OVIDIU VUIA

Medic, scriitor, poet, critic literar

 
OVIDIU VUIA

       Ovidiu Vuia s-a nascut in Arad la 18 martie 1929, ca unicul fiu al avocatului Tiberiu Vuia si al Veturiei Vuia nascuta Bixa.
       A urmat clasele primare si liceul in orasul natal. S-a inscris la Universitate sa studieze istoria artelor. Realizand ca in conditile regimului comunist instaurat in Romania nu-si poate realiza visurile sale umaniste fara compromisuri, in 1948 s-a inscris la Facultatea de Medicina, Universitatea din Cluj, pe care a absolvit-o in 1954.
       Din martie 1955, este asistent la Universitatea din Cluj, si apoi director al Clinicii de Neurologie. In mai 1969 este angajat ca asistent in neuropatologie la Institutul de Neurologie al Academiei Romane din Bucuresti. Datorita lucrarilor publicate primeste o bursa de studii la Institutul Max-Planck din Munchen (ianuarie 1970 - aprilei 1971). La terminarea cursului accepta pozitia de neuropatolog la Institutul de Neuropatologie din Giessen. O perioada a functionat ca profesor si director al Institutului.
       Ca scriitor si poet a publicat in presa timpului, subiectele avand referire la vitrega soarta a poporului roman sub dictatura comunista. Dorul de tara si de cei dragi l-a urmarit in permanenta; mare parte din creatia sta marturie.
       Decedeaza pe neasteptate la sfarsitul lui septembrie 2002. Cauza mortii inca nu este elucidata. In martie 2003, ramasitele trupesti au fost depuse la mormantul mamei sale in Arad.
       Opera: „Ostrovul Luminilor” (Editura Carpati, Madrid, 1979), „Cumintenia cerului, sau din singuratatile lui Anaxandros - Poezii” (Editura Coresi 1987), „Profesor Ion Nistor” (Editura Nistru, Bruxelles, 1987), „Mihai Eminescu” (Editura Coresi 1989), „Cantece pentru Romania” (Editura Coresi 1990), „La masa tacerii a neamului” (Editura autorului, 1991), „Cartea unui pelerin al poeziei - Sonete si tertine” (Editura autorului, 1995), „Misterul mortii lui Eminescu” (Editura Paco 1996), „Despre boala si moartea lui Eminescu” (Editura Fat-Frumos, Bucuresti 1997), „Itinerare lirice” (Editura Fat-Frumos, Bucuresti 1997), „In gradinile lui Apolo, Vol I-II” (Editura Almarom, Ramnicul Valcea 1999), „Spre adevaratul Eminescu” (Editura Almarom, Ramnicul Valcea 2000), „Icoane pentru altarul vesniciei, Vol I-II” (Editura Almarom, Ramnicul Valcea 2001), „Sub zodia cartii si a studiului (Cu Pamfil Seicaru in exil), Vol I-III”(Editura Almarom, Ramnicul Valcea 2003)

BOALA SI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU

-studiu patografic-

       În concluzie 1.
       Prin studiul meu patografic, bazat strict pe documente si interpretarea lor hermeneutica adica fara sa tin seama de alte împrejurari de ordin extern, nestiintifice, reiese demonstrat ca marele nostru poet, Mihai Eminescu a suferit de o psihoza maniaco-depresiva, lipsita de substrat anatomic, numita si endogena. Prin urmare nu a avut lues, deci nici paralizie generala progresiva ori alta forma a respectivei îmbolnaviri.

       În concluzie 2.
       Asadar, între anii 1883-1889 nu a prezentat o “mare întunecime”, boala psihica nu i-a alterat capacitatile creatoare, s-a bucurat de o luciditate caracteristica unui creier normal. Nu exista nici o baza stiintifica sa explice activitatea sa poetica din timpul bolii ca o simpla reproducere mecanica din memorie a versurilor scrise înainte de 1883.
       Poezii ca De ce nu-mi vii, Kamadeva, La Steaua, 55 de alte versuri intitulate Dalila din timpul bolii si adaugate la cele din manuscrisele aflate în posesia lui Titu Maiorescu au constituit postum publicata Scrisoare a V-a, sunt marturii greu de înlaturat, care, toate, sustin pastrarea puterii sale creatoare si în timpul “marei întunecimi”. Desigur mai adaugam traducerile sale de mare calitate, ca o schita presupusa a fi a lui Mark Twain, dar nu-i exclusa paternitatea eminesciana si piesa Lais de Augier, tradusa în germana K. Saar. Ultimei dându-i forma scrisorilor din anii 1881, dintr-o simpla talmacire în versuri reuseste o capodopera cu adevarat eminesciana, depasind pe ceilalti autori, dar înscriind-o în marea sa traditie demonstreaza si continuitatea, neatinsa de boala a creativitatii sale. Lais e datat cu anul 1888, nu exista nici o îndoiala asupra acestei realitati, P. Cretia confirma data si el, decisiva pentru a ne apara definitive teza.
       Despre inexistenta unei “mari întunecimi” în perioada bolii la Eminescu pledeaza si alte studii, prin care se demonstreaza luciditatea poetului ca om de stiinta. Astfel A. Bhose, comentând studiile sanscrite ale poetului, subliniaza faptul ca în anii 1884-1886 cunostintele sale au atins nivelul unui specialist, cele dinainte de boala purtând amprentele unui amator, începator. Sa nu uitam ca avem de-a face cu o cunoscatoare a respectivei limbi. Mai departe Octav Onicescu si Aurel Avramescu, matematicieni de valoare, cercetând manuscrisele eminesciene în materie, majoritatea concepute în timpul bolii, unele chiar în Februarie-Martie 1889, ajung la convingerea ca poetul avea cunostinte fundamentale în specialitatea lor, calculele lui nu sunt productii “de dement” ci ale unui om lucid, în stapânirea capacitatilor sale de a realiza un studio stiintific. La aceste contributii trebuie sa adaugam si articolul lui Al. Oprea despre omul de stiinta Eminescu. La fel si cel al lui Maria Bucur privind corespondenta lucida a poetului din timpul bolii.

       În concluzie 3.
       Cauza mortii poetului reiese din studiul obiectiv al acelorasi documente, mult mai numeroase, în acelasi timp semnate de medici. Din raportul d-rului Vines, publicat mai târziu pe notele avute din 1889 ca si medic curant al poetului în sanatoriul dr. Sutu, cât si raportul medico-legal întocmit de acelasi dr. Sutu si dr. Petrescu, alaturi de care trebuie amintit buletinul aflat nesemnat la Academie probabil apartinând internistului dr. Tomescu, ultimul valoros si pentru datele autopsiei, putem constata ca la internare (1889) Eminescu nu a avut decât discrete simptome maniacale si depresive, deci de natura psihica, subliniindu-se chiar lipsa fenomenelor organice de alta natura, aspect ce înlatura hotarâtor posibilitatea unei paralizii generala progresive. În spital, cam de la sfârsitul lunii Aprilie, începutul lunii Mai poetul prezinta tot mai accentuat, tremuraturi ale membrelor, gurii, limbii si o ataxie, situatia psihica se complica si ea cu un delir, totusi, însotit de momente de luciditate, asa cum o descriu unii vizitatori. Si în aceasta stare se poate face diagnosticul diferential cu o paralizie progresiva în stadiul ei final (Bacaloglu) tocmai prin prezenta remisiunilor fie si scurte, niciodata presente la un paralitic a caruri substanta cerebrala este total distrusa, în respectiva faza finala.

Ovidiu Vuia - din cartile sale si revista Buletinul Casa Romana

Ovidiu Vuia - din cartile sale si revista "Buletinul Casa Romana" - Oakland, CA, unde a publicat multe din articolele si poeziile sale

       Decisiv ne vine în ajutor dr. Vines, oricât simptomele sunt de caracteristice pentru intoxicatie, când scrie ca bolnavilui i s-au administrat injectii cu mercur.
       Poetul era sensibilizat din perioada frictiunilor cu mercur de la Botosani, pentru declansarea gravelor simptome de intoxicatie inclusiv sincopa cardiaca, pe baza alergica, ar fi fost suficiente una sau doua injectii într-a doua faza, totusi avem dovada ca s-a facut o întreaga cura de tratament de unde agravarea simptomelor si sfârsitul poetului prin sincopa cardica descrisa de d-rul Vines, martorul apropiat al evenimentului.
       Nu exista, nici din simptomele bolii nici din cele descrise la autopsie, motive stiintifice sa acceptam traumatismul cranico-cerebral ca si cauza a mortii poetului, mai ales ca o atare situatie nu ar fi putut fi musamalizata, autopsia decurgând de-a dreptul ca un act public în prezenta nu numai a oficialitatilor, dar si a ziaristilor.
       Cu aceasta ocazie insist asupra unui aspect important. Nici dr. Iszak, nici ceilalti medici ieseni, care au indicat gresit tratamentul cu mercur, nu pot fi incriminati de sfârsitul poetului. Explicarea o gasim în faptul ca ei cunosteau complicatiile terapiei cu mercur si au stiut sa se opreasca la primele semne toxice si astfel sa previna catastrofa. Am descries de-aproape atitudinea doctorului Iszak, mai mult decât deontologica, atunci când, confruntat cu diagnosticul medicilor vienezi, desi convins ca are dreptate a suspendat cura de mercur. Interesant ca dr. Vines, dupa atâta timp, nu pune în discutie intoxicatia cu mercur, poate fiindca interventia unui atare factor e trecuta systematic cu vederea de câtre medici, înca si în timpurile noastre.
       Sigur, a avut o importanta diagnosticul aprioric al “marei întunecimi”, astfel ca medicii s-au concentrat asupra paraliziei generale, chiar si atunci când o combinau cu o schizofrenie (C. Vlad, 52) sau altii pâna în zilele noastre o considera, cu nimic justificat drept un sifilis congenital.
       S-a luat în considerare iar numele celebre ori, G. Marinescu în acest context e întrecut de medicul anonim V. Vines prin descrierea sa, amintind si injectiile de mercur.
       În orice caz nu e misiunea mea sa stabilesc de ce mi-a venit chiar mie rolul sa elucidez problema cauzei mortii lui Eminescu, luând în considerare în primul rând documentul si nu omul care-l scrie. Aceasta e calea adevarului, singura metoda valabila, de altfel nu întâmplator Eminescu se întreaba unde poate gasi cuvântul sa exprime adevarul, iar Heidegger descopera esenta Poeziei nu în frumos, ci în Adevar.

1997

       Cum a purtat Eminescu în sufletul sau durerea românilor din toate timpurile si din toate tarile românesti n-a mai purtat-o nimeni.
       Numai urmând învataturile lui, mai pot afla urmasii calea mântuirii din prapastia in care am cazut.
       Cine va calca alaturi, va rataci …
       Se nenoroceste pe sine si va nenoroci si pe altii, facând sa creasca ruina tarii, in loc de a o scadea.

       (Simion Mehedinti)


 
TRAIND INTRU EMINESCU

Prin versul Tau, poete, reprezinti
O lume scrisa’n sânge si lumina
Pe jertfele plugarilor parinti,
Suind la ceruri valea carpatina.

Din el nasc bravi eroi, martirii sfinti
Care urmând chemarea lor divina
Pâna la capat poarta steagu’n dinti
Si mor, dar dusmanului nu se’nchina.

Daca te-ataca tartorul pagân
Tu nu-i lua în seama, azi, ocara
Pe lume cât exista un român
Va arde întru Tine viu ca para,
Caci prin cântarea ta, eterni ramân
Si fratii lui si neamul drag si Tara!

EMINESCIANA

Cum mi s-au dat ani rai, mereu nomazi
Dac-am învins greu dorul dupa tara
E fiindca tu, luceafar între barzi
Mai vii la capatâiul meu de sara.

Prin versurile tale-nca si azi
Ma’ntoarce codrul unde-odinioara
Purta tot aurul ei peste brazi
Craiasa noptii, sa îi fie tiara.

Lânga izvoare însotim departe
Capriorul asezat pentru hodina
Dând umbrele din ape la o parte
Priveste bolta care-i tare lina
Pâna când stelele în cercuri sparte
L-adapa cu întreaga lor lumina.

 
ARTA POPULARA

Tot cât stramosii nostri nu au scris
Poarta viata unui sat din deal
In datinile ce ni s’au transmis
Pâna si’n miezul faptului real.

Banalul gest ascunde-avar închis
Acelasi mod, cu-al tainei virtual
Chiar moartea nu-i decât un paradis
Cararea înspre ea, vechi ritual.

Iar minestergurii înseamna clipa
Când si-a mutat odata dupa cina
Sfânt heruvim într’un apus, aripa
Si cumva sa nu-i se gaseasca vina
A stiut înlatura toata risipa
Câta-i moloz ceresc si nu lumina.

CANTECUL FIINTEI

O viata am lucrat cu multa truda
C’am pus farama ‘naltului rasad
In inima ce nu vrea sa auda
Chemarile ispitelor din iad.

De sânge îmi arata fata uda
Lumina stelelor când ele cad,
Si-o spal sub umbre unde-i iarba cruda
Lânga bisericile dintr’un brad.

Ma lupt cu toate aratarile
Pot fi îngenunchiat sub cnutul dur
Nu-mi fura nimeni, albe zarile,
Chiar daca trebue multe sa’ndur
Pân’voi descoperi cararile
Urcând la raiul spiritului pur!

*** *** ***

Poetul, eseistul, Dr. medic docent neuropatolog Ovidiu Vuia, in laborator

Poetul, eseistul, Dr. medic docent neuropatolog Ovidiu Vuia, in laborator

Ovidiu Vuia, portret la anii maturitatii (stg) / La masa de lucru (dr)

Ovidiu Vuia, portret la anii maturitatii (stg) / La masa de lucru (dr)

La mormant fii sai, Mihai Angelo Tiberiu Vuia si Alexander Gabriel Vuia (stg) / Piatra funerara (dr)

La mormant, fiii sai, Mihai Angelo Tiberiu Vuia si Alexander Gabriel Vuia (stg)/Piatra funerara (dr)


Despre Ovidiu Vuia si opera sa:

        Îmi vin în minte mereu cuvintele lui Ovidiu Vuia, medicul neuropatolog (n.n. Ovidiu Vuia, Misterul mortii lui Eminescu, Eminesciene, Editura Paco, Bucuresti, 1996) care a avut curajul de a sustine, cu argumente stiintifice, ca George Calinescu, marele istoric literar al românilor, a gresit atunci când a acreditat ideea ca Mihai Eminescu ar fi murit de sifilis… O asemenea obligatie, iata, ne-o pune în fata (ne-o pus-o!) si medicul neuropatolog Ovidiu Vuia… Argumentele medicului Ovidiu Vuia par suficient de credibile, pentru a sustine ca Eminescu n-a fost nici sifilitic, nici alcolic…

Ioan TEPELEA
       Versurile lui Ovidiu Vuia sunt rani deschise care dor, ce sublimeaza in slaviri pe altarul credintei stramosesti: „Daca te-ataca tartorul pagân / Tu nu-i lua în seama, azi, ocara / Pe lume cât exista un român / Va arde întru Tine viu ca para, / Caci prin cântarea ta, eterni ramân / Si fratii lui si neamul drag si Tara!
       In poezia lui se regaseste poporul roman cu virtutile sale cele mai alese, dar si cu suferintele, umilirile si vitregiile vremurilor. Cuvantul lui este rascolitor, reverberand peste timp si spatiu. O dragoste nemarginita fata de tara si locurile natale, cu imposibila intoarcere, imprima versurilor o vibratie sufleteasca inegalabila.
       Ovidiu Vuia reprezinta pentru exilul romanesc - voit sau nevoit – tipul omului de stiinta sarguincios, a publicistului dedicat condeiului si a poetului innascut.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate