REMUS RADINA

Ofiţer, publicist, figură remarcabilă a exilului românesc

 
REMUS RADINA

       Remus Radina s-a născut în anul 1924 in localitatea Segarcea, fiind cel mai mare fiu al lui Iorgu şi al Eufrosinei Radina.
       Şcoala primară a făcut-o in localitatea natală. A urmat cursurile Liceului militar "D.A. Sturdza" din Craiova, absolvind apoi Şcoala de ofiteri activi de cavalerie din Târgoviste.
       În anul 1943 este trimis să urmeze Şcoala de ofiteri din Germania. Întrerupe această şcoală şi se reîntoarce în ţară, unde este trimis ca ofiter la garnizoana de la Campulung Moldovenesc.
       După ce s-a hotărât ca armata să participe la campania electorală, în mitingul din 21 octombrie 1946, a criticat guvernul Groza, cerând retragerea din armată.
       În ziua alegerilor a fost arestat la Iaşi şi chemat la Ministerul de Război, la Bucureşti, unde i s-a comunicat că va fi judecat de Consiliul Superior al Oştirii şi poate condamnat.
       La 16 aprilie 1947, prin Înalt Decret Regal, a fost trecut în retragere, fiind primul ofiţer român plecat din armată pentru protest faţă de noua putere comunistă instalată.
       În condiţii foarte grele, muncind ca salahor, a urmat şi cursurile Facultăţii de Drept.
       În noaptea de 2 noiembrie 1948 a trecut frontiera în Iugoslavia. După mai multe luni de nesiguranţă, ameninţări, pe 30 august 1949, a fost dus la frontieră, cu alţi 10 români, şi obligaţi sub ameninţarea puştilor mitralieră să treacă în România.
       Securitatea română l-a arestat, trecându-l cu anchetele prin Timişoara, Ministerul de Interne şi Jilava. În luna martie 1950 a fost condamnat la 5 ani şi trimis la lagărul de exterminare Peninsula, de lângă Mamaia. A suferit chinuri şi torturi de neimaginat. A fost operat fără anestezie, a făcut grva foamei, a fost ţinut în lanţuri, contractând hepatită epidemică, care neîngrijită a trecut în ciroză uscată.
       Lucrările la Canal încetaseră din 19 iulie 1953.
       S-a eliberat prima dată de la Oradea pe 29 august 1954, dar va continua lupta pentru eliberarea tuturor deţinuţilor. A încercat să organizeze o manifestaţie la Bucureşti pe 10 decembrie 1956 - Ziua Drepturilor Omului -, dar izbucnirea revoluţiei din Ungaria îl aduce pe Remus Radina în Capitală unde întocmeşte un manifest prin care cere eliberarea deţinuţilor politici români şi retragerea trupelor sovietice din Ungaria, semnat „Comitetul de eliberare naţională".
       Urmare a acţiunilor sale de protest, Remus Radina a fost condamnat pe 12 martie 1957, la 10 ani de Tribunalul Militar Timişoara, şi trimis prin Jilava la închisoarea Gherla.
       Eliberat în 1960 cu primul lot de mari invalizi supravieţuitori ai regimului de exterminare comunist, Remus Radina a fost internat încă 4 ani în spitalele din Bucureşti, încercând să i se stabilizeze bolile.
       În 1978, Remus Radina, iar cu un an mai târziu Cicerone Ioniţoiu, au fost scoşi din iadul comunist la intervenţia preşedintelui francez Giscard D’Estaing, cu ocazia vizitelor de stat făcute lui Nicolae Ceauşescu.
       Ajuns în Franta pentru consult medical, scrie în câteva luni, „Testamentul din Morgă”.
       Se stabileşte apoi în Franţa, unde desfăşoară o importantă activitate, devenind un adevărat simbol al luptei împotriva comunismului.
       Se stinge din viaţă pe 7 mai 2012 la Paris, în vârstă de 88 de ani. Se odihneşte în cimitirul Montmartre.

***

Remus Radina - luptător anticomunist

Remus Radina - luptător anticomunist, care a cunoscut de tânăr anchetele şi torturile din închisorile şi lagărele României socialiste

Testamentul din morgă
-fragment-

       În noaptea de 2 noiembrie (n.n. 1948), am trecut frontiera prin regiunea Comorîşte, din Banat. Am mers mai mult pe bâjbâite şi mi-a fost mai frică să nu fiu capturat de grănicerii români decât de moarte. Am ajuns la o casă unde nişte ţărani făceau rachiu în miezul nopţii. M-am oprit în întuneric şi am aşteptat să vorbească. Ţăranii vorbeau sârbeşte şi eram acum sigur că sunt pe teritoriul iugoslav. Am mulţumit bunului Dumnezeu pentru ajutorul dat.
       Apoi am explicat ţăranilor, mai mult prin semne, că vin din România şi unul dintre ei m-a condus până în oraşul Vârşeţ la Securitate. Credeam că aici voi fi tratat omeneşte. Cel puţin aşa îmi spusese studentul salahor la Bucureşti.
       Am fost condus într-o clădire veche, unde, credeam eu, voi fi găzduit provizoriu. Am intrat într-o cameră, după care o uşă masivă a fost zăvorâtă în urma mea.
       Primul contact cu închisoarea era îngrozitor, mai ales când te ştii nevinovat.
       Şocul produs de acest contact nu este departe de cel descris în versurile lui Radu Gyr:
       Taică, tăicuţule, taică,
       Feciorul vostru se svârcoleste ca o lupoaică,
       Se zbate în cuşcă,
       Zgârie drugii şi muşcă!

       Dar şocul a ţinut numai câteva minute, fiind atenuat de o rugăciune şi de o scurtă meditare la cuvintele Domnului Iisus: „în lume necazuri veţi avea, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”
       În celulă mai erau câţiva bărbaţi şi un copil, care s-au trezit la intrarea mea.
       Şi ei crezuseră că vom fi primiţi cu braţele deschise de iugoslavi. Nu scria, oare, presa românească despre prezenţa anglo-americanilor în Iugoslavia?
       Ne-am încurajat unii pe alţii, în speranţa că situaţia actuală nu va dura mult.

Remus Radina - Testamentul Din Morgă

Remus Radina - Testamentul Din Morgă

       Copilul elev în clasele primare, adusese cu el o carte de şcoală, în care se afla fotografia Anei Pauker. El a desenat portretul Anei Pauker pe perete, cu un creion, şi din proprie iniţiativă, a scris deasupra „Bestia umană”. Portretul era foarte reuşit şi copilul m-a rugat insistent să-i fac o poezie pe care să o scriu sub desen. Î-am scris următoarele versuri în stil popular:
       Izgoniţi de-o crudă doamnă
       Părăsirăm într-o toamnă,
       Toţi cu inima pustie,
       Scumpa noastră, Românie.
       Stăm închişi de-o săptămână
       Pentru Patria Română.
       Şi-om mai sta cinci ani măi frate,
       Pentru sfânta libertate!

       Toţi aveam convingerea că Ăna Pauker era principala vinovată de plecarea noastră, ca „omul lui Stalin” în România.
       Trebuie să mărturisesc, însă, că în cazul meu versurile de mai sus s-au devedit profetice: voi fi condamnat la numai cinci ani închisoare pentru această trecere de frontieră!
       În aceeaşi zi a trecut frontiera şi inginerul Economu, cu soţia profesoară, şi cu doi copii, un băiat şi o fată, elevi. Copiii în vârstă de 16-17 ani, erau înalţi şi frumoşi, inteligenţi, cunoşteau câteva limbi străine şi erau foarte bine educaţi. Era o plăcere să discuţi cu ei. Eu m-am imprietenit repede cu această familie. Dar nimeni din familia Economu nu bănia atunci că nu peste mult timp toţi vom deveni eroii unei mari tragedii.
       După câteva zile, am fost transferaţi la închisoarea din Pancevo. Pe când mergeam prin Pancevo, noaptea şi pe o ploaie torenţială, un ţăran român din Banatul Sârbesc, dând dovadă de mult curaj, a intrat în rândurile noastre şi ne-a întrebat:
       - Ce este mai fraţilor cu voi?
       - Am plecat din România, unde nu mai era de trăit, i-am răspuns eu.
       - Aţi fugit de dracu şi aţi dat peste tatăl său! A adăugat ţăranul, depărtându-se în grabă.
       Dar noi nu l-am crezut pe bietul om, care părea de soarta noastră.
       Am ajuns la închisoare uzi şi tremurând de frig. A doua zi am fost transferaţi la închisoarea din Covaciţa. Această închisoare unde se spunea că a fost executat Draja Mihailovici, devenise o închisoare de tranzit pentru refugiaţii români.
       La Covaciţa, unde am fost foarte puţin, am cunoscut pe profesorul Anton Crihan, despre care se spunea că făcuse parte din Sfatul Basarabiei ş pe Preotul Gâldău.
       După câteva zile, un grup de aproximativ două sute de români am fost trimişi la mina de cărbuni Banovici, din Bosnia.
       Cum am ajuns la Banovici, am scris maiorului Lucian Dimitriu, căruia, în mod cifrat, îi comunicam care este situaţia din Îugoslavia.
       Aici timp de o lună ne-am bucurat de o libertate relativă, având permisiunea să ne deplasăm în localităţile Banovici şi Litva.
       Eram repartizaţi la tot felul de munci legate de activitatea minei. Eu, spre exemplu, devenisem monteur de reţele telefonice, şi trebuia să mă urc pe stâlpi de telefon.
       La sfârşitul lunii decembrie 1948, toţi românii am fost convocaţi într-o sală din mica localitate Litva.
       După ce ne-am adunat cu toţii, UDB (securitatea iugoslavă) ne-a înconjurat şi sub stare de arest ne-a condus la Banovici.
       Nu voi uita niciodată solidaritatea noastră din acele momente. Tot drumul am cântat cu însufleţire „Pe-al nostru steag e scris unire” şi alte marşuri româneşti.
       La Banovici am fost închişi toţi la un loc (femei, bărbaţi şi copii) într-o baracă unde anterior fuseseră închişi prizonierii germani.
       Toţi bărbaţii am trecut la lopată.
       Mina de cărbuni fiind la suprafaţa pământului, încărcam cărbunii direct în vagoane. Lucram fără încetare, nici duminica nu era zi de odihnă.
       Într-una din zile a venit în inspecţie o personalitate comunistă. Eu i-am vorbit de „medgiunarodno pravo” („dreptul internaţional”).
       Mi-a arătat lopata spunându-mi:
       - Lopata este internaţională!
       Cinismul acestui comunist iugoslav mi-a adus în minte figura profesorului Daşcovici, care ne vorbea cu atâta convingere despre „dreptul sfânt de azil”. Nu aş fi putut atunci bănui că există pe lume conducători cu orizontul atât de limitat încât să încalce acest drept. Profesorul Daşcovici ne spunea cum după primul război mondial Olanda a acordat drept de azil împăratului Wilhem al II-lea şi refuzat să-l extrădeze, cu toate insistenţele aliaţilor.
       Într-o duminică din luna februarie 1949, doi români, Ovidiu Horeanu, din Cernăuţi şi Tutoveanu din Moldova, au evadat din baracă.
       Peste câteva ore am asistat la o scenă care ne-a îngrozit pe toţi, dar mai ales pe femei şi copii.
       Securitatea a năvălit cu armele în baracă, urlând şi ameninţându-ne că ne înpuşcă. Apoi a luat mai mulţi bărbaţi, dintre care îmi amintesc de Ion Pârvulescu, fost coleg de liceu, actualmente scriitor la Paris, şi de Nicolae Cristescu şi i-a dus la câteva zeci de metri de baracă, pe un mic deal, în spatele toaletei.
       Acolo zăceau înpuşcaţi, Horeanu şi Tutoveanu. Ei aveau pielea jupuită de pe craniu, deoarece fuseseră apucaţi de picioare şi târâţi prin pădure după execuţie. Pârvulescu, Cristescu şi celalţi români, sub ameninţarea cu armele, au fost obligaţi să sape două gropi, unde i-au înmormântat pe Horeanu şi Tutoveanu, fără sicriu. Din cele două gropi mustea apa. UDB-iştii erau în culmea fericirii, beau, cântau şi jucau în jurul gropilor. Aveam senzaţia că sunt prizionierul unui trib de canibali, care joacă în jurul meu înainte de ospăţ.
       Petrecerea lor a ţinut câteva ore.
       Ei ne dădeau un exemplu de ce sunt în stare să facă UDB.
       În aceeaşi zi, Părintele Barna, ardelean, a oficiat slujba de înmormântare pentru cei doi români asasinaţi. Seara la numărătoare, comandantul gărzii ne-a anunţat că pe viitor, va răspunde vecinul celui ce va evada. Doamna Timofte, o bună româncă i s-a adresat comndantului gărzii:
       - Eu nu voi pârî niciodată pe vecinul meu, dacă va evada, chiar dacă voi fi omorîtă! Datoria fiecărui refugiat este să-şi caute libertatea!
       În prima duminica după asasinat, am refuzat să mai ieşim la lucru. Voiam să se respecte Ziua Domnului şi eram extrem de obosiţi.
       Când au văzut îndrăzneala noastră, la numai o păptămână după asasinarea celor doi români, UDB-iştii au intrat înarmaţi în baracă şi înebuniţi de furie au ţipat să ieşim la lucru, că ne împuşcă.
       Unii dintre noi timoraţi au ieşit imediat.
       Apoi pentru a ne intimida, comandantul gărzii a strigat:
       - Cine nu vrea să iasă la lucru să facă un pas înainte.
       - Kako se zoves? (Cum te numeşti?), m-a întrebat comandantul gărzi.
       - Radina! I-am răspuns.
       - Sabotira, ne Radina! Aţipat comandantul gărzii, înjurându-mă. Lasă că te împuşcăm noi!
       Întâmplător, radina înseamnă în limba sârbească un fel de „muncitorul”. Iată de ce mi-a strigat el, „Sabotorul nu muncitorul!”. Apoi a întrebat:
       - Cine nu mai vrea să iasă la lucru?
       Atunci dintr-un grup de aproape zece studenţi, maramureşeanu Iuga a strigat:
       - Nici noi nu ieşim la lucru!
       Comandantul gărzii m-a apucat de mână şi m-a scos din baracă, în timp ce mai mulţi români mă rugau să ies la lucru, UDB fiind capabilă să mă omoare.
       Am fost dus în camera gărzii unde comandantul a început să mă înjure, să mă lovească şi să mă ameninţe că mă împuşcă. Apoi m-a lăsat sub pază şi s-a dus la ceilalţi români.
       După două ore am fost dus în baracă. Oamenii fuseseră duşi la lucru şi aduşi repede înapoi. Din ziua aceea nu s-a mai lucrat niciodată duminica.
       Voi descrie sumar pe studenţii care au refuzat să iasă la lucru şi anume pe cei care i-am putut fixa în câteva secunde, până când am fost scos din baracă de comandantul gărzii.
       Iuga, cel care a luat cuvântul în numele studenţilor, era un om hotărît şi avea un caracter integru.
       Nicolae Caranica din Constanţa fusese student la facultatea de medicină veterinară. Era un om inteligent, însetat de cunoaştere şi un bun creştin, gata oricând să sară în ajutorul aproapelui. Ioan Cuşa din Dobrogea, fusese student la Academia Comercială. Era un om de acţiune, deschis şi autoritar.
       Tudor Grigorescu, din judeţul Romanaţi, fusese student la Facultatea de Medicină Umană. Era un om sincer şi de o bunătate rară. Talentat conducea corul nostru religios. Îl vedeam deseori dus pe gânduri şi trist. Mă întreb dacă acest tânar avea presentimentul că va fi ucis.
       Gheorghe Caramiciu din Dobrogea, fusese student la Facultatea de Medicină Veterinară. Era un om blând şi bun, care vorbea puţin şi se străduia să nu supere pe nimeni.
       Mihai Pop, ardelean, fusese student la Academia Comercială. Era un om de mare voinţă şi stăpânire de sine. Era tăcut şi prevenitor.
       Am prezentat pe aceşti studenţi şi dintr-un alt motiv: nu peste mult timp trei dintre ei vor fi asasinaţi!
       Părintele Barna, care călcase pe nervi securitatea iugoslavă prin rugăciunile înălţate pentru românii asasinaţi a fost în scurt timp ridicat şi dus într-un loc necunoscut.
       Dar rugăciunile noastre au continuat.
       La câteva zile după plecarea preotului, comandantul gărzii a exclamat stupefiat:
       Aştia toţi sunt popi!

*** *** ***

 

ARDEALUL

       „Pământul are preţul moţilor ce s-au coborît în el - Nicolae Iorga”

Au sângerat în aspre chinuri moţii,
Urcând din greu pe Golgota durerii,
Sudoarea s-nchega cu tina serii,
Iar noaptea aducea solia morţii.

Păduri de brazi cu ape cristaline,
S-au aplecat sub greutatea frunţii,
Şi s-au cutremurat de jale munţii
Şi-au plâns câmpii şi dealuri şi coline...

Ne-au răpost în chin de lanţ părinţii.
Pe mame şi surori le-au prins fiorii.
Barbarii îngenunchetu-ne-au feciori
Şi i-au zdrobit pe roata suferinţii.

Şi an de an mulţimea suptă plânge.
Umplut de-amar paharul întristării,
S-a revărsat udând ogorul ţării
Şi lacrimile s-au scăldat în sânge.

- „Ne cheamă buciumul la luptă frate”
Şi munţii repetat-au scurt chemarea
Din zări de foc pornit-au noi armate
Să sfarme jugul, dezrobind suflarea.

Lovit-a crunt a moţilor mânie,
Pe Criş, pe Tisa şi la Satu Mare.
Udând cu sânge strămoşeasca glie,
Românii frânt-au hoardele barbare.

- „Bătrân castel cu-nprejurimi de moarte,
Cu brazi înalţi şi Sarmisegetuze
Murit-am îngânâdu-te pe buze,
Şi sărutându-ţi brazdele cărunte.

Cu braţ de fier, cu inimi de eroi,
Vom străjui de-apururi în hotare.
De nu te-om apăra cu-nverşunare
Să se dărâme munţii peste noi!”


 
Remus Radina in anii tinereţii

Remus Radina în anii tinereţii

Remus Radina, cuvântare la cimitirul militar român de la Soultzmatt, Alsacia - 6 Iunie 1992

Remus Radina, cuvântare la cimitirul militar român de la Soultzmatt, Alsacia - 6 Iunie 1992

Remus Radina recitand; în dreapta Cicerone Ioniţoiu

Remus Radina, recitînd de 1 Decembrie 1998 la Casa Românească de la Paris;
în dreapta Cicerone Ioniţoiu


Despre Remus Radina:

       Arestările politice, detenţiile, temniţele, tortura, masacrele, represiunea, denunţările, tentativele de eva-dare (dar unde, în această lume odioasă?) au devenit monedă curentă. În faţa ameninţării se răspunde prin laşitate, acceptare, dar de asemenea uneori prin curaj, eroism, sacrificiu.
       Este ceea ce face Remus Radina, unul dintre eroii sau sfinţii epocii noastre. Un martir voluntar, care nu renunţă nici la credinţa sa, nici la ceea ce îi dictează conştiinţa.
       „TESTAMENTUL DIN MORGĂ" nu este o carte literară. Literatura şi stilul frumos sunt pentru timpurile fericite. Cartea lui Remus Radina este o carte mare pe care puriştii o vor găsi simplă, uneori, dar care este o mare mărturie, încă una, vibrantă, simplă pe bună dreptate şi din fericire, adevărată, înalt şi brav ome-nească, care răscumpără josniciile noastre, slăbiciunile noastre: cine îşi pierde viaţa, o va câştiga; cine crede că o câştigă, o va pierde. Remus a căştigat-o.
       De fiecare dată când mă găsesc în faţa unui astfel de document, mă întreb cu îndoială şi îngrijorare: eu însumi, într'o situaţie asemănătoare, aş rezista?
       Mă înclin înaintea curajului lui Remus Radina şi-l invidiez de a fi îndrăznit totul.

Eugene IONESCO
       Cu prilejul unei vizite în Franţa, acum doi ani, (n.n. 1978), Remus Radina a scris o carte, din memoria lui în veci populată de tovaraşii de suferinţă, intitulată TESTAMENTUL DIN MORGĂ, şi după aceea, cu aceeaşi naturaleţe a cavalerului fără prihană, s-a întors în ţară. Pentru cartea aceasta, mărturie şi cronică scrisă cu gîndul la supravieţuitori ca şi la cei care au pierit în lagărele şi închisorile crescute ca ciupercile în zodia stalinistă pe pământul binecuvântat al Ţării noastre, Remus Radina a fost condamnat recent la un an şi patru luni închisoare, pe cît se pare în baza unui alt produs al umanismului socialist care este articolul 94 din Legea presei nr. 3 din 1974, care pedepseşte cu închisoarea „tipărirea, înregistrarea sau difuzarea, fără autorizaţie legală a unui imprimat grafic, fonic sau pe bandă ori peliculă, destinat a fi folosit ca mijloc de informare publică”.
       Forţa cărţii lui Radina o constituie deplina sinceritate a unui om care nu a vrut să se încadreze în nici un partid politic, dar care a rămas cu o constantă tulburătoare, în mijlocul unor pericole mortale, fidel principiilor democratice şi etico-religioase fără de care lumea noastră se transformă în junglă sau în lagăr.
Nicolae STROESCU STÎNISOARÃ
       Stabilit la Paris până la moarte, Remus Radina s-a preocupat cu devotament şi dragoste de problemele exilului românesc. Amintim dintre ele: îngrijirea cimitirului de la Val du Pâtre, de lângă localitatea Soultzmatt, nu departe de oraşul Freiburg din Germania, unde în primul război mondial au fost înmormântaţi 678 de militari români. Aici începând cu anul 1980, împreună cu Părintele Dumitru Popa a hotărît organizarea comemorării eroilor români de câtre comunităţile românilor ortodocşi din exil, în fiecare an, după tradiţia Bisericii Ortodoxe Române, de Ziua Eroilor, în Joia Înălţării Domnului, după datina românească; crearea la Paris a unui mormânt al eroului anticomunist din exil; prezentarea la postul de radio „Europa Liberă” a unui proiect de lege pentru eliberarea deţinuţilor politici din ţară; publicarea de articole în presa exilului despre România; organizarea de întâlniri în cadrul comunităţii româneşti, bine organizată în acea vreme, în capitala Franţei.
       Cu merit, stă scris pe mormântul său, „REMUS RADINA, Român”.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate