MIHAI NICULESCU

Poet, eseist, critic literar, publicist, traducător

 
MIHAI NICULESCU

       Mihai Niculescu s-a născut în 22 aprilie 1909, la Olteniţa, Jud. Ilfov, într-o familie de institutori.
       S-a mutat cu întrega familie, la Bucureşti în anul 1920. Aici a urmat liceul „Mihai Viteazul”; apoi şi-a luat licenţele universitare in Litere, Filosofie şi în Drept.
       Este concentrat în 1941 în Cadrilater, participă în calitate de ofiţer de rezervă la luptele pentru eliberarea Basarabiei, ajungând până aproape de Odesa, unde a fost rănit. Şi-a continuat activitatea la partea sedentară a regimentului din care făcea parte.
       În martie 1943, părăseşte ţara, stabilindu-se la Paris. După 13 ani (1956) se mută la Londra, unde va trăi şi scrie restul vieţii, până la dispariţia lui în 1994, la vârsta de 85 de ani, eveniment trist care a rămas încă un mister.
       Activitatea şi opera: Debutul publicistic are loc imediat după terminarea studiilor, cu foiletoane literare la Universul şi Universul Literar unde ocupă şi funcţia de redactor. Publică volumul Abecedar.
       În perioada cât a locuit la Paris îi apar volumele Amintiri în uniformă (tipărită în Argentina, 1952), antologia Omul şi pământul românesc (Fundaţia Carol I, Paris, 1955), Povestea Vorbelor (Fundaţia Carol I, Paris). Apoi la Londra, Cartea de vise (Societatea Academică Română din Roma, 1959), The Cobbler of Hydra tradusă şi publicată cu alte două povestiri de Mircea Eliade în volumul Fantastic Tales (Dillon’s, London 1969, traducere Prof. de Limba şi Literatura Română la niversitatea din Londra Eric Tappe), piesa de teatru Aşa a fost să fie (Joc de vorbe) (1976), volumele de poezii Petreceri (1977) şi Toană de har (1978).
       A colaborat cu eseuri, cronici literare, poezii la revistele din exil: Revue des Etudes Roumaines, Caiete de Dor, Fiinţa Românească, Ethos, Limite (Paris), Destin (Madrid), Correspondances şi Revista Scriitorilor Români (Munchen), Mele (Honolulu), Micron (California).
       A deţinut funcţia de redactor literar pentru emisiunea în limba română la B.B.C.

AVENTURĂ GRAMATICALĂ

N-aduce gândul ce-aduce vorba 

       Adineauri, nu-ş cum se făcu de-am intrat fără să iau seama într-o frază încurcată. Îndărăt nu mai puteam da şi nici de înaintat nu era chip; înţelesul frazei se făcuse obscur şi-mi era teamă ca îndată are să se întunece de tot. Pe dreapta începea o propoziţie eliptică de subiect, iar de cealaltă parte se deschidea o paranteză, până la care ar fi trebuit să sar peste câteva puncte de suspensie. Mă cuprinse ameţeala văzându-le şi, cât zăream cu ochii, nici o trăsură de unire din care se face putere, ca unde-s doi puterea creşte, iar duşmanul nu sporeşte. De altfel, nici nu mi-ar fi fost de vreun ajutor, fiindcă nu ştiu să mă folosesc de ea, şi chiar de aş fi izbutit să intru în paranteză, cu siguranţă ca n-aş mai fi ieşit nici azi de acolo. Bine-mi zicea bietu' taică-meu, pe când era tânăr cum sunt eu, să mă feresc de paranteze, mai ales când se afta în canti¬tăţi mai mult sau mai puţin considerabile, însă nu lipsite de calităţi şi alte generalităţi din aceeaşi sursă, al cărei nume îmi scapă; deşi nu are nici o importanţă, căci nu tot ce zboară se mănâncă, contrariul fiind tot atât de adevărat.
       Oprindu-mă, deci, în acest punct de vedere, din a cărui perspectivă fără viitor trecutul dispărea deopotrivă, mă gândii cu melancolie că până la sfârşitul zilelor mele, a caror scadenţă o bănuiam incertă, nu-mi mai rămâne decât prezentul. Un prezent, fireşte, mai presus de orice critică şi a cărui absenţă subînţeleasă ar fi putut da naştere la confuzii funeste, dacă atenţia implacabilă care-mi permite să urmăresc până în cele mai îndepartate consecinţe unele erori inevitabile ce n-ar putea fi puse fără riscuri pe seama hazardului, şi cu atât mai puţin a fatalităţii, nu mi-ar interzice să mă opresc inainte de a trage ultima concluzie premergătoare premizei majore a raţionamentului schiţat mai sus.

Revista Scriitorilor Români

Revista Scriitorilor Români (Munchen)

       Altfel spus, mi se facuse foame şi, luându-mi inima în dinţi, începui s-o mestec distrat, căutând instinctiv verbul a cărui rădăcină ar fi putut introduce o fragedă notă de pitoresc vegetal opărit cu unt, în monotonia ospăţului meu coriace de ceIibatar intransitiv ca şi soarta conjugală din prima casnicie căreia m-am încredinţat fără foaie dotală, dar cu o nesocotită uşurinţă; deşi, dacă aş fi socotit-o, uşurinţa de-acasa tot nu s-ar fi potrivit cu cea din târg, unde cui îi dai pe datorie nu-ţi mai calcă-n prăvălie: pierzi amici, pierzi şi bani, ba-ţi mai capeti şi duşmani!
       Dar, caută verbul pe unde nu-i, că numai nebunul se apucă de secerat fără să fi semănat, ori gândeşte să culeagă toamna găini fără să le fi îngropat ouale în pământ, primăvara. Iar eu, care n-am început de nicăieri, cum să ajung la vreun capăt, sfârşind ce nu poate sa fie dacă nici n-a fost? Aceasta-i întrebarea, şi mai nerod decât cine-a pus-o e cine crede că-i poate răspunde. Căt despre fraza în care mă încurcasem adineauri, ies eu din ea, tot cum zisei că am şi intrat: fără să iau seama.

*** *** ***

 
AŞA

Să fi uitat soarta de mine
lăsându-mă să-mi fac de cap?
dar cum o fi, de rău sau bine,
în lume tot n-am să încap.

Un dor al vieţii în neştire
când voi fi fost fără să ştiu,
- răspuns parcă din amintire -,
mă ispiteşte să tot fiu;

iar dacă lumea-şi dă pe faţă
în timpul care e şi nu-i,
un chip al vecilor de viaţă
făgăduindu-l orişicui,

vremelnicia mea se roagă
să fie cât va fi aşa:
în clipa care mă dezleagă
de timp e veşnicia mea...

 
ACEEAŞI POVESTE

Uneori ştiu, alteori ştie
şi se miră - nu eu -
că tot ce poate să fie,
cum va fi fost mereu.

Uneori cred, alteori crede
- nu eu, ci în mine -
că lume nu-i doar cât se vede;
iar basmul ei ţine

cât lumea, de când se perindă
cu tot ce trăieşte,
- fără urmă, ca în oglindă -
¬şi se povesteşte

cu vorbe schimbote la faţă,
aceeaşi poveste:
ce a fost odată în viaţă,
rămâne-n veci, este.

***


Despre Mihai Niculescu:

       Mihai Niculescu prin „Petreceri” ţese în liric deopotrivă catavasii şi anavasii, paradoxul este frecvent, fluiditatea ideatică a stilului având limpeimea „spre al vieţii izvor” şi inerent adâncimile lui, în care abisuri devin ecouri chemătoare de alte abisuri spre clipa supremă şi eternă a Cuvântului.

Dumitru ICHIM
       Scriind în româneşte Mihai Niculescu ne aminteşte de ceea ce altfel poate am fi uitat. De o Românie interbelică europeană, de capitala ei, Micul Paris, de elita intelectuală românească, care peste ani a căzut pradă vitregiilor timpului.
       Oriunde s-ar fi aflat scriitorul era urmărit de origina lui, cu care se mândrea: „Ca străin pribeag, aveam o veche experienţă a minutului critic în care omul din ţara lui te întreabă cu un glas temător parcă, ce eşti şi de unde vii” (Amintiri dintr-o Croazieră).
       Poezia lui este un dialog subtil cu sensul vieţii, cu existenţa cotidiană trecătoare, cu unitatea de măsură timpului şi a întoarcerii lui, cu veşnicia: „Am trăit? Am fost trăit? / E-nceput sau e sfârşit? / Scad cu anii cresc în clipă / Cumpănit cu o aripă”
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate