ONISIFOR GHIBU

 

ONISIFOR GHIBU        Onisifor Ghibu s-a născut la 31 mai 1983, în satul Sălişte de lângă Sibiu, ca al optelea copil al unei familii de ţărani, care vara erau agricultori, iar iarna meseriaşi cojocari. După absolvirea şcolii primare din satul natal, urmează liceul maghiar din Sibiu, de unde trece, pentru ultimile două clase, la liceul românesc "Andrei Şaguna", din Braşov, pe care-l absolvă în anul 1902. După ce studiază teologia la Seminarul Teologic din Sibiu (1902-1905), în care timp desfăşoară şi o vie activitate publicistică (pe teme de istorie, educaţie, învăţământ, literatură, artă, cultură naţională ş.a.) şi îi apare şi prima lucrare în volum ("Limba noilor cărţi bisericeşti"), favorabil recenzată de N. Iorga, O. Densuşianu ş.a., îşi continuă studiile universitare astfel: la Bucureşti, în 1905-1906, urmează istoria, filosofia, şi literatura română (cu Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Dimitrie Onciul, Ioan Bianu şi alţii); la Budapesta, în 1906-1907, unde urmează filosofia şi filologia romanică şi unde desfăşoară o intensă activitate publicistică în calitate de redactor la oficiosului Partidului Naţional Român, cotidianul "Lupta", dezbătând probleme de şcoală, învăţământ, politică naţională şi bisericească; la Strasbourg, în 1907-1908, unde se duce în mod special pentru a urmări problema învăţământului din regiunile cu populaţie majoritară, alta decât germană (Alsacia-Lorena, Schleswing-Hollstein şi Silezia), cu stări de lucruri asemănătoare cu acelea din Transilvania, unde şcoala românească era supusă unor din ce în ce mai mari presiuni deznaţionalizatoare din partea administraţiei şovine maghiare; şi în fine, la Universitatea din Jena (1908-1909), unde îşi ia doctoratul în filosofie şi pedagogie cu o teză, devenită clasică ("Der moderne Utraquismus oder die Zweisprachigkeit in der Volksschule"), cel dintâi studiu ştiinţific asupra acestei probleme de larg interes pedagogic, Ghibu fiind cel care a introdus termenul de "utracvism modern" şi "ultracvism politic" în terminologia ştiinţifică de învăţământ. Ȋn întreaga perioadă de studii a continuat să publice în periodice din toate provinciile locuite de români, studii privind problema şcolară. Ȋn 1909 îi apare, la Bucureşti o nouă carte: "O călătorie prin Alsacia-Lorena. Ţara şi şcolile ei", elogios recenzată de presa culturală din Transilvania şi din ţara liberă.
       Ȋnapoiat în Transilvania, înarmat cu toate cuceririle cele mai noi ale ştiinţei pedagogice, este angajat, prin concurs ca inspector al şcolilor româneşti subordonate arhidiecezei ortodoxe a Transilvaniei cu sediul la Sibiu. Era anul în care intra plenar în vigoare legea de tristă amintire a contelui Albert Apponyi, votată în 1907, ale cărei prime măsuri, fuseseră deja puse în practică, acţionând din ce în ce mai puternic şi mai distrugător asupra şcolii româneşti din Transilvania şi Ungaria. Se desfiinţează deja câteva sute de şcoli româneşti, învăţători şi preoţi (care erau directorii şcolilor confesionale) ajunseseră într-o adevărată stare de demobilizare şi deznădejde ca urmare a tot mai puternicilor presiuni deznaţionalizatoare din partea organizaţiilor de stat şovine, astfel încât întreg învăţământul făcuse paşi mari pe drumul maghiarizării. Ȋntr-o astfel de atmosferă de puternică îngrijorare care cuprinsese întregul popor din Transilvania, tânărul inspector, punându-şi în valoare însuşirile de om de ştiinţă, de luptător perseverent şi încrezător în capacitatea de redresare a poporului, se aruncă în lupta ce părea fără speranţă pentru salvarea de la deznaţionalizare a şcolii româneşti, pentru ridicarea moralului şi nivelului de cunoştinţe ale corpului didactic, pentru mobilizarea în acea luptă a poporului român din toate ţinuturile locuite de el. Măsurile iniţiate şi urmărite de el cu atenţie şi competenţă au fost îmbrăţişate, treptat şi nu fără vehemente contra măsuri din partea administraţiei de stat, de către întreaga intelectualitate româneasca pretutindeni, reuşind să mobilizeze întreaga presă culturală românească şi să facă din problema şcolară, principala preocupare a poporului român din Transilvania din acei ani de mare luptă.
       Perioada eroică a anilor 1910-1914 din istoria Transilvaniei nu este încă scrisă aşa cum se cuvine în istoria poporului român, dar cercetările istorice se opresc din ce în ce cu mai mult interes asupra ei. Figura cea mai de seamă a acelei perioade luptă pentru salvare de la deznaţionalizare a şcolii româneşti din Transilvaia şi Ungaria este fără îndoială cea a lui Onisifor Ghibu.
       Izbucnirea primului război mondial aduce schimbări radicale şi în sectorul învăţământului. Ȋn luna noiembrie 1914, Onisifor Ghibu se refugiază în ţara liberă pentru a nu merge să lupte pe front ca soldat austro-ungar. La Bucureşti, în România neutrală, pe lângă o vastă activitate ştiinţifică (a publicat în doi ani patru lucrări valoroase în volum pe teme de istorie a învăţământului românesc, între care la Academia Română, "Din istoria literaturii didactice româneşti", devenită clasică şi reeditată în anul 1975), Onisifor Ghibu a desfăşurat şi o viguroasă activitate politică, în jurul revistei pe care a înfiinţat-o cu doi prieteni Gh. Popp şi C. Bucşan, "Tribuna", vizând ieşirea României din neutralitate şi intrarea în războiul de eliberare a Transilvaniei, alături de Antanta. Pentru această activitate cu caracter politic, a fost condamnat, la începutul anului 1916 de către Curtea Marţială din Cluj, la moarte, în contumacie, într-un proces de "trădare", împreună cu alţi câţiva patrioţi transilvăneni încadraţi în aceeaşi luptă, printre care, Octavian Goga, Octavian Tăslăoanu şi alţii.
       Apreciat ca valoros om de şcoală, la sfârşitul anului 1915 a fost cooptat în comitetele de redacţie ale "Revistei generale ale învăţământului" şi "Buletinului Muzeului Pedagogic". După intrarea României în război a făcut parte şi din redacţia "Gazetei Ostaşilor", împreună cu N. Iorga, Oct. Goga, M. Sadoveanu ş.a.
       Desfăşurarea defavorabilă a războiului îl obligă să se refugieze, în toamna anului 1916, în Moldova, cu soţia şi cei trei copii mici, ultimul abia născut. După o prospectare, în decembrie 1916, a stărilor de lucruri din Basarabia, se hotăreşte să se stabilească acolo, pentru a desfăşura o activitate culturală românească. La 12 martie 1917, se stabileşte la Chişinău, unde în condiţiile create de recent izbucnită revoluţie rusă, iniţiează activitate culturală şi politică menită a ridica întregul popor român din Basarabia la conştiinţa că trebuie să-şi stabilească singur soarta. Iniţiator şi coautor al Partidului Naţional Moldovenesc, care va avea rolul conducător în opera de redeşteptare naţională şi de despărţire de Rusia şi unire cu "ţara-mamă România", Onisifor Ghibu, va avea un rol determinant în opera de introducere a învăţământului în limba maternă, de introducerea alfabetului latin, de tipărirea primelor abecedare "moldoveneşti" în litere latine introduse în şcoli încă din toamna anului 1917, de statuare a planurilor de învăţământ, de organizare şi conducere a cursurilor de învăţători, în vara anului 1917; el a adus prima tipografie cu litere latine, a redactat prima revistă şcolară ("Şcoala Moldovenească"), în 1917, şi primele ziare cu litere latine ("Ardealul" şi "România Nouă"), în anii 1917 şi 1918. Aceste trei periodice ale sale constituie alături de "Cuvânt Moldovenesc" la care a colaborat la începutul perioadei sale basarabene, izvoare documentare de primă importanţă pentru înţelegerea justă a evenimentelor din acea frământată şi eroică perioadă a istoriei României. Cănd se va scrie cu obiectivitate istoria unirii Basarabiei, Onisifor Ghibu, va fi unul din eroii principali ai revoluţiei naţionale basarabene, care a dus la unirea cu ţara.
       După realizarea Marii Uniri, la 1 decembrie 1918, Onisifor Ghibu se înapoiază în Transilvania natală, unde i se încredinţează, sarcina de enormă răspundere a organizării întregului învăţământ, în noile condiţii, fundamental schimbate, aduse de unirea cu ţara. Ca secretar general al Resortului Instrucţiunii din Consiliul Dirigent al Transilvaniei, într-o perfectă colaborare cu Valeriu Branisce, şeful Resortului şi cu câţiva colaboratori pe care şi-i alesese cu grijă, Ghibu a fost omul de concepţie şi de acţiune competentă şi fermă care a condus de fapt opera de reorganizare a învăţământului de toate gradele, atât cel românesc cât şi cel al naţionalităţilor conlocuitoare, din Transilvania până la desfiinţarea Consiliului Dirigent, în Aprilie 1920. Datorită clarviziunii, energiei, capacităţii sale organizatorice şi didactice, curajul răspunderii, au fost înfiinţate încă din primul an, 1918-1919, peste 1000 de noi şcoli primare, primele 20 de licee româneşti, şcoli profesionale şi "civile", şcoli comerciale, precum şi Universitatea din Cluj, care şi-a deschis porţile în noiembrie 1919. El împreună cu colaboratorul pe care şi l-a ales cu grijă, Sextil Puşcariu, sunt cei doi ctitori principali ai universităţii clujene, instituţie care încă din primul ei an de activitate, s-a situat la nivelul celor mai bune universităţi europene, făcând cinste culturii României Mari.
       Pentru meritele sale ştiinţifice şi literare, Onisifor Ghibu a fost ales în iunie 1919, membru corespondent al Academiei Române.
       Ca profesor de pedagogie şi istoria pedagogiei la universitatea din Cluj (1919-1945), el s-a remarcat prin caracterul militant al pedagogiei sale şi prin promovarea perseverentă a ideii necesităţii de a crea o pedagogie specifică tradiţiilor, caracteristicilor şi ţelurilor poporului român, precum şi prin promovarea educaţiei întregii naţiuni.
       Prin aceasta el s-a detaşat de aşa-numiţii "pedagogi de catedră", ocupând un loc distinct printre marii pedagogi români, acela de pedagog militant, de pedagog naţional şi de educator al naţiunii, denumiri care i se atribuie cu din ce în ce mai multă fermitate de către exegezii gândirii sale pedagogice.
       Pe lângă activitatea pe care a îndeplinit-o între cele două războaie mondiale la catedra sa universitară, el a desfăşurat, o vastă activitate cultural educativă de organizator si îndrumător cultural în cadrele aşa-numitei "Extensiuni universitare" şi ale "Astrei", publicând un mare număr de articole pe teme de cultură, artă, educaţie, învăţământ şi istorie naţională şi bisericească şi ţinând numeroase conferinţe în întreg cuprinsul ţării...
       După cum se vede chiar şi din numai foarte suscinta prezentare de mai sus, Onisifor Ghibu a fost implicat într-o vastă gama de evenimente şi probleme culturale şi politice. Cele peste o sută de lucrări pe care le-a publicat în volum şi circa 1500 de studii şi articole publicate în peste 150 de periodice din ţară şi de peste hotare tratează probleme de: pedagogie, educaţie şi învăţământ (circa 370), filosofie şi cultură (180), istorie (140), biserică-religie (70), politică (220), politică religioasă şi minoritară (80), teme sociale şi economice (140), artă (25), recenzii, dări de seamă, evocări şi diverse (150). Postum i-au fost publicate până acum: lucrările cu caracter memorialistic "Amintiri despre oameni pe care i-am cunoscut" (Ed. Dacia, 1974) şi "Pe baricadele vieţii. Anii mei de învăţătură" (Ed. Dacia 1980) şi lucrările "Din istoria literaturii didactice româneşti" (Ed. didactică şi pedagogică, 1976) şi antologia "Pentru o pedagogie românească" (Ed. didactică şi pedagogică, 1977).
       Ȋn afara lucrărilor publicate, Onisifor Ghibu a lăsat un mare număr de lucrări în manuscris; cele mai multe sunt rodul eforturilor sale din anii de după eliminarea lui din universitate şi din viaţa culturală şi politică a ţării. Cu toate extrem de grelele condiţii care i-a fost dat să trăiască şi să-şi desfăşoare activitatea de cercetare ştiinţifică, el a lăsat după el o bogată arhivă, care-şi aşteaptă cercetătorii şi valorificarea...

       Tudor O. Bompa


ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate