NICOLAE ILIESCU

Profesor, jurnalist

 
NICOLAE ILIESCU

       Nicolae Iliescu s-a născut în 1919, în satul Constantineşti, Judetul Olt, într-o familie de învăţător, cu şapte copii.
       Cu toţii au trăit într-o casă cu două camere, având şi o gospodărie, care le asigura hrana zilnică. Mama lui a crescut viermi de mătase şi prelucra produsul.
       Ȋn liceu a învăţat latina, franceza şi germana, aşa cum era programa şcolară atunci.
       Ȋn ani '40 în timp ce era student la Universitatea din Bucureşti, datorită poziţiei sale anticomuniste, a fost arestat şi condamnat la 6 de muncă forţata din care 2 ani în puşcărie, la închisoarea Aiud.
       A luptat pe front contra Rusiei sovietice, ca soldat.
       A părăsit România în anul 1944, ajungând în Austria. Cu sprijinul unui fost profesor de germană pe care l-a cunoscut la Bucureşti, ajunge în Italia.
       Ajutat de Biserica Catolică, în 1945 a găsit de lucru la o fermă din Padova.
       S-a înscris la Universitatea din Padova, susţinându-şi în final doctoratul în Literatura italiană (1947).
       Ȋn anul 1952 emigrează în America, stabilindu-se la Cleveland, unde a lucrat timp de doi ani la linia de asamblare a Uzinei Ford. S-a căsătorit cu Esther Gheta (1953), împlinindu-şi familia cu două fiice, Doina şi Rodica.
       Obţine al doilea doctorat în filosofie la Universitatea Harvard din Cambridge, Massachusetts. A funcţionat ca instructor (1958), profesor asistent (1959), profesor asociat (1963), profesor (1968) şi profesor emerit (1989).
       S-a pensionat după 33 de ani de activitate la Universitatea Harvard şi în paralel 25 de ani la Harvard Extension School, predând Literatura italiană. Era recunoscut în viaţa universitară ca "Dante scholar".
       După pensionare a activat ca profesor la cursurile serale de toamnă (2002).
       A locuit în Lincoln.
       S-a stins din viaţă, în urma unui atac de inimă, pe 25 noiembrie 2007, la Emerson Hospital din Concord.

***

Prof. Dr. Nicolae Iliescu, la vârsta de aur

Prof. Dr. Nicolae Iliescu, la "vârsta de aur"

 
Exilul în faţa lui Eminescu

       A-l comemora pe Eminescu la o sută de ani de la moarte lui înseamnă - aşa cum verbul a comemora cere - a-l identifica, cei care suntem prezenţi aici cu ceva care ne este comun şi scump tuturora. Comemorările agnostice, neutre nu pot fi compatibile cu situaţia noastră de exilaţi şi fără de patrie.
       Prezenţa lui Eminescu în mijlocul nostru, la un secol de la întoarcerea lui în repausul din care s-a născut, reprezintă deci o dimensiune de adevăr, o permanenţă de adevăr, dincolo de circumstanţe şi de timp.
       Comemorarea lui mai înseamnă, de asemenea, tot ca urmare a acestei permanenţe de adevăr care îi aparţine - că noi ne-am întâlnit aici - cum spune un poet italian - "siamo venuti a prendere possesso della verita" - să ne însuşim şi noi dimensiunea de adevăr pe care Eminescu ne-a lăsat-o ca ereditate.
       Eu sunt convins că aşă cum în planul providenţial al istoriei, profeţii şi sfinţii s-au născut pentru a fi coloana de foc şi de lumină în pelerinajul către Dumnezeu, tot aşa s-au născut şi poeţii adevăraţi, ca şi eroii adevăraţi, pentru a fi în timpul lor şi în naţiunea lor reflecţiunea luminoasă a aspiraţiunilor celor mai curate şi mai profunde ale poporului respectiv. "Dacă nu am fi noi solitarii - ne-a lăsat scris Vasile Pârvan - lumea s-ar scufunda în marea torbidă a pasiunilor... Noi suntem preoţii aspri al unei noi religii şi nouă nu ne este permis nici o concesie răului că şi aşa, cu toată rezistenţa noastră, puterile răului rămân imense."
       Nici un român n-a fost probabil mai singuratic decât Mihail Eminescu, în timpul istoric în care a trăit. Dar nu a fost un singuratic pe culmile disperării. Dimpotrivă, cuvântul lui în vers şi proză, a reflectat şi s-a identificat cu trăsăturile cele mai autentice ale poporului român şi ale istoriei lui. A devenit sinteza lor. De aceea în articolul Semi-barbaria putea să scrie aproape dogmatic: "Civilizaţia adevărată a unui popor nu consistă în adoptarea, cu deridicata, de legi, forme, instituţii, etichete, haine străine. Ea consistă în dezvoltarea naturală, organică a propriilor puteri, a propriilor facultăţii. Nu există o civilizaţie umană generală, accesibilă tuturor oamenilor în acelaşi grad şi în acelaşi chip". Există deci, putem continua noi astăzi, o matrice stilistică caracteristică şi inviolabilă a oricărei naţiuni. Când Eminescu scria că românii sunt "un popor aşezat" se referea la această stabilitate de valori, de la care orice abatere aduce cu sine decăderea din românism. "... oricine va voi să definească marele mister al existenţei - scrie în articolul Dezvoltarea istorică - va vedea că el consistă în împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor. Forme vechi, dar spirit pururea nou".
       S-a sugerat de mai multe ori ca să nu se mai vorbească de scrierile "politice" ale lui Mihai Eminescu. Dar aceste scrieri, sub formă de articole de ziar, nu au izvorât în esenţa lor, din consideraţii inclusiv empirice. Dezbaterile de ordin istoric contemporan, care stau la baza acestor scrieri, publicate în coloanele ziarului Timpul, reprezintă şi ele un aspect intrinsec al conflictului, general şi permanent, în conştiinţa poetului, între realitatea mercantilistă, care domina scena politică în acel timp, şi lumea ideală a valorilor etice de ordin universal. A crede şi a elogia supremaţia morală asupra calculelor meschine ale oamenilor burţii nu este ceva de care să ne fie ruşine. De la Virgil la Dante, la Pascal şi la Shakespeare, de la Monzoni la Dostoevski şi la Pirandello ceea ce a separat omul de vită a fost tocmai această potenţială supremaţie a spiritului divin în om.
       Pe de altă parte, repetând cuvintele lui Metternich, "Pune în discuţie un contract şi ai o revoluţie deja pregătită", poziţia lui Eminescu în problema socială nu e altceva decât opţiunea pentru lumea valorilor în care sufletul lui şi fiinţa neamului se deschid către absolut. Singurătatea sau mai binezis latura meditativă şi contemplativă a poetului nu poate fi corect interpretată decât dacă o integrăm în activitatea lui combativă în serviciul spiritualităţii româneşti.
       Ȋn acest sens despărţirea de materie, singurătatea lui Eminescu nu reprezintă un refuz al comuniunii cu societatea umană. Dimpotrivă singurătatea contemplativă cere şi stabileşte o formă superioară de comuniune cu potenţialul de conştiinţă al oamenilor. Pentru că Eminescu are o concepţie globală şi organică despre existenţă.
       Când poetul scrie: "De la Nistru pân-la Tisa / Tot românul plânsu-mi-s-a / că nu mai poate străbate / de-atâta străinătate", el nu se referă numai la condiţiile materiale la care poporul român a fost redus de către pătura suprapusă. Conflictul între realitatea obiectivă şi dreptate este un conflict de ordin tragic, un conflict de valori, iar poetul se situează, ca sfinţii şi ca eroii, în poziţia de interpret, de sinteză şi de apostol al sufletului colectiv al poporului. Eminescu a dispreţuit vulgaritatea şi hibridul. Personalitatea lui românească se defineşte şi se definitivează prin două elemente: întâi ca o suferinţă profundă şi continuă în faţa atentatului de dezintegrare a etosului românesc; şi în al doilea rând, ca urmare a acestui proces şi a acestei suferinţe, printr-un discurs neîntrerupt şi vehement de protest. Cum a fost observat de alţii, faptul că Eminescu a fost pesimist sau optimist nu are nicio importanţă, pentru că scrierile lui nu sunt expresia nici a scepticismului nici a exuberanţei. Ceea ce prezintă însă într-adevăr o mare importanţă este faptul că Eminescu a fost cea mai tragică şi autentică conştiinţă şi voce a sufletului românesc în faţa istoriei. Pe acest Eminescu profetic şi edificator, în orice ipostază, noi nu-l putem ţine sub obroc, de teamă că cineva ar putea să ridice din sprincene.
       Ȋn articolul Conservarea naţionalităţii suprema lege, din 27 mai 1879, celor care, "cu darul vorbirii... cu fraze umanitare şi cu fineţe de distincţiuni juridice", îl sfătuiau să modereze tonul vibrant, imediat şi polemic al articolelor sale, poetul răspunde prin următoarea mărturie de credinţă: "şi chiar dacă amintirea noastră ar pieri în umbra vremurilor, şi s-ar şterge din memoria tuturora, vom stărui pe aceeaşi cale a conservării naţionalităţii, fără a face din acest suprem punct de vedere nicio concesie primejdioasă ideilor veacului.
       Ȋn concepţia lui Eminescu despre om şi naţiune elementul cultural este de asemenea determinant. Dar nici cultura nu este interpretată de poet în sens abstract ori sociologic. Ȋn viaţa unei naţiuni, cultura şi religia constiutie o unitate indisolubilă; atât din punct de vedere istoric cât şi epistemologic. Religia este creatoarea adevăratei culturi în istoria unei naţiuni. Cultura îşi trage conţinutul din religie şi din etosul etnic specific. Insistând asupra specificităţii naţionale a culturii, Eminescu exclude a priori orice teză şovinistă. Ȋn darea de seamă Naţionalii şi cosmopoliţii, pregătită cu ocazia sărbătorilor de la Putna, în 1871, îşi însuşeste pe deplin teza lui Titu Maiorescu: "Naţionalitatea în marginile adevărului". Iată ce scrie poetul la vârsta de 21 de ani: "Ceea ce-i neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i rău nu devine bun prin aceea că-i naţional". Xenofobia nu face parte din gândirea poetului.
       Ȋn iunie 1883 Eminescu participă pentru prima dată la adunările Junimei. Cu această ocazie citeşte poezia Doina. Ȋn aceeaşi lună se inaugura în Iaşi statuia lui Ştefan cel Mare. Toţi ştim pe dinafară faimoasele versuri: "Cine a îndrăgit străinii / mânca-i-ar inima câinii / mânca-i-ar casa pustia / şi neamul nemernicia." Nu sunt versuri xenofobe, nici şoviniste. Sensul lor real nu poate fi descifrat decât în cadrul dezbaterii polemice din ziarul Timpul. Era în discuţie Statul românesc, la începuturile lui. Eminescu combătea în favoarea elementului autohton, împotriva situaţiei creată de dominaţia fanariotă şi rusească, şi mai ales împotriva adoptării de formule străine, neasimilate de popor. Ȋn articolul Actualitatea din 11 decembrie 1877, exclamă fără reticenţă şi fără convenţionalisme protocolare: "Nimeni în afară de potaia de gazetari ignoranţi, nu mai poate susţine că libertatea votului, întrunirile şi parlamentele sunt temelia unui Stat".
       Revenind la raportul religie-cultură Eminescu nu ezită a recunoaşte bisericii catolice calităţi şi merite "într-adevăr extraordinare pentru cultura omenească". Ȋn articolul Religia, referindu-se la rolul bisericii în perioada invaziunilor barbarice afirmă că "biserica era singurul punct luminos, nu numai pentru cultură în genere, dar chiar pentru libertatea dezvoltării omeneşti". După care continuă: "Caracteristic şi vrednic a se recunoaşte în favoarea catolicismului este tendinţa de a nu baza creşterea poporului pe idei abstracte care să convingă capul, ci pe idei redate intuitiv care să îmblânzească inima. De aceea frumoasele arte au fost cele mai puternice arme ale bisericii. Arhitectura, muzica, sculptura şi poezia au fost puse în serviciul bisericii, pentru a da în această sferă curată, neatinsă de nicio suflare impură, un adăpost sufletului omenesc, atât de bântuit de patimi sau de golul lui propriu de urât. Aruncat din nevoie în urât, din urât în nevoie, stări imanente naturii noastre şi care nu se pot înlătura prin mâna de creier de care dispunem, arta bisericească... a înălţat prin mijloace lesne de înţeles pentru toţi, sufletul omenesc în decurs de sute de ani peste nivelul vieţii de rând şi nevoilor zilnice. Toate popoarele care posedă înaltă civilizaţie astăzi, dacă nu sunt, au fost măcar mult timp catolice".
       Ȋn ceea ce priveşte cultura în general şi educaţia tineretului în şcoli. Eminescu considera esenţial studiul antichităţii clasice. Ȋn articolul Ȋnvăţământul clasic atribuie carenţele vieţii publice româneşti lipsei de cultură clasică. Pentru că scrie "Cultura clasică are calitatea determinantă de a creşte, ea este în esenţă educativă, şi iată ceea ce a lipsit şcolilor noastre până acum şi le va lipsi încă mult timp înainte... Fixat odată pentru totdeauna, ne mai putându-se schimba... spiritul antichităţii e regulatorul statornic al inteligenţei şi a caracterului, şi izvorul simţului istoric... fără el nu ar exista în genere o cultură a cătării".
       Doresc să termin aceste cuvinte de introducere aşa cum am început: orice comemorare de felul acesteia, şi în timpuri ca acestea, necesită adeziunea participanţilor; presupune, înainte de orice, o cauză comună şi o perspectivă unică. Ocazia care ne-a adus aici, cere ca noi românii din exil să ne clarificăm sensul şi măsura prin care considerăm că Eminescu e şi azi, cum a fost în timpul lui, prin învăţătura lui, prezent în apărarea naţiunii noastre. Novalis scrie undeva, că există un prezent spiritual în care se dizolvă trecutul şi viitorul. Acest etern prezent al spiritului constituie pe plan istoric, esenţa însăşi a unei naţiuni. Condiţionează şi justifică prezenţa noastră, ca români, în exil.

*** *** ***

Nicolae Iliescu - conferinţă

Nicolae Iliescu - conferinţă
PROGRAM NAŢIONAL LA HAMILTON, CANADA (1986)
Sărbătorirea "Zilei de 10 Mai", A 10-a aniversare a ziarului "Cuvântul Românesc", şi "Ziua Deţinuţilor Politici Români"


Despre Nicolae ILIESCU:

       A man of profound faith and deeply learned religiosity, he possessed one clear model, which brought together his scholarship and his way of life. The strength of his endurance and ideals were derived from observing and relying on human greatness wherever found in the realm of the spirit.

Ivan GALANTIC  

       Prof. Nicolae Iliescu a sunat în toamna anului 2005 la redacţia ziarului "Cuvântul Românesc" din Hamilton, Canada, unde publicase de-a lungul anilor. Aflând că ziarul îşi va întrerupe apariţia, a găsit de cuvinţă să ne încurajeze. Eram singur în redacţie şi auzind atunci, pentru a doua oară, glasul dumnealui am tresărit.
       Eram cu 20 de ani mai tânăr decât fondatorii ziarului şi îmi venea greu să accept acest lucru: închiderea ziarului şi a editurii.
       Cuvintele dumnealui au descris această conjunctură cu înţelepciunea omului trecut prin "şcoala vieţii". Mi-a sădit în suflet o linişte cotropitoare. Cu exemple şi argumente rezonabile, m-a rugat să înţeleg că hotărîrea a fost bine gândită; şi să socotesc că am vorbit cu "a man with the heart of a peasant".

Alexandru TOMESCU  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate