MONICA LOVINESCU

Eseist, critic literar, memorialist

 
MONICA LOVINESCU

       Monica Lovinescu, s-a nascut la 18 noiembrie 1923, in Bucuresti, fiica criticului Eugen Lovinescu si a prof. de limba franceza, Ecaterina (decedata in inchisoarea Jilava, 1960).
       Urmeaza studii primare in particular si Liceul Notre Dame de Sion. In 1946 obtine licenta Facultatii de litere a Universitatii din Bucuresti. Pentru un an este asistenta la seminarul de Arta Dramatica condus de Camil Petrescu.
       De timpuriu, a cunoscut in casa parinteasca scriitori si personalitati literare, grupate in jurul cenaclului „Zburatorul”. Debutul la varsta frageda, opt ani, cu un basm in „Dimineata copiilor”, iar la cinsprezece ani, proze scurte in „Vremea” si „Kalende”.
       In 1947, dupa instalarea regimului comunist, pleaca sa studieze la Paris, ca bursiera a statului francez. Va alege azilul politic la inceputul anului 1948.
       La Paris pentru inceput, face parte din mai multe companii teatrale, chiar semneaza regia unor spectacole de avangarda. colaboreaza cu articole si studii despre literatura romana si despre ideologia comunista, traduce cateva carti din romaneste in franceza, semnand Monique Saint-Côme sau Claude Pascal.
       Realizeaza emisiuni literare si muzicale la Radiodifuziunea Franceza, intre 1951 si 1975. Cu "Europa libera" a inceput colaborarea in 1962. Din 1967, este autoarea emisiunilor de mare rasunet in Romania, intitulate "Teze si antiteze la Paris" si "Actualitatea culturala romaneasca".
       A fost casatorita cu publicistul Virgil Ierunca, decedat in septembrie 2006 la Paris.
       S-a stins din viata, duminica 20 aprilie 2008, la spitalul Charles Richet din Val d'Oise, in apropiere de Paris, in urma unei lungi suferinte. (In Memoriam - Monica Lovinescu)
       Opera in principal: Unde scurte I (Ed. Limite, Madrid, 1978) / Unde scurte (Ed. Humanitas, 1990) / Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Stefan Lupascu si Grigore Cugler (Ed. Cartea Româneasca, 1992) / Seismografe. Unde scurte II (Ed. Humanitas, 1993) / Posteritatea contemporana. Unde scurte III (Ed. Humanitas, 1994) / Est-etice. Unde scurte IV (Ed. Humanitas, 1994) / Pragul. Unde scurte V (Ed. Humanitas, 1995) / Insula Serpilor. Unde scurte VI (Ed. Humanitas, 1996) / La apa Vavilonului. I (Ed. Humanitas, 1999) / La apa Vavilonului. II (Ed. Humanitas, 2001) / Diagonale (Ed. Humanitas, 2002) / Jurnal 1981–1984 (Ed. Humanitas, 2003) / Jurnal 1985–1988 (Ed. Humanitas, 2003) / Jurnal 1990–1993 (Ed. Humanitas, 2003) / Jurnal 1994–1995 (Ed. Humanitas, 2004) / Jurnal 1996–1997 (Ed. Humanitas, 2005 / Jurnal 1998–2000 (Ed. Humanitas, 2006) / Aceasta dragoste care ne leaga Ed. Humanitas, 2005 / Cuvântul din cuvinte roman inedit, (Ed. Humanitas, 2007)

Despre romanul „Delirul” al lui Marin Preda

       Am citit o parte din cronicile aparute asupra romanului lui Marin Preda „Delirul”, si-mi pare rau ca nu pot sa particip la entuziasmul quasi-generalizat (un fel de „delir”).
       In primul rand ca „Delirul” reprezinta imposibilitatea de a se publica un roman de istorie moderna in conditiile actuale din Romania.
       Deplang optimismul care l-a determinat pe Marin Preda sa creada ca se poate, cu pretul anumitor concesii, scrie totusi esentialul asupra unei perioade pe care contextul romanesc actual te obliga s-o prezinti cu atatea truncheri, incat devine de nerecunoscut pentru martorul si istoricul care dispun de intregul adevar. Probabil ca oricine in locul lui Marin Preda ar fi fost supus acelorasi riscuri. Dar atunci se pune intrebarea de ce le-a luat?
       Doua posibilitati se ofera unui autor care vrea sa scrie despre un eveniment istoric: prima este sa se limiteze la viziunea pe care un martor o putea avea in acea vreme. Aceasta pare a fi pentru o buna parte din „Delirul” si optiunea lui Marin Preda. Surprinzand pe legionari in faza dinainte de rebeliune si in timpul ei, descriindu-i ca pe niste „nebuni”, „criminali” si „sadici” (dar uitand sa descrie si amploarea rebeliunii dezlantuita de generalul Antonescu - aproximativ 8000 de legionari arestati), autorul ne ofera un tablou patimas al acestei perioade si ne intrebam daca, la aproape 35 de ani de la aceste intamplari, dupa ce vinovati mai putin vinovati, si chiar nevinovati au platit si ras-platit, in toate inchisorile tarii, ne intrebam daca n-ar fi mai interesant, si in orice caz mai obiectiv, sa intreprinzi in sfarsit o analiza a acestei miscari, nelimitand-o la explozia rebeliunii. Chiar comentatorii straini de un anti-legionarism virulent, (cum ar fi Henri Prost in cartea sa „Destin de la Roumanie”) incearca sa inteleaga cum a reusit miscarea legionara sa aiba o astfel de popularitate incat sa obtina 66 de locuri in parlament la alegerile din 1937, cum s-a raspandit intr-atata printre tineri, la tara si in muncitorime. (Cand legionarii au lansat o greva la Societatea de Tramvaie in Bucuresti, -STB-, n-a mai circulat nici-un tramvai). Ori poporul roman nefiind alcatuit numai din criminali si din sadici esti nevoit sa deduci ca trebuiau sa existe in aceasta miscare si altceva decat „brute sangvinare”. Daca nu ne punem astfel de intrebari, la 35 de ani dupa acea perioada, si cand timpul scurs de atunci ne-a invatat atat de multe, cand o vom mai face?
       Dar sa spunem ca autorul nu vrea sa ne ofere o perspectiva istorica ci sa reinvie psihologia unui martor al evenimentelor, care nu are alt orizont decat cel al clipei traite. Este si aceasta o optiune pentru un roman istoric. Cum se face atunci ca deodata, comunistii dobandesc o importanta pe care nu o aveau nicidecum in acea vreme. (Sa mai amintim ca partidul comnist nu avea nici 1000 de aderenti in 1944). La Jilava, in romanul lui Marin Preda, comunistii sunt singurii care nu pier ucisi de legionari, nu pentru ca fiind o cantitate neglijabila, din punct de vedere politic au fost uitati sau gasiti neinteresanti, ci pentru ca ii aparau... soldatii romani! De ce pe ei, de ce numai pe ei? Si daca ne situam, intr-adevar in optica acelui trecut, ce sens poate avea lunga descriere a tanarului comunist dus, din post in post de jandarmi, cand n-a fost decat un fapt divers neobservat? Numai cand tanarul de pe vremuri a devenit puternicul zilei, (Nicolae Ceausescu) faptul nu numai ca este inregistrat, dar devine de-a dreptul legendar, si Marin Preda il trateaza ca atare. Fragmentul acela nu este privit prin optica zilelor de azi?
       De o parte deci fata alba a istoriei: niste revolutionari care nu au avut decat defectul ca nu prea ar fi existat in realitate: comunistii; de alta parte alti revolutionari, fata de infern a istoriei, un infern fara nuantele si cercurile dantesti: legionarii.
       Intre ei un general, Antonescu necaricaturizat, dar pe care nu intelegi de ce l-a sustinut atata lume cand a aruncat Romania in razboi alaturi de nemti. Nu ni se spune si nu putea sa ni se spuna ca in urma pactului Ribentrop-Molotov din 23 august 1939, care a dus la impartirea Poloniei intre nemti si rusi, Uniunea Sovietica a adresat Romaniei, la 26 iunie 1940 un ultimatum reclamand Basarabia si Bucovina de Nord. Stiind ca nu mai e nimic de facut (Regele fusese avertizat de von Killinger ca Hitler isi dase acordul pentru aceasta anexare), Consiliul Coroanei reunit la 27 iunie cedase. Apoi la 30 august, in urma Dictatului, fusese cedat si Ardealul de Nord ungurilor, iar la 7 septembrie bulgarii obtinusera Dobrogea, restabilirea frontierelor din 1912. In „Delirul” ni se vorbeste mereu de sfartecarea tarii, pomenindu-se numai Transilvania. Abia dupa dezlantuirea razboiului, Basarabia va fi evocata aluziv, intr-un cantec de lupta si intr-o convorbire a eroului central cu un general. Daca intrarea Romaniei in razboi nu a fost prost vazuta de intreaga populatie este tocmai din pricina Basarabiei si Bucovinei de Nord. Cum poti scrie un roman istoric, netinand seama de motivarea intrarii unei tari in razboi?
       Daca pana atunci raspunzatoare pentru esecul „Delirului” ca roman istoric a fost configuratia istorica actuala, de felul in care este prezentat Iuliu Maniu, este raspunzator direct autorul care pretinde ca acela care a murit, ca un martir in inchisorile comuniste (oricat ne-am feri de cuvintele mari, acesta este termenul exact, martir) n-ar fi platit astfel indarjirea de a se opune rusificarii Romaniei si iluzia ca o va putea face, ci faptul ca ar fi facut in 1937 o alianta electorala cu legionarii. Marin Preda isi asuma astfel riscul moral de a ponegri una dintre cele mai integre figuri politice pe care a avut-o Romania democratica, cum si pe acela de a falsifica datele istorice, deoarece nu acesta a fost motivul condamnarii sefului national-taranist. Marin Preda nu precizeaza mai intai, ca era vorba doar de un pact de neagresiune pe timpul alegerilor (la care aderasera de altminteri si Argentoianu si George Bratianu) si de supraveghere a acestor alegeri, iar nu de unul pentru un viitor guvernamant.

Monica Lovinescu - din cartile publicate

Monica Lovinescu - din cartile publicate

       Din nestiinta probabil Marin Preda, mai ia si un alt risc. Deoarece inaintea acelor alegeri, cele din 1944, comunistii au semnat si ei un pact electoral secret cu legionarii, conform caruia legionarii s-au angajat sa nu participe la alegeri, sa nu voteze cu partidele istorice, sa se auto-dizolve ca organizatie politica, iar partidul comunist sa elibereze pe toti legionarii fie ca se aflau in lagare unde fusese varati dupa 23 august, fie in inchisori unde fusese bagati de generalul Antonescu. Ca acest pact nu a fost respectat pana la sfarsit, nici de o parte nici de alta, e adevarat, dar a existat, iar tratativele au fost duse, din partea comunistilor de Nikolski, Teohari Georgescu, Ana Pauker, iar din parte legionarilor de Patrascu, Victor Negulescu si Chioreanu. In acea epoca partidul comunist era pe jumatate la putere, iar legionarii in buna parte la dispozitia lui (in inchisori si lagare). Comunistii cunosteau foarte bine miscarea legionara si totusi nu au sovait sa faca un astfel de pact. Cum sa-i reprosezi atunci lui Iuliu Maniu pactul dfin 1937? Cum sa pretinzi ca acesta este singurul si dupa Marin Preda, justificativul motiv al mortii lui Maniu in inchisorile comuniste?
       Citind un articol consacrat „Delirului”, ca acest roman descrie „cea mai neagra perioada din istoria nationala” – e vorba de rebeliunea legionara si de intrarea Romaniei in razboi impotriva Rusiei, nu ne putem impiedica sa ne punem o intrebare absurda deoarece ii stim dinainte raspunsul, criticul acesta – e vorba de G. Dimisianu – n-a trait in tara in timpul stalinismului? ...N-a vazut oameni disparand cu miile, fara urma in inchisorile staliniste, in timp ce femeile cand nu erau inchise si ele, se vedeau nevoite sa mimeze indiferenta, uneori sa mearga pana la divort, pentru a-si pastra lucrul si pentru a-si creste copiii? N-a auzit de acesti copii care nu puteau face studii superioare, ca fii ai unui dusman de clasa? N-a asistat la minciuna cotidiana, la entuziasmul obligatoriu fata de un regim, care-si facuse din crima ascunsa de aparentele ordinei o indeletnicire cotidiana? N-a participat in nici-un fel la dedublarea personalitatii?...
       Evident care romancier, in secolul al XX-lea, daca e credincios formulei realiste n-a visat sa scrie un nou „Razboi si pace”? Numai ca independent de tot ce am spus pana acum despre imposibilitatea de a publica un roman istoric in Romania din pricina tabuurilor cenzurii ideologice (cea exterioara si aceea pe care fiecare scriitor o poarta in el) independent de aceste circumstante extra-estetice, trecerea dintre planuri in „Delirul” nu ni se pare a se savarsi in izbanda... „Delirul” ni se pare scris pe trei planuri. Primul un tablou colorat unde se misca Stefan si personajele Morometilor. Al doilea in tus; Bucurestenii de bastina, cu cat mai sus pe scara sociala, cu atat mai stersi. Si, in sfarsit desenul cu creionul, in care se afla personajele istorice. Cand autorul mediteaza asupra lor, ca motor al istoriei, convinge (si dealtminteri e atat de greu sa sustii ca istoria e facuta de indivizi, intr-un secol care s-a rasucit de atatea ori, prin Hitler, Lenin, Stalin, Mao, si in care masificarea merge mana in mana cu lipsa de initiativa a acestor mase devenite instrumente de manevre si deseori de ...delir?). Deci meditand asupra personajelor istorice, Marin Preda convinge, dar mai putin dandu-le cuvantul, punandu-le in scena. L-am fi vrut pe Stefan eroul stendhalian, cautand zadarnic la Waterloo batalia, momentul cand se savarseste istoria, si incapabil din unghiul lui limitat sa imbratiseze evenimentul, iar nu mereu suplinit de autor, care-ti explica tie cititor, ceea ce Stefan nici nu poate vedea, nici pricepe inca.
       Iata cateva din motivele pentru care nu putem pretinde, cum o face Cezar Ivanescu ca acest prim volum al Delirului echivaleaza in opera lui Marin Preda cu descoperirea balzaciana a unitatii integratoare a „Comediei umane”.
Pe planul cel mai delicat, al adevarului, „Delirul” nu numai ca nu poate da seama despre aceasta ”tragedie umana” care a fost istoria recenta pentru romani, dar istoricizeaza tendentios aceasta tragedie. Pe plan estetic, Marin Preda isi pierde suflul, sechestrat - se vede - de Morometi.
       Paradoxal, acest dublu esec se transforma - datorita nebanuitelor cai ale unei mitologii ad-hoc – intr-un fel de „malentendu” national, ba chiar international. A fost de ajuns ca „Delirul” sa fie atacat de o revista sovietica ca Marin Preda sa devina un scriitor neconformist. Exact in momentul cand a facut cele mai grave concesii de constiinta. Ironia e si ea, in felul ei, un ...delir!

Articol scris in anul 1976

*** *** ***

Monica Lovinescu in anii tineretii

Monica Lovinescu in anii tineretii

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca la Delphis 1961 (stg) / in biblioteca la Paris (dr)

Monica Lovinescu si Virgil Ierunca la Delphis, 1961 (stg) / In biblioteca la Paris (dr)

Casa din Paris unde au locuit Monica Lovinescu si Virgil Ierunca

Casa din Paris unde au locuit Monica Lovinescu si Virgil Ierunca
Ea a fost donata statului roman, in scopul constituirii unui centru cultural numit
"Memorial Ierunca-Lovinescu".


Despre Monica Lovinescu:

       Asa cum s-a întîmplat în cazul atîtor intelectuali români, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au patruns în constelatia mea umana mai întîi ca o „voce“. Ei devenisera o functie, erau razbunarea partii noastre care nu ajungea sa se rostească. Acesti doi oameni au vorbit enorm, desfasurîndu-se în timpul istoriei si recuperînd teritoriile pierdute ale cuvintelor. Au vorbit din ce în ce mai mult, exact în măsura în care în noi se articula, progresiv si iremediabil, tacerea.
       Dar nu stiu daca e corect sa spunem „tacerea“. Pentru ca lumea asta a noastra ajungea la ei sub forma de murmure, de soapte, de rumori. Noi eram cazuti în fundul gropii istoriei si mai degraba bolboroseam. Cu cît mai îndepartate si neclare erau semnalele trimise din aceasta lume, cu atît trebuiau ei sa le capteze si să le deslusească mai atent. Cu cît mai aluziv si în suferinta era limbajul nostru, cu atît mai raspicata si sculpturala trebuia sa fie vorbirea lor. Ce „cuplu“ formidabil au alcatuit ei cu noi! Istoria ne transformase în infirmi ai expresiei; ei ne înapoiau darul cuvintelor. Noi eram materia prima, geamatul, iar ei, prelucrarea lui. Ce terapie formidabila a însemnat pentru noi prestatia lor!

Gabriel LIICEANU
       Fara ca autocenzura si deplinul control asupra indiscretiilor de ordin personal si afectiv sa slabeasca vreo clipa, Jurnalul (n.n. Jurnal 1985-1988) ca atare suprima distanta dintre momentul trairii si cel al consemnarii. Lumea literara româneasca a ultimului deceniu de comunism si lumea româneasca, pur si simplu, din agitatul si contradictoriul deceniu care a urmat sînt vazute acum de foarte aproape, cu tot vacarmul de proiecte, ambitii, derute, compromisuri, esecuri. Sîntem cu acest al doilea volum între anii 1985 si 1988, anii înaspririi dictaturii ceausiste si ai agoniei comunismului. Momente dramatice, asasinarea lui Gheorghe Ursu sau revolta muncitorilor de la Brasov, anchetele si arestarea disidentilor, framîntarile lumii scriitoricesti sînt traite, la Paris, ca si cum diaristul n-ar fi parasit nici o clipa Bucurestiul.
Editura HUMANITAS
       Venise la Paris, o pustoaica, bursiera ca atatia altii, direct de la demonstratiile din Piata Palatului, sigura ca il va convinge pe André Malraux sa organizeze o brigada internationala sa elibereze Romania de comunism, dupa modelul celei care luptase in Spania interbelica...
       Era amuzanta, spirituala, gratioasa, ironica, musca bine si radea cum trebuie, cu rasul celui care a vazut adancul prapastiei pana la fund. O poti vedea in multe ipostaze, dar asta e a ei. Era o fata. si eu asa aleg sa mi-o amintesc, ca pe fata din 44, Boulevard Raspail, etajul sapte, care locuia intr-o camera de bona, fara apa curenta, dar cu o fereastra care se deschidea peste Paris si peste lumea intreaga, tragand de usi, incercand sa convinga lumea, elocventa si amuzanta, incapatanata si copilaroasa. Avea 25 de ani...
Alina MUNGIU-PIPPIDI
       Monica Lovinescu traieste undeva in constiinta noastra. Pentru cei carora regimul opresiv comunist, le-a distrus familia, prietenii, idealurile, vocea pe calea undelor a Monicai Lovinescu a constituit reperul moral si sensul supravietuirii, o licarire a sperantei in eliberare.
       Ani de-a randul a fost in obiectivul securitatii si a trepadusilor cu condei din presa vremii. Ea a raspuns cu o permanenta energie critica, ridicandu-si vocea impotriva Raului, a cantonarii spiritului si a capitularii morale.
       Scrierile ei au deschis calea spre valorile autentice ale democratiei, si raman de o impresionanta si inca nebanuita actualitate.        
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate