureşti, apoi la Facultatea de Filologie, secţia engleză a Universităţii din Bucureşti.
       A debutat cu versuri, în ianuarie 1958, în „Gazeta literară”, cu un "poem apolitic”, Odihnă, apărut într-un grupaj dedicat „tinerilor poeţi” – Nichita Stănescu, Petre Stoica, Grigore Hagiu.
       Debutul editorial al lui Matei Călinescu s-a produs în critică, prin volumul "Titanul si geniul în poezia lui Eminescu" (1964), urmat de "Eseuri critice" (1967) iar apoi de volumul de poezie "Semn" (EPL, 1968).
       A fost corector şi redactor la „Gazeta literară”, redactor la „Viaţa românească”. A fost asistent şi apoi lector la Catedra de Literatură universală şi comparată a Universităţii din Bucureşti. În 1972 şi-a luat doctoratul în filologie cu lucrarea „Conceptul modern de poezie”.
       În 1973 a obţinut o bursă Fullbright în SUA. A luat hotărîrea să nu se mai întoarcă în ţară.
       Din 1979 devine profesor de literatură comparată la Indiana University din Bloomington, Indiana, Statele Unite ale Americii, primind ulterior, titlul de "profesor emerit".
       În Statele Unite ale Americii, Matei Călinescu a scris numeroase eseuri şi studii de literatură comparată, în publicaţii precum "Partisan Review", "World Literature Today", "Salmagundi", "The Journal of Religion", "The Denver Quarterly", "Southeastern Europe", "History of European Ideas", "Cadmos", 'Comparative Literature Studies", "East European Politics and Societies".
       A publicat poezie în diverse reviste americane: "New Letters", "Correspondences", "2 plus 2".
       A fost redactor şi coordonator de colecţii la diverse edituri americane.
       După 1989, Matei Călinescu a revenit în publicistica românească, scriind articole şi materiale pentru reviste ca "22", "Apostrof", "România literară", "Steaua".
       A vizitat pentru prima dată România, în 1994, după 21 de ani de exil.
       Ȋn anul 2003 s-a aflat "într-o vizită privată, determinată de o întâmplare tragică - moartea fiului meu" după cum a declarat Matei Calinescu, care a adus urna cu cenuşă în cavoul familiei, de la Turnu Severin. Fiul său Matthew a murit la vîrsta de 25 de ani, suferind de autism şi epilepsie.
       Tot în acelaşi an Editura Polirom i-a publicat o carte impresionantă, intitulată Portretul lui M, scrisă în patruzeci de zile dupa moartea fiului.
       Anul 2003 a mai fost socotit şi anul "întoarcerii" profesorului Matei Călinescu, deoarece a venit cu soţia Adriana, pentru mai mult timp, şi a predat la Facultatea de Litere din Bucureşti.
       Matei Călinescu a primit "Premiul pentru proză" al Uniunii Scriitorilor din România (1969), "Marele Premiu" al Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (2002), "Premiul AER pentru ştiinţe umane" (2003), "Premiul Uniunii Scriitorilor pentru eseu şi critică" (2006)
       S-a stins din viaţă la vârsta de 75 de ani, pe 24 iunie 2009 în urma unei lungi suferinţe cauzate de cancer, la un spital din Bloomington, Indiana. Funeraliile au avut loc pe 29 iunie la Capela All Saints din aceeaşi localitate.
       Opera: "Titanul şi geniul în poezia lui Eminescu" (1964) / "Aspecte literare" (1965), "Eseuri critice" (1967) / "Semn", versuri (1968) / "Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichterê (1969) / "Eseuri despre literatura modernă" (1970), "Versuri" (1970); / "Clasicismul european" (1971) / "Umbre pe apă", versuri (1972) / "Conceptul modern de poezie: de la romantism la avangardă" (1972, ediţia a II-a, cu o nouă prefaţă, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002) / "Fragmentarium" (1973);
       A alcătuit prefeţe şi studii introductive la volume de N. D. Cocea, Ion Minulescu, J.B. Priestley, Edgar Allan Poe, Samuel Butler, Saşa Pană, Arnold Hauser şi o Antologie a nuvelei fantastice (1970).
       Publicate în SUA: "Five Faces of Modernity: Modernism, Avant-Garde, Decadence, Kitsch, Postmodernism", (Duke University Press, 1987); ediția în limba română, "Cinci fețe ale modernității: Modernism, Avangarda, Decadența, Kitschul și Postmodernismul", Ed. Univers, 1996 / "Rereading" (Yale University Press, 1993); ediția românească, "A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii" - Ed. Polirom, 2002; ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Polirom, 2007.
       După decembrie '89 a publicat: "Eugene Ionesco: teme identitare si existentiale (Editura Junimea, Iaşi, 2006) / La Polirom au mai aparut "Despre Ioan P. Culianu si Mircea Eliade. Amintiri, lecturi, reflectii" (2002); / "A citi, a reciti. Catre o poetica a (re)lecturii" (2003) / "Portretul lui M" (2003), / "Viata si opiniile lui Zacharias Lichter" (2004), / "Tu: elegii si inventii (2004), Cinci fețe ale modernității. Modernism, avangarda, decadența, kitsch, post-modernism" (editia a II-a revăzută şi adaugită, 2005) / "Un fel de jurnal" (1973-1981) (2006) / Mateiu I. Caragiale: recitiri (2007). / "Un altfel de jurnal. Ieşirea din timp"(Ediţie îngrijită de Raluca Dună, Editura Humanitas, Bucureşti, 2016).


 
Caragiale, politolog

       Una dintre operele lui Caragiale care pot fi recitite mereu, pînă la învăţarea pe de rost, şi care rezervă surprize la fiecare relectură este farsa într-un act Conu’ Leonida faţă cu reacţiunea (1880). Forţa extraordinară a acestui text vine din aceea că fiecare replică din dialogul dintre Efimiţa (vocativ: „Miţule“) şi Leonida (vocativ: „Leonido“ sau, mai generic, „soro“, ca în „Ce spui, soro?“) e citabilă, încărcîndu-se de sensuri nebănuite, în contexte politice dintre cele mai variate şi mai actuale. La suprafaţă, piesa rămîne o farsă, dar cînd o citim atent, comicul ei capătă o calitate cumva alegorică. În profunzime, Conu’ Leonida, cum am căzut de acord într-o recentă discuţie cu un mai tînăr prieten politolog care ştie piesa pe dinafară (Dragoş Paul Aligică), este poate cea mai de seamă contribuţie românească, de pînă azi, la domeniul teoriei politice universale. Afirmaţia poate trezi nedumeriri. Conu’ Leonida, tratat de politologie? Voi adăuga deci că această contribuţie e invizibilă pentru ochiul politologului obişnuit, fie el tobă de carte, dacă e lipsit de puţină imaginaţie. Apoi, ea se prezintă într-o formă neaşteptată, modest ironică, de-o oralitate neaoşă şi înşelător incoerentă. În complexitatea ei, piesa e totuşi de o uimitoare coerenţă.

Matei Calinescu şi Ion Vianu

Matei Calinescu şi Ion Vianu

       Ireductibilul republican Leonida le ştie, în materie de politică, pe toate (chiar dacă spune „murătură“ în loc de „moratoriu“: semnificatul e strict acelaşi), pentru că e la curent cu istoria contemporană, cu „spiritul“ ei, dacă nu şi cu detaliile pe care le mai încurcă, pentru că are noţiuni precise – clare şi distincte în sens cartezian – despre tiranie, republică, revoluţie, reacţiune, democraţie, egalitate, naţiune, om şi drepturile omului, stat. Statul, bunăoară, are rostul de a da salarii egale oamenilor, fără să le impună vreun bir. „De unde banii pentru lefuri?“, întreabă cu prefăcută naivitate Efimiţa, ca într-un dialog socratic, şi marele politolog răspunde: „Treaba statului, domnule, el ce grije are? Pentru ce-l avem pe el?“). În plus, Leonida dispune de o deja celebră teorie a „intrării la idee“, care rivalizează cu toate teoriile despre „ideologie“ (inclusiv ca „falsă conştiinţă“, în varianta ei pesimistă, care a scăpat atenţiei analiştilor marxişti): „Omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-ştiu ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? Fandacsia e gata; ei! şi după aia, din fandacsie cade în ipohondrie“.

Matei Calinescu - Un altfel de jurnal: Ieşirea din timp

Matei Calinescu
"Un altfel de jurnal: Ieşirea din timp"
Ediţie îngrijită de Raluca Dună Editura Humanitas, Bucureşti, 2016.

       Matei Călinescu consemnează: „Când viitorul încetează să existe propriu-zis (de fapt, el nu există niciodată, fiind doar presupus), trebuie să reuşeşti să-ţi creezi microaşteptări. Microaşteptări cu aparenţe vag plauzibile, complet ireale. E greu, din ce în ce mai greu, din ce în ce mai singuratec, din ce în ce mai apăsător.”

       Leonida este şi un subtil hermeneut, plin de justificată mîndrie naţională, cînd subliniază că marele „Galibardi“, trimiţînd „o scrisoare cătră naţiunea română“, s-a simţit dator să recunoască că noi, românii, ajunseserăm „să dăm exemplu Evropii“. Mai apoi el analizează cu mare luciditate logica ce stă la baza unor improbabile alianţe politice: „Hehei! unul e Galibardi ş…ţ. De ce a băgat el în răcori, gîndeşti, pe toţi împăraţii şi pe Papa de la Roma?“. În continuare, el nu se sfieşte să se identifice cognitiv cu Papa: „Ce-a zis Papa – iezuit, aminteri nu-i prost – cînd a văzut că n-o scoate la căpătîi cu el?… «Mă, nene, ăsta nu-i cu glumă; cu ăsta, cum văz eu, nu merge ca de cu fitecine; ia mai bine să mă fac eu cu politică pe lîngă el, să mi-l fac cumătru». Şi de colea pînă colea, turavura, c-o fi tunsă, c-o fi rasă, l-a pus pe Galibardi de i-a botezat un copil“. Papa, făcîndu-l naş, a reuşit într-adevăr să-şi transforme adversarul în cumătru: cheia secretă a oricărei alianţe durabile. Memorabilă e şi caracterizarea faimoşilor o mie de luptători ai lui „Galibardi“: „Ăi mai prima, domnule, aleşi pe sprînceană, care mai de care, dă cu puşca-n Dumnezeu; volintiri, mă rog; azi aici mîine-n Focşani, ce-am avut şi ce-am pierdut“.

Matei Calinescu, din cărţile sale, apărute în mai multe ediţii la diferite edituri

Matei Calinescu, din cărţile sale, unele apărute în mai multe ediţii, la diferite edituri

***

Matei Călinescu - Interviuri, dialoguri

       Cristina Poenaru: Exilul, depăşirea exilului, este, sub o formă sau alta, o temă recurentă în ceea ce scrieţi. Care au fost pentru dumneavoastră "lecţiile exilului"?
       Matei Călinescu: Mă opresc aici la una dintre cele pe care le consider importante. Lectura. Veneam în America dintr-o cultură duală: cea publică şi cea "subterană". Lăsam în urmă o mare abilitate secretă, făcută din înţelegerea regulilor nescrise despre felul în care pot fi încălcate regulile scrise, oficiale, stricte; făcută din coordonări şi coduri spontane între prieteni, din ambiguităţi cu un sens precis, dintr-un fel de opoziţie tacită faţă de regim, o opoziţie care diferenţia subtil între ceea ce poate fi spus şi ceea ce nu trebuie spus cu nici un chip - sub penalitatea dispreţului în interiorul grupului tău de prieteni. Era de fapt o situaţie schizofrenică. în exil m-am simţit liber - dar liber într-o societate ale cărei reguli nescrise nu le cunoşteam, liber de o libertate abstractă. în acelaşi timp, această libertate era vitală pentru gîndire, pentru ceea ce aş numi "respiraţia minţii". întărit astfel, am putut explora anumite zone intelectuale şi ideologice care, în ţară, nu erau propriu-zis interzise, dar erau inimaginabile. Una dintre marile descoperiri subiective pe care le-am făcut a fost lectura sau, cu un termen pe care l-am folosit în cartea mea Rereading (1993), carte care urmează să apară în traducere românească, (re)lectura, cititul care este în acelaşi timp recitire, care poartă în sine recitirea, meditaţia retrospectivă, sau, altfel spus, un mod particular al atenţiei. Mi s-a părut că în România comunistă în care m-am format eu - împotriva comunismului dar şi, dată fiind relaţia mimetică inevitabilă cu adversarul mai puternic, cu limitările impuse de acesta - se citea, sau cel puţin eu citeam, superficial: mult şi superficial, adică "evazionist", chiar şi în cazul lecturilor riguroase de filosofie, văzute şi ca prilejuri de ieşire din marxismul oficial, strîmt, sufocant. Or, lecturile "evazioniste" rămîn - chiar şi atunci cînd sunt repetate - superficiale.

*

Eveniment dedicat publicării primelor trei volume ale seriei de autor Matei Călinescu la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, joi, 9 iunie 2016. Dintre invitaţi au făcut parte Excelenţa Sa Domnul Hans Klemm, ambasadorul SUA în România, Ion Vianu, Dan C. Mihăilescu şi Raluca Dună

Eveniment dedicat publicării primelor trei volume ale seriei de autor Matei Călinescu: „Un altfel de jurnal, Ieşirea din timp”, „Portretul lui M” şi „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter", la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, joi, 9 iunie 2016. Dintre invitaţi au făcut parte Excelenţa Sa Domnul Hans Klemm, ambasadorul SUA în România, Ion Vianu, Dan C. Mihăilescu şi Raluca Dună.

*

       Marta Petreu: Vorbeşte-mi, te rog, despre cît de simplă sau de complicată este relaţia ta cu patria. Ştiu că, la un moment dat, te-ai repatriat, ţi-ai aranjat un apartament în Bucureşti, pentru ca, apoi, să-l lichidezi şi să te întorci cu grăbire în a doua ta ţară, America.
       Matei Călinescu: E o relaţie mult mai complicată decît mi-aş fi închipuit. Cînd am ales drumul exilului, ideea unei posibile întoarceri în România era exclusă. Ruptura era totală pentru că trăiam sub iluzia – succes al ideologiei impuse prin teroare – că regimul comunist e ireversibil. În discuţiile cu prietenii din România ajungeam invariabil la concluzia că sistemul nu se poate schimba decît dacă centrul lui slăbeşte sau cedează, iar acest centru, Uniunea Sovietică, nu dădea în anii ’70 semne de fragilitate. Că era fragil de pe atunci am aflat abia după implozia lui, care a fost pentru toată lumea o surpriză de imense proporţii (inclusiv pentru „kremlinologii“ americani, care şi ei credeau în ireversibilitatea comunismului). Marile surprize au totdeauna efecte retrospective, revelatorii, dar viitorul rămîne mereu misterios. În anii ’80 apăruseră totuşi anumite tendinţe centrifuge în Europa de Est – în Polonia, în primul rînd – şi, mai discrete, pe planul doar al reformelor economice, în Ungaria; iar în Uniunea Sovietică, „perestroika“ şi „glasnost“ deschiseseră poarta imprevizibilului. Ţin minte că şi eu, împreună cu prietenii din Bloomington, între care marele economist Nicolas Spulber şi matematicianul Ciprian Foiaş, am început să construim scenarii postcomuniste. La un moment dat, prin 1983-84, i-am trimis o scrisoare semnată de toţi trei lui Vlad Georgescu, director pe atunci la Europa Liberă. Îl rugam să difuzeze acel text, care propunea – foarte plauzibil, de altfel, în lumina evenimentelor de peste cîţiva ani – un model de trecere de la economia planificată comunistă la o economie de piaţă. Ideea era că venise timpul să se discute despre postcomunism şi despre tranziţia la capitalism şi democraţie. Vlad era prins în plasa preocupărilor de zi cu zi ale postului şi a refuzat, scriindu-mi: „În ţară oamenii mor de foame şi voi veniţi cu cai verzi pe pereţi“. Ce s-a întîmplat în România după 1989 nu putea fi (şi totuşi putea fi, în linii mari) prevăzut: în condiţii radical schimbate, rămînerea la putere a comuniştilor – securişti, nomenclaturişti de rangul doi – care au reuşit să se autodecapiteze (executarea lui Ceauşescu) şi, desfîinţînd Partidul Comunist, să-l recreeze pe baze noi, „democratice“ şi „originale“, ca FSN, FDSN etc., sub conducerea lui Ion Ilici Iliescu. În primăvara lui 1990, eu credeam încă – victimă a acelui wishful thinking de care e greu să te fereşti – în posibilitatea reîntoarcerii regelui Mihai la cîrma ţării, cum îi spuneam Gabrielei Adameşteanu într-un interviu pentru 22.
       Ceea ce a urmat mi-a deschis ochii şi m-a făcut să-mi revizuiesc drastic aşteptările şi speranţele. Prima oară am venit în România în 1994, pentru doar două săptămîni, am revenit apoi la doi-trei ani distanţă şi, după moartea fiului meu, în 2003, cînd am depus urna cu cenuşa lui în mormîntul familiei de la Turnu Severin, vin în fiecare an. Pe monumentul funerar din cimitirul severinean se află acum, alături de al fiului, numele meu şi al soţiei mele, cu anul naşterii urmat de o linioară şi de un spaţiu alb. E poate forma supremă de repatriere, pe care n-aş fi putut-o visa în anii de exil propriu-zis, cînd ţara zăcea sub comunism. Ideea de a mă muta în România sau de a petrece în ţară majoritatea timpului datează tot din 2003. Am renuţat deocamdată la ea din motive practice: mi-am dat seama că petrec anual prea puţin timp în România ca să se justifice închirierea unui apartament. La bătrîneţe, am devenit un om liber şi în sensul că nu mai am obligaţii profesionale (sînt – ce ciudat mi se pare! ce ridicol! – pensionar) şi curînd, cînd va ieşi la pensie şi soţia mea, vom avea de ales între a ne păstra domiciliul aici, la Bloomington, sau a ne stabili altundeva, poate în România. Ce ţi-am spus pînă acum, dragă Marta, nu sugerează nici pe departe complexitatea situaţiei mele identitare. Simbolic, întoarcerea mea în România s-a produs cînd am început să scriu în româneşte pentru publicare în România, după mai bine de douăzeci de ani, în 1992.

***

Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu şi Petre Stoica (1958)

Cezar Baltag, Matei Călinescu, Mircea Ivănescu, Nichita Stănescu, Modest Morariu şi Petre Stoica (1958)

Matei Călinescu, Mircea Eliade şi Virgil Nemoianu la Paris, în anul 1978

Matei Călinescu, Mircea Eliade şi Virgil Nemoianu la Paris, în anul 1978

*** *** ***

 
Plâns neplâns

El în lume se gândeşte acum la un lucru
la care nu se mai gândeşte nimeni în lume;
se gândeşte intens, cu dăruire, cu durere, cu sufletul
sfâşiat de ghearele spaimei, cu sângele-aprins de-o dragoste
de
Altceva, cu gura uscată, neştiut de nimeni,
negândit de nimeni: şi lucrul acela este.
Nu-l vezi, nu ţi-l închipui, nu te poţi sprijini de el,
şi nici măcar nu i-ai putea bănui rostul: dar el este.
Fără semn este, curat ca arborele din sămânţa
care nu va încolţi niciodată; ca marele albus
de dinainte de soare; ca apa visată de cel care
va muri de sete.
Lucru de gând, alcătuit
cu dreapta migală, în zgomotul asurzitor al bâlciului,
lucru de adâncă tăcere, cumpănit cu grijă,
într-o taină limpede (cea mai limpede poate), pecetluit
cu sigilii mereu schimbătoare, căci nu îngăduie semnul.
Vioara pură, îndelung mesteşugită,
din care nimeni nu va smulge vreodată un sunet.
Oglinda goală de chipuri.
Fruct pârguit de nimeni gustat, flacăra
calmă a cărei căldură n-o va simţi nimeni.
Trandafir cu ascunsă mireasmă.
Lucru în neştiutul căruia se răscumpără
făcutul şi nefăcutul şi desfăcutul;
şi tot ceea ce cu vină sau fără vină încearcă să fie
şi nu este decât deşertăciune sau goana după vânt
şi pustiire de sine şi orbire
şi vorbire plină de moarte
şi zădărnicie a bucuriei, zădărnicie a suferinţei, plâns

 

 
 
Matei Călinescu şi opera sa:

       De o căldură umană care te învăluie, firesc şi deschis, Matei Călinescu este un autor complet, care trece cu uşurinţă de la eseistică la teorie literară şi culturală; critic literar, poet şi prozator, Matei pare un personaj aristocratic, despre care Lucian Raicu scria, în 1973, că este „mereu însoţit de «dublul» său, în lungi, tacticoase şi agreabile promenade literare“. Că scrie despre cărţi sau despre sine însuşi, că scrie pagini de critică sau de jurnal, poezie sau proză-eseu, Matei Călinescu îşi construieşte, fulgurant, un autoportret în mişcare, în apele căruia se străvede figura atît de puţin obişnuită a lui Zacharias Lichter.
Descinzînd din Francisc din Assisi şi Knulp, aspirînd spre libertatea totală, filozof rătăcitor ce poartă cu sine rana ontică a singurătăţii, Zacharias Lichter – alter ego livresc al autorului – visează evadarea finală din lume şi din cuvînt, dincolo de care se poate intra în tăcere. În tăcerea pe care doar poezia o poate umple de sens.

Carmen MUŞAT  

       Rezistenţa scriiturii lui Matei Calinescu este nu doar una în faţa ideologiei comuniste, ci, mai ales, o rezistenţă valorică în faţa timpului, a „omului politic recent”. Autorul este un maestru - observator chiar în faţa limbajului personal ţinut, la rândul lui, în captivitatea propriei semantici. Atenţia nu trebuia atrasă prin originalitate, ci construită, reprimată prin devierea de la autenticitatea liberă.

Simona-Ioana CUCUIAN  

        Câteva cuvinte despre destinul probabil al acestei cărţi (n.n. Portretul lui M). Prin conţinutul ei depăsşeste literatura - deşi nu se situează nicicum în afara ei. Matei Călinescu a ales s-o scrie în româneşte, deşi e vorba de o istorie americană ce ar fi fost îndată asimilată acolo. Societatea românească unde, ca pretutindeni, sunt atâtea familii împărtăşind acelaşi fel de suferinţă avea nevoie de o asemenea carte în care, prin simpatie, va găsi prilejul unei mângâieri şi un sfat.

Ion VIANU  

       Un alt tip de discuţie comportă, desigur, arta portretului (şi a autoportretului!) din "Amintiri în dialog", una dintre primele noastre „ego-grafii“ postcomuniste – cronologic şi valoric vorbind. Ce m-a impresionat aici a fost onestitatea autoscopică, luciditatea critică, autoanalitică a asumării propriului trecut, cu toate „compromisurile fondatoare“ pe care le presupunea intrarea în lumea literară poststalinistă din anii ’50-’60. Dar şi puterea de a evoca reflexiv, nepasional şi totuşi cu gravitate empatică o lume crepusculară, devastată de presiunea „noului regim“ – burghezia intelectuală interbelică al cărei sfîrşit cei doi parteneri de dialog l-au trăit şi mărturisit post festum. Din fantasma acestei lumi dispărute vine şi slăbiciunea criticului pentru Mateiu Caragiale – o slăbiciune pe care o împărtăşesc...

Paul CERNAT  

       Meloman, cu o cultură muzicală construită cu atenție. Citește și scrie cu/pe muzică. Îl deranjează zgomotele lumii noastre industriale, haotice, care-i perturbă audițiile și plimbările. Nu-i plac ceremoniile oficiale, le evită la maximum. Prietenia, metafizica prieteniei. Cartea aceasta (n.n. "Un altfel de Jurnal - Ieşirea din timp") e poa¬te și o carte a prieteniei – nu întâmplător îi este dedicată lui Mircea Ivănescu. Prietenia care biruie timpul și distanțele, care te împinge, pentru a supraviețui, să utilizezi chiar și Skype-ul, cel pe care M. Călinescu îl detestă. Încerc să glumesc, amar. Omul și creștinul din el, chiar dacă el nu se revendică niciodată ca atare astfel. Nu te poți opri să te întrebi, după lectură, da¬că nu există cumva un mod de a crede specific intelectualilor: fragil, delicat, plin de neliniște. Profund. „Cred, Doamne, ajută necredinței mele“ – aceasta era rugăciunea sa preferată. Iar el, marele, rafinatul intelectual, respectă paradoxal (oare?) obiceiurile și rânduielile strămoșești în ceea ce privește cultul și pomenirea morților și a strămoșilor. Regretă sin¬cer, într-o notă ușor calvinistă, faptul că nu a cunoscut „grația“ de a fi ales de Dumnezeu, de a fi hărăzit cu o credință simplă, clară, solidă – oare de câte ori nu am auzit acest lucru din partea intelectualilor? Nu crede în miracole, dar nici nu le neagă existența – de unde și frecventarea unui medic homeo-naturopat (naturopet) la îndemnul unui prieten. Descrie cu delicateţe viața religioasă și practicile religioase asociate exilului românesc: biserici mici, preoți convertiți la ortodoxie de la alte confesiuni, dar și o anumită intensitate a trăirii religioase, pur și simplu, pe care nu o poți găsi în Biserica „oficială“ din România.

Mirel BĂNICĂ  

       Jurnalul, crede Matei Călinescu, este un gen minor, marginal. În acelaşi timp, jurnalul – scris, în primul rînd, pentru un singur cititor, autorul – este un dialog cu tine însuţi, un dialog iniţiat într-o situaţie incomodă, extremă, care îţi solicită fiecare fibră a fiinţei...
       Prima parte a jurnalului, melancolică, evocatoare, poate fi privită şi ca un studiu despre memorie, despre mecanismele ei intrinseci – o conştientizare a faptului că, odată cu vîrsta, amintirile devin bunul cel mai de preţ, mai ales amintirile vechi. Pentru cineva trecut de 70 de ani, cum era şi Matei Călinescu, memoria este, probabil, singurul refugiu în faţa unui viitor din ce în ce mai scurt: „Amintirile mai vechi continuă să-şi păstreze o anumită prospeţime – se ştie, e un loc comun al îmbătrînirii –, pe cînd peste cele mai recente trece repede buretele uitării. De aici şi titlul acestor însemnări: Un altfel de jurnal, un jurnal, adică, în care locul de frunte îl ocupă trăirile vechi, «întipăriturile» dintr-o memorie de altădată, care mai are forţa de a lupta cu zădărnicia“.

Raul POPESCU  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate