Cornelia Păun Heinzel: “Odisee la catedră, în bănci şi prin amfiteatre”

Un altfel de jurnal – un jurnal al amintirilor

“Prima dată într-o bancă de şcoală, prima oară la tablă”

 

DR. CORNELIA PĂUN HEINZEL

Atunci când la vârsta de trei ani am păşit pentru prima dată într-o sală de clasă, plină de elevi, în care mă adusese mama mea, profesoară, nu ştiam că acesta va fi spaţiul în care îmi voi petrece întreaga viaţă, în mod continuu, până în prezent. Nu m-am gândit să devin profesoară - poate doar când eram de vârstă preşcolară şi mă jucam de-a școala cu copiii vecinilor, toţi fii şi fiice de ceferişti - şi cred că întotdeauna când eu mi-am ales în viaţă o direcţie de urmat iar Dumnezeu mi-a călăuzit paşii pe alt drum, altul decât cel dorit de mine, în scurt timp, realizam că varianta pe care ajungeam involuntar să o urmez era cea optimă pentru mine, mult mai bună decât cea pe care o gândisem şi o vroiam eu anterior. Pentru acest lucru, ar trebui să-i mulţumesc zi de zi, celui care a fost singurul care m-a ajutat şi m-a sprijinit permanent în tot ceea ce am realizat până la ora actuală, în mod corect şi cinstit, fără compromisuri şi fără umilinţe, cu toate dificultăţile  perioadei în care am trăit şi în care vieţuiesc şi în prezent. Dacă ar trebui vreodată să o iau de la început, acesta ar fi drumul pe care l-aş parcurge, fără ezitare, fără să visez experienţe pe alte cărări ale vieţii. Cred că oricărui om îi este dăruită o menire în viaţă şi realizează ceva unic, fiecare persoană a trăit şi trăieşte experienţe inedite. Mie mi-a fost acordată şansa ca, aflându-mă în posturi diferite – de profesor, de student sau de elev – în unele perioade având simultan chiar două roluri, să pot explora fără întrerupere medii educaţionale diferite, ca loc şi în timp, pe o plajă foarte largă, atât ca profil, cât şi ca ciclu de învăţământ, mi-a fost dăruită posibilitatea - fără a dori acest lucru, fără a-mi planifica acest fapt - de a trăi şi de a vedea lucruri atât de incredibile, încât am ajuns să nu mă mai mir de nimic, doar să-mi amintesc mereu cuvintele domnului Gabriel Liiceanu, într-un articol în care domnia sa scria că, citez : “În fiecare zi, de 26 de ani, îmi spun că nimic din toate câte se petrec în țara noastră nu trebuie să mă mai mire. Și totuși nu contenesc să mă mir. Imposibilul devenit posibil la noi sub forma lucrurilor strigătoare la cer – grotești, obscene sau abjecte pur și simplu – mă ia mereu prin surprindere... ” – idei, afirmaţii pe care cred că unii dintre noi le gândim deseori, aspecte la care cugetăm frecvent, involuntar, datorită celor văzute în jurul nostru, dar fără a le fi exprimat în scris atât de clar, atât de sintetic şi atât de explicit ca în textul de mai sus al domnului Liiceanu.

La şcoala unde preda mama, îmi plăcea să ascult cu atenţie lecţiile, fără să deranjez orele, interes pentru învăţătură pe care l-am păstrat până astăzi, dar cea mai fericită eram atunci când scriam pe tablă cu creta – pe care am ajuns să o am permanent prin buzunare sau poşete, pentru a preîntâmpina lipsa acesteia de la vreun curs, alături de markerele, care se folosesc din ce in ce mai mult în prezent.

O rugam pe mama mereu să mă ia la şcoală, deşi trebuia să mă trezesc la ora cinci dimineaţa - mama fiind în primii ani de învăţământ şi unitatea de învăţământ, la care fusese repartizată se afla în judeţul Braşov, la câţiva kilometri, iar acolo se ajungea doar cu o cursă interurbană și apoi trebuiau parcurși câțiva kilometri pe jos în pas alert prin sat - pentru că în municipiu nu au existat posturi didactice.

Tata, absolvent de Electronică şi Telecomunicaţii al Universităţii Politehnice Bucureşti a fost mai norocos şi a obţinut repartizare la Regionala C.F.R. Braşov, unde a lucrat până la pensie, având şi ore ca profesor în specialitate la liceu şi la facultate. Prima locuinţă pe care au primit-o părinţii - veniţi în Braşov ca proaspăt absolvenţi de facultate - a fost în clădirile C.F.R.-ului. Construcţia în care locuiam, în perioada când m-am născut este la ora actuală transformată într-un hotel de lux şi se află pe bulevardul din faţa gării braşovene. După câţiva ani, părinţii s-au înscris la apartamente proprietate personală şi atunci când sora mea era de vârstă preşcolară, deja locuiam la bloc.

Pentru mine, această trecere a reprezentat o schimbare majoră -  îmi lipseau peisajele sălbatice de lângă liniile C.F.R.-ului, grădina de zarzavat din preajma casei, dar şi colegii mei de joacă, de vârste apropiate mie. Casele C.F.R.-ului erau aproape de linii şi existau în acea vreme multe zone cu vegetaţie abundantă, pe care îmi plăcea să le explorez. Începeam însă şcoala şi dedicam mult timp învăţăturii. În week-end, am găsit însă o zonă împădurită, aflată în oraş, aproape de bulevardul pe care se afla blocul în care ne-am mutat - Dealul melcilor.

Bunicul, care venise împreună cu bunica să aibă grijă de mine - pentru că bonele pe care le-am avut au creat numai neplăceri şi necazuri părinţilor, în special ultima, care la plecare a furat banii şi câteva lucruri valoroase din casă şi nu a fost găsită niciodată - mă învăţa să recunosc plantele ce populau zona şi denumirile acestora – populare şi ştiinţifice. Mă învăţase să scriu şi să citesc de la vârstă foarte mică şi îmi povestea mereu despre oamenii de valoare, de cultură din ţară și din întreaga lume - despre viaţa şi opera acestora şi tot felul de întâmplări interesante pe care aceştia le-au trăit, pe care bunicul le citise în cărţi sau la care a participat chiar el însuşi - cum a fost vizita pe care a făcut-o la moşia lui Ion Pillat, la invitaţia acestuia, unde exista o bibliotecă impresionată, cu numeroase cărți de valoare dar şi un mod inedit, original de aranjare al încăperilor vilei poetului.

Bunicul – fiu de preot - îmi relata impresii din întâlniri cu rude ale  scriitorilor clasici, povestiri ale foştilor săi profesori, care cunoscuseră personal oameni de litere sau personalităţi ale culturii române. Dar, cel mai important lucru a fost faptul că mi-a insuflat dragostea de carte, pe care o considera un lucru sfânt. Îmi recita din poezia lui Tudor Arghezi, amintindu-mi mereu versul : “Carte frumoasă cinste cui te–a scris”, cuvinte care mi–au rămas întipărite adânc în memorie.

Întotdeauna am învăţat cu plăcere ceva nou, lucru pe care îl fac şi la ora actuală, după ce am susţinut peste trei sute de examene şi concursuri - la care am obţinut la majoritatea note peste nouă, în mod corect şi cinstit, numai pe baza capacităţii de învăţare proprie. Împlinesc douăzeci de ani de la finalizarea tezei mele de doctorat, susţinută atunci când selecţia era foarte severă, dură şi când era necesar să concepi ceva original, când mulţi dintre universitarii cunoscuţi de mine - chiar cu douăzeci de ani mai în vârstă decât mine şi care au devenit ulterior decani, şefi de catedră - nu aveau încă susţinute tezele de doctorat, când mulţi dintre profesorii mei de la facultăţile la care eram studentă nu aveau încă titlul ştiinţific de doctor şi când în preuniversitar, unde tocmai trecusem, eram un număr infim de doctori - mai puţini decât degetele de la o mână, comparativ cu astăzi, când şcoala cea mai prăpădită din ultimul cătun, deține cinci profesori cu doctorat. Am cunoscut chiar secretara unui colegiu, care a obţinut titlul de doctor chiar în chiromanţie. În urmă cu cinci ani am întâlnit o fătucă proaspăt absolventă de liceu, care făcea parte din personalul auxiliar dintr-o şcoală din Rahova, care spunea că o teză de doctorat este foarte uşor de realizat, întrucât ea face aşa ceva permanent, pe bandă rulantă, pentru superiorii săi, prin compilarea informaţiilor de pe Internet. În perioada în care am susţinut eu doctoratul, nu era posibil ca o altă persoană să-ţi întocmească lucrarea, întrucât aceasta ar fi trebuit să inventeze ceva original, să descopere ceva nou, să creeze ceva inedit şi nu ar fi făcut nimeni acest lucru în numele altuia pentru nimic în lume.

Să constate cineva disciplina la care aş fi foarte bună, în perioada când eram elevă, ar fi fost un lucru dificil, pentru că îmi plăceau multe lucruri, unele aflate la poluri opuse ca sferă de interes. Oricum acest lucru nu ar fi avut nicio valoare în epoca actuală, când întâlnești frecvent intelectuali care profesează în domeniul studiat și care în realitate nu sunt buni la nimic. După cum s-a exprimat un cunoscut om de televiziune într-o emisiune la care fusese invitat : “În epoca actuală întâlnești omul cel mai nepotrivit la locul de muncă, în postul care profesează”. Mama - deși era profesoară de limba română - m-a îndreptat spre matematică, considerând că, aceasta fiind o știință exactă, la orice examen susţinut la această disciplină, voi fi evaluată corect, obiectiv şi a avut perfectă dreptate. Întotdeauna am fost cea mai bună la matematică - devenită pasiunea mea - din clasă şi din grupă - la facultate - olimpică şi rezolvitoare la “Gazeta matematică”  iar la concursurile pe care le-am susţinut la această disciplină, am luat mereu notele maxime. Îmi plăcea să rezolv problemele cele mai dificile, superioare celor pe care le făceam la școală. Pentru a fi publicată în “Gazeta matematică”, în clasa a cincea, trebuia să rezolv și problemele corespunzătoare clasei a șasea, ca să îndeplinesc condiţiile de punctaj. Mama îmi adusese  manualul de “Geometrie” pe care urma să-l studiez în anul următor și astfel, studiind noțiunile, rezolvam problemele dificile din revistă. Înclinațiile mele matematice, abilitățile de care dispuneam în această direcție mi-au fost pe deplin folositoare la elaborarea tezei de doctorat în conținutul căreia am aplicat matematică superioară. Atracția pentru această ştiinţă era extrem de mare, încât aveam senzația că face parte din mine, că pur și simplu o simt. Probabil că, de aceea am gândit și gândesc întotdeauna automat, situațiile din viața reală ca pe niște probleme de matematică, cu date cunoscute, stabilindu-mi un algoritm de rezolvare. Rezultatele obținute sunt cele scontate, reușite, cu excepția cazurilor când datele de intrare sunt variabile necunoscute, reprezentate de obicei de comportamentul imprevizibil al oamenilor.

Nu aș putea niciodată să constat dacă eram mai bună ca matematician sau ca filolog. Am fost atrasă însă și de alte domenii. Mama - observând dragostea mea față de plantele exotice din casă, cărora le acordam mult timp pentru îngrijire - spunea mereu, în glumă : “dacă știam că ești atât de iubitoare de flori, te făceam botanistă”. Când aveam patru-cinci ani, - periodă în care mama era studentă la a doua facultate, de “Științele naturii” - bunicul mă învăţa să recunosc plantele ce populau zona şi denumirile acestora – populare şi ştiinţifice. Realizasem chiar un ierbar și un insectar, în care predominau fluturii, de specii diferite. Uneori mă gândeam că mi-ar fi plăcut să fiu un cercetător în jungla amazoniană, care caută prin vegetația luxuriantă să descopere și să studieze noi specii de plante. Acasă am peste cincizeci de plante exotice - îmi plac foarte mult cele cu frunze colorate, arborii şi arbuştii. Eu am considerat întotdeauna că acestea sunt hobby-uri - asemeni cântatului la pian, la care eram foarte bună şi la care, fiind silitoare, progresam rapid, dar îl vedeam doar ca o plăcere, pe care mi-o făceam mie însămi. Nu mi-am dorit niciodată să fiu pianist. Bunica îmi cumpărase o pianină nouă, foarte frumoasă, fabricată în România - partea din lemn – cu interiorul din Austria, pe care exersam în timpul liber iar sora mea primise cadou de la tata o vioară. Prima vacanță, în care am început să studiez pianul, mi-am petrecut-o cu mâinile pe claviatură, exersând cele învăţate de la profesoara mea de pian, doamna Lentchen - numele de familie nu      l-am reţinut; când vorbeam în casă despre ea, îi spuneam pe numele mic diminutivat, aşa cum se prezentase - nume care părea să i se potrivească de minune, fiind o săsoaică simpatică şi drăguţă. Mama   s-a îngrijorat că voi neglija învățătura în favoarea muzicii, dar își făcea griji degeaba. Pentru mine, cu matematica nu putea concura nimic.

Cred că nu am fost totdeauna consecventă cu hobby-urile mele, în special datorită factorilor de mediu existenți într-o anumite perioade, aceștia influențându-mă mai mult sau mai puțin. Dacă eram în contact cu o persoană pasionată de ceva, îmi transmitea automat preferinţele sale şi eu le preluam rapid. De aceea, am învăţat mereu multe lucruri, din domenii diferite.

Învăţasem să scriu de la vârsta de trei-patru ani, îmi plăcea mult să citesc cărţi. Până să încep şcoala, deja citisem toate cărţile din casă. Om de cultură, bunicul meu avea o bibliotecă care îngloba cărţile reprezentative ale scriitorilor din întreaga lume. Avea câteva  cărţi despre pictori, despre sculptori, în care era prezentată viaţa şi opera acestora – lucru care m-a făcut să fiu atrasă întotdeauna de artă, de frumos - dar cele mai valoroase erau operele în limba franceză ale lui Corneille şi un dicţionar Larousse, ambele de la 1800 - pentru care, mi-a povestit bunicul că un aristocrat a dorit să-i ofere o sumă foarte mare de bani, cu care ar fi putut să-şi cumpere o casă. Bunicul însă era un idealist - ca şi mine - şi nu a acceptat, considerând că o carte este mai valoroasă decât banii. Mi-a rămas săpată în memorie o carte cu titlul “Homunculus”, despre viaţa cercetătorilor, cu sacrificiile incredibile pe care le-au făcut, pentru a ajunge la descoperirile lor. Poate de aceea, mi-a plăcut întotdeauna, în orice activitate pe care am întreprins-o, să realizez ceva inedit, ceva original şi am făcut întotdeauna acest lucru automat, fără să-mi planific acest fapt…  

1 octombrie 2018

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate