PAUL BARBĂNEAGRĂ

Regizor, cineast, eseist, scenarist, colaborator la Radio şi Televiziune

 
PAUL BARBĂNEAGRĂ

       Paul Barbăneagră s-a născut în Isaccea, la 11 februarie 1929, în familia comerciantului Costachi Barbăneagră; casa părintescă, există pe strada Nicolae Grigorescu, Nr. 7.
       Urmează şcoala primară şi gimnaziu în oraşul natal (1935 -1943), iar liceul “Vasile Alecsandri”, în Galaţi.
       După studiile de medicină neterminate, urmează Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică “I.L.Caragiale”, Bucureşti, secţia regie, obţinând licenţa în 1957.
       Între 1957 - 1964 lucrează la Studioul “Sahia” unde realizează cinci filme documentare, dintre care “Nicolae Tonitza” obţine Premiul pentru cel mai bun documentar (1964).
       În acelaşi an participă la un festival de film la Tours (Franţa). Ajuns aici, cere azil politic şi se stabileşte la Paris.
       Lucrează la Institutul d’Esthetique de pe lângă CNRS şi la Service de la Recherche al URTF, realizând pentru postul de televiziune “France 2”, trei filme despre artă şi tradiţie. Ele anunţau marele succes internaţional cu serialul “Arhitectură şi geografie sacră”, coproducţie a televiziunii “France 3” şi Cluny Te’le’ – Film: Versailles, palatul templu al Regelui Soare, Muntele Saint Michel şi Arhanghelul de lumină, Notre Dame de Paris, rozasa a lumii, Teotihuacan, capitala mitică a vechiului Mexic, şarpele cu pene si popoarele celui de-al cincilea Soare, Delfi, centrul lumii greceşti, Egiptul, oglinda a cerului, Faraonul, rege preot al Egiptului antic, Reims, catedrala incoronarii sacre, Osiris, zeu al reinvierii, Templul grec, leagăn al lumii moderne, Paris, arca a timpului.
       Pelicula “Versailles, palatul – templu al Regelui Soare”, care constituie şi fundamentul seriei, primeşte Marele Premiu pentru scenariu la Festivalul Internaţional de Film (1976).
       A mai realizat: “Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”, “Chateaubriand, desluşitor al istoriei”, “Zamfir sau rugăciunea sunetului”, “Reîntoarcerea în România”. Ultimul film în calitate de cineaist, “Sibiu - Hermannstadt”, a fost produs în 1999, împreună cu Dumitru Budrala.
       A publicat, „Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000 / „Symbolique de Paris: Paris Sacré, Paris Mythique”, Ed. Huitième Jour, Paris, 2004 (în colaborare cu Félix Schwarz).
       Împreună cu Cristian Bădiliţă realizează volumul de interviuri “Întâlnirea cu sacrul” (şapte interviuri cu şi despre Mircea Eliade).
       Din distincţiile primite amintim: Marele premiu pentru imagine la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (1980), Marea Medalie a Analizei Arhitecturale, decernată de Academia de Arhitectură Franceză (1989), Marele Premiu al Audiovizualului Francez pentru întreaga activitate (1990). În 2009, la Paris, a primit “Meritul Cultural” decernat de Theodor Paleologu, Ministrul Culturii şi Cultelor.
       Se stinge din viaţă la Paris pe 13 octombrie 2009.
       Slujba de înmormîntare a avut loc sîmbătă 17 octombrie, de la ora 14.00, la Biserica “Sfinţii Arhangheli” din rue Jean de Beauvais iar înhumarea s-a făcut în cimitirul parizian de la Thiais. Dintre prietenii apropiaţi din ţară menţionăm pe Marcel Petrişor şi Ion Caramitru; dintre oficialităţi pe Teodor Baconsky, ambasadorul României în Franţa şi IPS Mitropolitul Iosif.

OPTIMISMUL TRAGIC AL LUI ELIADE

       ... Dar la televiziune filmul despre Eliade este programat primul, şi pe bună dreptate, întrucât cel care "deschide", care ne dă curajul să ne asumăm gândirea simbolică, gândirea simbolică fiind "cheia" prin care putem descifra mesajele gândirii tradiţionale şi bineînţeles ale operei lui Mircea Eliade. Pentru mine - şi nu numai pentru mine, ci şi pentru colaboratorii mei, Ştefan de Fay şi Mihaela Bacou - această serie a fost, înainte de orice, o încercare modestă de a populariza câteva, repet, câteva din ideile lui Mircea Eliade: care idei, o să lămurim, poate, această problemă în toiul discuţiei, în fond, sunt cu atât mai valoroase cu cât nu au fost "inventate" de filozoful Eliade, ci rememorate şi clarificate de geniul lui. Aş vrea să precizez un lucru foarte important. Am un respect nelimitat pentru doi mari gânditori ai acestui secol: Mircea Eliade şi Rene Guenon, tocmai pentru că ei se potrivesc cu acea vorbă minunată a Sfântului Grigore din Nazians, care spunea: "Mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să nu-mi pună pe umeri păcatul cel mai greu de îndurat, păcatul de a avea idei personale", Aceste două personalităţi sunt mari tocmai pentru că au reuşit (datorită unui har, dar nu numai, ci şi datorită unui efort conştient) să ajungă, printr-o înţeleaptă "uitate de sine", la un fel de transparenţă, devenind astfel relee între adevăruri cosmice şi epoca noastră...
       Acest film nu-şi propune în nici un caz să prezinte opera lui Eliade în totalitatea ei (practic ar fi fost imposibil In cele cincizeci de minute ale filmului). Opera lui Eliade este de o complexitate aş spune fără egal în cultura contemporană, complexitate, e adevărat, nu clară încă pentru toată lumea. Eu cred că Eliade aparţine mai cu seamă deceniilor următoare. Istoria, sub ochii noştri, dă din ce în ce mai mult dreptate analizelor şi "profeţiilor" lui Eliade, aşa cum a dat dreptate lui Guenon. Adică, suntem pe cale să redescoperim adevărata identitate a omului: OMUL RELIGIOS. "Omul total", la care face mereu aluzie Eliade, e pe cale să renască şi să se impună ca o realitate indiscutabilă (şi în faţa ateilor, care devin preocupaţi de sacru, dar şi în faţa acelor teologi care reduceau religia doar la o disciţie scolastică)...
       Ajuns la Paris, fără a fi cel mai calificat dintre cei care ar fi meritat să-l cunoască pe Eliade şi să discute cu el, m-am pomenit, întâlnindu-l la cercul literar al lui Arcadie Mămăligă, într-o "apropriere luminoasă", ca să zic aşa, la care s-a adăugat încă un element foarte important, şi anume, o prietenie profundă între soţia mea şi Christinel Eliade. De altfel, filmul despre Eliade îl datorez doamnei Eliade. profesorul nu a acceptat niciodată să fie filmat. Cum bine spuneai dumneata, avea oroare de microfon. Toţi regretăm că avea această idiosincrazie pentru sculele tehnicii moderne. De ce regretăm? Fiindcă, după ce i se anchilozase mâna dreaptă şi nu mai putea scrie, nevrând să se înregistreze, n-a mai putut comunica. el devenise un alt om în ultimii ani, pentru că, după ce trăise toată viaţa scriind, anchiloza reumatică îl "amuţise". Când i-am propus cu naivitate să-şi înregistreze pe bandă eseurile încă nescrise, mi-a răspuns îngrozit: "Orice, asta nu!". De altfel, la mesele rotunde de la "Europa liberă" avea aceeaşi reacţie. Îi era silă, eu aş spune nu groază, ci silă de microfon. Refuzul pe care îl avea pentru aparatul de filmat era mult mai mare. Am mii şi mii de metri de peliculă în care Eliade începe o frază şi se opreşte pe la jumătatea ei, spunându-mi: "Dragă Paul, nu ştiu de ce vrei să laşi amintirea mea alienată de aparatul ăsta. Oamenii vor crede că am fost un nătâng, cum apar în faţa aparatului, din cauza lui". Şi ar fi vrut să nu mai continue. Atunci intervenea Christinel. Au fost discuţii repetate de nu ştiu câte ori, pentru ca, până la urmă, cu greu să reîncepem. O singură dată, furat de ceea ce spunea şi uitându-se, în ultima secvenţă din film ne-a lăsat acest testament în care vorbeşte fără oprire zece minute...

PAUL BARBĂNEAGRĂ - Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului / Symbolique de Paris: Paris Sacré, Paris Mythique (în colaborare cu Félix Schwarz)

Paul BARBĂNEAGRĂ - „Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului”, Ed. Polirom, Iaşi, 2000 / „Symbolique de Paris: Paris Sacré, Paris Mythique”, Ed. Huitième Jour, Paris, 2004 (în colaborare cu Félix Schwarz)

       În legătură cu optimismul lui merită să vă spun un lucru care m-a mişcat foarte mult. După ce am terminat filmul, m-am simţit moral obligat să-l arăt în primul rând prietenilor lui cei mai apropiaţi, Ionescu şi Cioran. După ce s-a terminat proiecţia, Ionescu era foarte tulburat, Cioran şi mai tulburat. În paranteză trebuie să repet ceea ce ţi-am spus dumitale, că, odată, întrebându-l pe Eliade: "Domnule profesor, aţi avut mulţi prieteni în viaţa asta şi aţi scris despre prietenie pagini de neuitat... Pe cine consideraţi marele prieten al vieţii dumneavoastră?" După două-trei secunde mi-a răspuns: "Emil, dragă Paul". De ce, e foarte greu de înţeles. În fond erau două naturi, două viziuni profund diferite. Viziunea constructivă a lui Eliade, încărcată de lumina dumnezeirii n-are nimic comun cu viziunea sinucigaşa (diabolică aş spune) a lui Cioran. De ce Eliade îl considera cel mai bun prieten, am încercat de multe ori să aflu, dar n-am reuşit. Revin acum... La sfârşitul proiecţiei, după o lungă tăcere, primul a vorbit Cioran, care, aşa, parcă supărat, a îngânat: "Mircea şi după moarte ne dă lecţia pe care ne-a dat-o toată viaţa: să credem cu disperare în mai bine". Optimismul lui Eliade, aici, în ultima secvenţă a filmului are o rezonanţă aproape tragică. El nu se explică decât printr-un fel de aripă nevăzută care-i permitea să se ridice deasupra relaţiilor şi care-i asigura o perspectivă necunoascută nouă. Eu, trebuie să recunosc, nu văd posibilitatea întoarcerii, în scurt timp, la acea plenitudine despre care vorbeşte profesorul Eliade. Poate cine ştie când şi cu ce preţ! Dar... Eliade a avut totdeauna dreptate!

*** *** ***

Paul Barbăneagră în mijlocul unui grup de prieteni la aniversarea de 80 de ani

Paul Barbăneagră în mijlocul unui grup de prieteni la aniversarea de 80 de ani


Despre Paul Barbăneagră:

       Ce înseamnă totuşi să ajungi la 80 de ani şi să fii aproape toată viaţa apărătorul şi susţinătorul unor principii care merg în răspăr cu lumea în care trăieşti? Când esti tânăr confictul acesta te îndurerează, dar când îmbătrâneşti, dobândeşti un gust special al melancoliei. Dl Barbăneagră este în primul rând şi în primul rând un mare melancolic, o personalitate care învăluie carnavalul stupid şi sângeros al planetei într-o privire angelică, deoarece numai îngerii, întorcându-si privirea spre pământ, ne pot dărui nouă, muritorilor, o graţie fără pereche.

Dan STANCA
       P. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a şi consacrat pelicula „Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecţiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepţie despre rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.
Elena ARMENESCU
       Paul Barbăneagră a fost un colaborator apreciat de ascultătorii postului de radio „Europa Liberă”, prin subiectele sale literare, sau cele cu referire la tradiţie şi modernitate. A paricipat la emisiunile Monicăi Lovinescu “Teze şi Antiteze la Paris” cu rubrica “România în trecere prin Paris” şi la “Actualitatea Culturală Românească”.
       A făcut parte din conducerea „Centrului Român de Cercetări” animat pînă la desfiinţarea sa în 1985 de prof. Cicerone Poghirc şi din cea a Consiliului Naţional Român.
       A publicat în presa exilului, la revista „Limite”, Suplimentul de literatură, cultură şi educaţie al revistei “Dialog” şi la “Lupta Românească” unde a fost co-redactor. Contribuie alături de Mircea Eliade, Paul Goma, Virgil Ierunca, Sanda Stolojan, la apariţia volumului omagial “Ion Cuşa”.
       Filmele sale au fost vizionate cu deosebit interes de publicul francez şi comentate elogios de presa parisiană.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate