Sergiu GROSSU
De la robie la sfinţire

       "Eu sunt Domnul care v-am scos din ţara Egiptului, ca sa fiu Dumnezeul vostru şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt” (Leviticul, 11.45)

       Obiectivul primordial al fiinţei umane este perfecţiunea, dezvoltarea maxima a însuşirilor înnăscute sau dobîndite, rotunjirea individualităţii sale specifice. În Biblie, idealul rămâne acelaşi: desăvârşirea omului; numai ca ia forma particulară, exceptională, a sfinteniei, inexistenta in inventarul doctrinar al pedagogiei profane.
       Modelul suprem al împlinirii spirituale a fost, este şi va fi, până la scurgerea veacurilor, Dumnezeu, „Tatăl Luminilor” Cel ce ne-a izbăvit din robia pacatelor prin Fiul Sau Iisus Hristos, şi care se recomandă cu tarie: „Eu sunt Domnul care v-am scos din ţara Egiptului, ca să fiu Dumnezeul vostru şi să fiţi sfinţi; căci Eu sunt sfânt” (Leviticul, 11.45).
       Sfinţenia, prin urmare, nu reprezintă o treaptă intangibilă. Nu face parte din categoria himerelor, a iluziilor. Nu este imposibilă omului constient de menira sa şi de necesitatea, de obligaţia indumnezeirii sale, in baza justificării – „Căci eu sunt sfânt”. Nu constituie apanajul anahoreţilor de odinioara, retraşi in pustietaţile necălcate de picior omenesc sau cuibărite in văgăunile munţilor. Sfinţenia confirma posibilitatea de transfigurare, de schimbare totala a omului mântuit prin Duhul Domnului. Ea inseamna definitiva victorie a spiritului asupra cărnii, a Duhului Sfânt asupra eredităţii, invinsă şi răstignită pe veci. Sfinţenia nu este o ficţiune, ci o realitate a sufletului creştin, copleşitoarea realitate a omului nou, „făcut dupa chipul lui Dumnezeu, de o neprihănire si sfinţenie pe care o dă adevărul” (Efeseni, 4.24).
       Pedagogia divină a Sfintei Scripturi subliniază, in nenumărate rânduri, importanta sfinţeniei in viata noastră de credintă, asa cum putem constata si din „Apostolul” celei de a treia Duminici a lunii, cad ne sfătuieste: „După cum odinioară v-ati făcut mădularile voastre roabe ale necuratiei şi fărădelegii..., tot asa, acum trebuie să vă faceti mădularile voastre roabe ale neprihănirii, ca să ajungeţi la sfinţirea voastră” (Romani, 6.19)
       Este vorba de un efort voluntar, de participarea vointei noastre libere la atingerea acestui sublim ideal al impodobirii interioare, printr-o atitudine militară de războire cu noi inşine, de neintrerupta auto-depăsire, de nemijlocita conlucrare cu harul lui Dumnezeu, pe care de multe ori creştinii il primesc „in zadar”, uitând sau neglijând lupta cu adversităţile dinlăuntru, cu „mădularile” neputinţei devenite „roabe ale necuraţiei şi fărădelegii”. Abandonarea strădaniei morale, inexistenţa sau debilitarea incordării ascendente a omului comod, oscilant şi, poate chiar indiferent la orice evolutie spirituală – cum intâlnim, adesea in configuratia eterogenă a exilului romanesc – aceasta atitudine involutivă se adevereste a fi vătămatoare sufletului şi compromite, iremedialbil, perspectiva sfintirii sale.
       Apostolul Pavel ne invaţă că nu putem avea „ca rod sfinţirea”, decat dupa ce am fost izbăviţi de păcat şi de la robia păcatului, am trecut de bunăvoie, la robia lui Dumnezeu (Romani, 6.22). Sfinţirea nu ne aparţine, desi, la prima lectura, cuvintele „Voi să vă sfinţiţi şi să fiţi sfinţi” ar părea sa contrazică adevărul enuntat mai sus. Sfinţirea noastră se află in mâna lui Dumnezeu, care ne solicită angajarea vointei, in păzirea şi implinirea legilor Lui, precum citim: „Să păziţi legile Mele şi să le impliniţi. Eu sunt Domnul care vă sfinţesc” (Leviticul, 20. 7-8).

Pentru arhiva ORTODOXIE apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate