Cornelia Păun Heinzel: “Când universitarul îşi dă ultima suflare în amfiteatru” sau “Cât de uşor se poate întemeia o universitate”, partea a doua, din ciclul „Vivat Academia”

„Nimic nu este ceea ce pare a fi” în lumea a patra

 

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL

-Profesorul universitar de astăzi, din lumea a patra, nu mai este deloc ca cel de odinioară... altele sunt cerinţele şi condiţiile acum, concluzionă rectorul Perdaff.  

-Doar minţile luminate au sesizat incredibila inversare a valorilor, existentă pe toate planurile, dar numai personalităţile cu demnitate şi-au expus opiniile şi au declarat chiar în mass-media acest fenomen. Paradoxal, pe vremuri ar fi observat aproape toţi această mişcare. Un elev de gimnaziu sau un absolvent de şcoală profesională, un simplu muncitor era mai citit decât sunt mulţi elevi de azi de la clasele cu profilul filologic, de la colegii de elită, mai documentat decât unii studenţi actuali de la „Litere” şi decât unii universitari, aflaţi chiar în funcţii de decan, de rector sau de şef de catedră, care au absolvit după revoluţie facultatea. Printre aceştia cunosc personal unii, care nu pun mâna pe o carte, nu au avut niciodată bibliotecă cu cărţi acasă şi nu au nici în prezent, poate doar mobila decorativă, spuse decanul Bizdil.    

-Un absolvent de şcoala generală din epoca anterioară citea romanele clasicilor, cunoştea şi recita poeziile poeţilor naţionali, dar şi străini, ştia capitalele tuturor ţărilor şi multe informaţii referitoare la geografia patriei, pe care licenţiaţii de azi în domeniu nu le cunosc, avea cunoştinţe despre istoria ţării, dar şi a altor popoare, de care actualii absolvenţi de istorie nu au habar, completă Perdaff spusele colegului său. Numai unii cu minte puţină, care trăiesc deconectaţi de la tot ceea ce reprezintă viaţa actuală, care vieţuiesc într-o lume perfectă, ideală, creată în mintea lor – comportându-se de parcă ar fi autişti, deoarece singurele informaţii ingerate de către aceştia sunt cele difuzate de programele de ştiri - consideră şi poate chiar cred cu adevărat - în funcţie de stadiul de dezvoltare al intelectului personal - că dotaţii din punct de vedere intelectual ajung la ora actuală universitari. Astăzi, în lumea a patra, universităţile au devenit fabrici de diplome iar universitarii, vânzători de cartoane. Totuşi, în învăţământ mai există ceva profesionişti, dar în procentaj extrem de mic, rămaşi ca moştenire din vechiul regim, când se învăţa cu adevărat carte, relată Perdaff. Era unul dintre puţinele lucruri bune...  

- Reprezintă cazuri excepţionale, care supravieţuiesc miraculos condiţiilor vitrege, mediului arid, existent aici, acum, spuse Perdaff.    

- Aşa ca noi, dragă Vally, spuse Bizdil. Inteligenţii din ultimele decenii nu au avut condiţii prielnice aici, să se dezvolte. Din primele clase, de când au văzut că sunt apreciaţi - de către cadre didactice limitate şi rele – doar cei cu bani, nu cei care învaţă le-a fost retezat definitiv avântul. În loc să progreseze, cum era firesc, s-au deprimat. Fiica mea, născută cu un handicap foarte grav, dacă s-ar fi născut sănătoasă, ar fi avut mai puţine avantaje, în societatea actuală...   

La filologie, în capitală, mi-a povestit mătuşa - un cadru didactic de elită, cu adevărat, nu cum sunt declaraţi şi elogiaţi unii fără temei, în ziua de azi - mi-a povestit că este îngrozită de multe dintre colegele sale nou-venite. Totuşi acolo, printr-o minune s-au mai păstrat câteva exemplare rarisime de profesori universitari profesionişti, dar care, din păcate, sunt pe cale de dispariţie. Mătuşa mi-a povestit că a fost adusă din Maramureş, dintr-un sat izolat din vârful muntelui, o femeie care nu a lucrat niciodată, niciunde toată viaţa sa, până la patruzeci şi cinci de ani, când a fost angajată într-o fundaţie şoroşistă. A trebuit să i se dea licenţa, să fie făcută imediat universitar, pentru a conduce un masterat pentru profesori. Iar secretara, o bădărană încultă - fiind înconjurată toată ziua de diplome - s-a făcut cu o diplomă de licenţă şi cu una de doctorat, iar acum chiar predă, povesti Bizdil.    

- Nu văd de ce te miri. Toate secretarele de la Universităţi şi-au făcut rost de diplome de licenţă, de doctorat şi, unele dintre ele au devenit - la cumul - chiar profesor universitar. Dar, nu numai acestea, tot personalul auxiliar, de sus până jos, la îngrijitoare, la femei de seviciu şi portari au fost înscrişi, vrând-nevrând ca studenţi şi au primit cadou câte o diplomă, afirmă rectorul. Femeia de serviciu de la catedră - care mă ruga să o învăţ să rezolve ecuaţii şi determinanţi - când eram în primii ani după revoluţie, a făcut Matematică-Informatică la Braşov şi acum este profesoară. Cu siguranţă a ajuns chiar directoare sau inspectoare. Dar, relativ la ceea ce povesteai anterior, pot să-ţi spun că şi pe vremuri exista un astfel de exemplar - ca cel despre care ai povestit anterior. Cunoşteam o vecină, fostă muncitoare, absolventă la seral, dar era numai asistent universitar, la “Rezistenţa materialelor”, răspunzând de practica studenţilor şi aşa ar fi ieşit la pensie, dacă nu venea revoluţia. Era totuşi caz unic. Acum insă... proasta a fost făcută profesor universitar.    

- Tot la Braşov, mai era una, bătură în cap, cu trei copii, lector la catedra de mecanică, completă Bizdil. Am făcut cu ea seminariile. Cele două reprezentau totuşi cazuri izolate. Acum însă... profesoarele universitare ale „Departamentului de pregătire al personalului didactic”, de la „Universitatea de Construcţii” unde a făcut vară-mea specializarea erau plută în domeniu şi nici măcar nu se chinuiau să citească ceva, să se informeze. Ştiau că înţeleg totul greşit şi că ar fi fost inutil efortul. Iar de reţinut, nici pomeneală, că femeile stau rău şi cu memoria, nu numai cu înţelegerea noţiunilor. Dacă nu şi-au dezvoltat-o la vârsta la care trebuia, acum, nu mai au nicio şansă. Doamna profesor universitar Stela Poama a distribuit doritorilor contra cost, desigur, „diplomioare”, la pachet, trei plus una gratuit – exact ca ofertele dumneai, adresate invitaţilor, posibil clienţi - împreună cu prietena sa, Janeta Ghirlanda Bacşiş, cu care pe vremuri, vindea seminţe pe stradă în Ferentexas. Acum, Janeta Ghitana Bacşiş tot rosteşte în faţa cursanţilor cu emfază: ”Sunt profesor universitar, sunt cadru didactic !” pentru că nici ei nu îi vine să creadă ce a ajuns şi unde s-a ajuns în epocă, în lumea a patra, cu corupţia. Ştii ce le-a dat ca sarcină profesoarelor, Janeta Ghirlanda Bacşiş, la cursul de perfecţionare de la Universitate ? Le-a distribuit tuturor bileţele cu sarcini, să le citească cu voce tare, le-a rotit pe locurile din bănci, exact ca la jocul „Schimbă-ţi cuibul, păsărică”. Apoi a exclamat: „Aceasta este activitatea didactică pe grupe”. Era în realitate, ceea ce credea ea, cu mintea sa cât o sămânţă, exact ca a celor pe care le vindea pe vremuri, atunci când practica ocupaţia care i se potriveşte, în realitate, ca o mănuşă, pe care ar fi trebuit să o practice în mod normal şi pe care, firesc, în orice loc de pe mapamond ar desfăşura-o.  

În capitală, la „Transporturi” am cunoscut pe unul cu „Facultatea Muncitorească”, care după revoluţie a ajuns şef de catedră, dar nu era capabil a ţine un curs. Ştiau toţi studenţii acest lucru. Iar amanta decanului - care avea o soţie frumoasă ca Marilyn Monroe - era una urâtă foc, dar foarte rea şi ticăloasă, ceva mai tânără ca nevasta. Tuta a preluat acum funcţia de conducere a fostului iubit, ajutată de acesta şi a ajuns ea să taie şi să spânzure în facultate, explică Bizdil.  

-În ziua de azi, în lumea a patra, universităţile sunt pline de impostori cu diplomă. Puţini sunt cei care au făcut carte, ca noi, adică în ultimele două-trei decenii înainte de revoluţie, când învăţământul la noi se afla la cel mai înalt nivel din istorie, spuse Perdaff, după ce se terminase producerea de intelectuali cu „Facultatea muncitorească”. Existau şi atunci câţiva prostovani strecuraţi printre noi, care abia treceau examenele şi nu ştiu cum s-a întâmplat, că exact dintre aceştia au fost cooptaţi mulţi în învăţământul superior, după revoluţie. Pe cei noi, care nu erau buni de nimic, îi poţi depista facil, dacă le citeşti cv-urile. Lecturează câteva cv-uri de universitari - rectori, decani, şefi de catedră. Dacă sunt de vârsta noastră, citeşte ce universitate au absolvit şi mai ales când. Majoritatea au făcut studiile la vârste înaintate, după revoluţie. Unii nu au făcut nici măcar şcoala la timpul oportun - deşi mă intreb oare pe unde se aflau, întrucât pe vremea aceea şcoala era obligatorie iar condiţii erau asigurate - părinţi şomeri nu existau, toţi copiii celor cu venituri mici primeau cazare în cămin, masă gratuită şi burse sociale, spuse Perdaff.    

- Acum este mai bine, afirmă Vally. Majoritatea au burse de studiu, chiar cei foarte bogaţi şi fără să înveţe - directorii obligă profesorii să le dea numai zece. Beneficii ca în comunism ! Studenţii au transportul gratuit pe calea ferată. Burse de merit fabuloase au, deşi aceştia nu se omoară cu învăţătura. Stau tot timpul numai într-o petrecere, continuă argumentarea Bizdil. Este bine şi pentru noi, să nu ne obosim cu predatul. Se vede că acum este o orânduire superioară ! Beneficiile sunt pentru noi, să avem studenţi, câ nu mai găsim. Bursele le-au fost date să aibă bani şi de distracţie şi să ne plătească nouă examenele. Nu ai observat că ultimii nou-veniţi nu mai pot lucra ceva, ca cei din anii trecuţi care se mai angajau pe la vreun fast food sau într-o pizzerie ?   

Ştii, Vali, înainte nu cunoşteam pe nimeni care nu absolvise cel puţin şcoala generală şi o profesională şau o şcoală de ucenici, aşa cum nu cunosc în prezent pe nimeni fără diplomă de facultate. Acum au obţinut certificat de absolvire a gimnaziului prin programe gen “Şcoală după şcoală, fără şcoală”, bacalaureatul - ştim noi cum, mai ales de când s-au pus camere de luat vederi, deci cu valoare mai mare - şi cel mai uşor de obţinut azi, o licenţă cumpărată. O perioadă din cv-ul universitarilor, unde este specificat locul de muncă, nu figureză pentru că ei nu au făcut nimic atunci, în realitate. Alţii, cum este rectorul unei universităţi cu vechime mică, aproape de a noastră, a fabulat că a absolvit facultatea înainte de revoluţie. Dar, minciuna are picioare scurte - universitatea al cărei rector era, deci şi facultatea, nu existau la acea dată, pentru că acestea au fost înfiinţate după revoluţie. Cred că, Vali, poţi să numeri pe degete absolvenţii de facultate care au învăţat carte cu adevărat. Vei constata cu surprindere că sunt foarte puţini. Din ultimul sfert de secol, licenţiaţilor inteligenţi, care erau capabili de a învăţa carte, li s-a tăiat elanul din primii ani de şcoală, de la rădăcină. Nu li s-a creat nici o şansă de dezvoltare sau de promovare. Li s-au acordat facilităţi, angajări şi promovări exact celor postaţi la capătul opus. Acesta a fost criteriul practicat în lumea a patra. Absolvenţii de dinainte, cei supradotaţi, desigur au rezistat eroic în post, încât cred, dragă Vally, că ar merita fiecare câte o statuie.. dacă mai trăiesc, că mulţi au ajuns în altă lume, poate mai bună pentru ei sau... sunt în străinătate.  

- Şi noi, Vali, am merita? întrebă Vally Perdaff.    

- Desigur, chiar şi noi, cei care am profitat din plin. Am devenit putred de bogaţi, încât nu mai ştim ce să facem cu banii, răspunse Vali Bizdil. În primii ani, ne puneam câte cinci-şase catedre. Cu două ore la master, cât reprezintă o catedră, era chiar uşor... dacă le-am fi făcut, că este autonomie şi nici nu trebuie să ne ducem la ore. Acum, ne-au făcut salarii fabuloase şi dacă le mai ataşăm catedrele pe care nu le facem, dar pe care primim banii, plus şpăgile pentru examene şi diplome de la studenţi, plus granturile, contractele de cercetare, ca universitari am primit şi bonuri de masă lunare, cred că singura noastră problemă este să vedem ce vom face în viitor cu atâta bănet. Trebuie să ne achiziţionăm şi noi ca şmecherii din ţară, care şi-au cumpărat mine de diamante în Africa, castelele regeşti, cu trecut istoric, ale nobililor şi prinţilor feudali, vile de lux în cele mai scumpe locuri de pe mapamond, iahturi şi colecţii de artă valoroase, titluri de baroni, de duci, de prinţi şi alte funcţii publice aici, pe la noi. Am avea bani să ne cumpărăm chiar ani de viaţă. Nevasta-mea, fiind medic, mi-a spus că ne putem inlocui organele cu unele noi, sângele şi poate, pe viitor, vom avea posibilitatea să ne cumpărăm chiar viaţă veşnică... numai pe fiică-mea nu o pot scăpa de handicap, să devină sănătoasă...    

- Ce mi-a plăcut de drăgălaşul universitar, adorat de muncitoarele apace - pe care le-a lăsat chiar el, pe drumuri, fără loc de muncă - în tumultul zilelor zmuciumate ale revoluţiei. Încă de la începutul noului regim, în lumea a patra, s-a aplicat principiul declarat la televizor de către acesta: „Eu aduc ca angajaţi pe cunoscuţii mei, voi îi aduceţi pe ai voştri. La cine s-o fi referit, dacă nu la noi, foştii securişti comunişti ?”, gândi Vali. „Şi dacă cuiva nu-i convine şi vede furturi şi ilegalităţi îi spuneţi imediat cu obrăznicie: „Ce ai cu capra vecinului ? Nu te mai interesa de alţii! Vezi-ţi de treaba ta... şi de sărăcia ta!”. Şmecher tipul!  

  -Probabil o să-l urmărească blestemul muncitoarelor apace... şi nu numai al acestora... însă omul avea idei bune - dorea ca atât el, cât şi noi, să putem să ne îmbogăţim fără limită, spuse bărbatul optimist. „Aşa vom proceda, urmărind modelul revoluţionar, când vom racola angajaţi pentru Universitatea noastră. Uite, directorul Agenţiei din celălalt capăt al ţării, care are bani cu nemiluita şi ne tot sponsorizează pe toţi din conducerea Universităţii din belşug, termină acum primele sale studii universitare, la patruzeci şi cinci de ani, la o facultate de-a noastră şi o să ne plătească regeşte - aşa, cum a făcut ca student bătrân - dacă-l punem în post de conferenţiar universitar, propuse Bizdil. Ca proaspăt absolvent, îl recomandăm pe locurile rezervate acestora. Doar, în lege nu este specificată vârsta acestuia.   

- Oare, nu o să comenteze nimeni angajarea ? întrebă Perdaff.    

-Şi, ce dacă ? răspunse colegul său. Cu comentariul va rămâne. Aşa este în ziua de astăzi. Nimic nu se rezolvă. Dacă face reclamaţie la Minister, va primi ca răspuns, clasica formulare post-revoluţionară: „Acuzaţii nefondate” sau poate, o formulare originală-similară ca sens.    

-Este bună ideea ta, să mai facem astfel de profesori universitari, dintre cei cu bani mulţi – că până acum am adus numai sărăntoci, dar sunt buni că sunt proşti şi facem ce vrem cu ei - directorii de societăţi, agenţii, aflate la mare depărtare şi care nici nu pot ajunge la cursuri, aşa cum ne dorim. Ne umplem de bani, Valentine ! Să ştii că a fost inteligent ăla care a inventat şi mai ales că a pus în aplicare teoria ca toţi, cu mic cu mare, să fie absolvenţi de facultate. În posturi, noi ii alegem pe ultimii la învăţătură, iar cei mai dotaţi rămân de căruţă. Am fi fost obligaţi să-i angajăm, dacă ar fi existat vreo selecţie. Aşa, alegerea este a noastră şi noi decidem ce vrem. O promovăm în curând şi pe fina mea, ca prodecan, că va fi curând doctor. I-am dat teza mea să copieze din ea şi dacă mai adaugă ceva de pe Internet, este numai bună de prezentat. Că, noi suntem cei care o vom aproba...    

Bizdil trebuia să ia un mijloc de transport în comun spre casă, pentru că i s-a defectat autoturismul, exact când să plece din rectorat. Nu a mers pe jos niciodată de la Universitate spre casă.    

Era foarte aglomerat în autobuz. Două femei guralive însoţite de copii îşi povesteau cu vervă impresiile:    

-Dragă, al meu este foarte mulţumit de învăţătoare. Spune că este atât de haioasă, că nu mai există alta ca ea.    

- Antonio al meu are una exact ca Barby, spuse cealaltă. Este bengoasă tare. Aşa spune bărbatu-meu, care merge des la şedinţele cu părinţii. Fiica mea mai mare, Luiza, are o învăţătoare care îmi place mai mult, că-i băşcălioasă foc. Fata şi colegele ei se distrează de minune la ore. Le place mai mult la şcoală decât acasă”.    

„Ia te uită ce profesori doresc părinţii din ziua de azi. Nu mai vor unii care să-i înveţe carte, că au văzut că nu mai trebuie, că învăţătura nu are nici o valoare în epoca actuală. Vor să se distreze copiii ! Părinţii au ajuns să aprecieze profesorii care îşi bat joc de şcoală. Vor acum profesoare haioase, bengoase sau băşcălioase”, gândi bărbatul.    

O femeie de vreo cincizeci şi cinci de ani, foarte grasă, cu aspect şi voce de precupeaţă, explica tare la mobil, astfel încât auzeau toţi călătorii din troleibuz : “Profesoara ne-a spus să nu ne stresăm, să nu fim îngrijoraţi, că nu trebuie să învăţăm, că ne dă un cinci dacă îi ameţim ceva pe lângă subiect: „Să văd că ştiţi măcar să scrieţi !”. A înţeles femeia că ne trebuie şi nouă, licenţa în medicină, chiar dacă nu putem să învăţăm mai nimic. Să nu rămânem toată viaţa la mătură”.  

- Vă rog să-mi daţi locul, spuse o femeie în vârstă lui Bizdil. Sunt obosită, vin de la serviciu. Doar sunt bătrână. Am optzeci şi opt de ani.    

- Dar, de ce mai lucraţi la vârsta aceasta ? întrebă mirat profesorul.    

- Din salariul încasat plătesc doctoratul fiicei mele. Să-şi găsească şi ea un rost în viaţă. Să aibă mai multe şanse la un loc de muncă, spuse bătrâna cu emfază. O ajut să-şi clădească o carieră !    

- Iertaţi-mi indiscreţia, dar, ce vârstă are fiica dumneavoastră ? întrebă Vali Bizdil cu curiozitate.    

- Şaizeci şi doi de ani, spuse cu voce tare, hotărâtă, bătrâna.    

„Ia te uită, gândi bărbatul. „Vecinul meu, profesor de educaţie fizică de douăzeci şi şapte de ani, la o şcoală dintr-un cartier al romilor, a decedat în urma şicanelor colegelor de şcoală tuciurii, care nu concepeau să aibă printre ele un coleg blond. Spuneau că dacă îl acceptă - pentru ele - ar însemna discriminare. Vărul nevesti-mii, de treizeci de ani, ziarist, a murit în somn - a făcut infarct de stres. Profesorul Dospinescu de la noi, la cincizeci de ani a dat ortul popii. Iar alţii, de peste şaizeci de ani visează că sunt la început de viaţă şi caută să-şi făurească viitorul profesional. Ce paradox ! Oare pensionarii de şaptezeci-optzeci de ani, racolaţi ca studenţi în programe de către o universitate nouă şi haioasă, ce activităţi întreprind ? Distribuie oare şi pampersi pentru cursanţi, să-i recompenseze astfel, că au renunţat la jocul de table din parc. Văd că oamenii sunt deosebit de inventivi, atunci când au interes şi dacă li se creează condiţii, să poată aplica orice inepţie le trece prin cap. Acum, cu noile drepturi, precis se plimbă prin toată ţara, gratuit, cu trenul, primesc burse de merit, cum am dat eu patronului care mi-a construit vila cu douăzeci de camere. Totuşi, noi, ne-am ţinut dreaptă coloana vertebrală până la ora actuală şi nu am decăzut la un aşa nivel. Dar, pe viitor, nu se ştie niciodată...  

  Notă : Aceasta este o povestire. Orice asemănare izbitoare cu persoane, locuri și situații cunoscute este pur întâmplătoare, deşi se ştie că „Viaţa bate filmul” şi că realitatea poate fi uneori mai înspăimântătoare, mai îngrozitoare decât povestirea scrisă.

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate