BIROUL DE VIITOROLOGIE DE LA BUCUREȘTI

 

ŞTEFAN DUMITRESCU

 

AL TREILEA MARE CURENT  ÎN ISTORIA FILOZOFIEI UNIVERSALE

UN NOU MODEL AL UNIVERSULUI

O DESCOPERIRE UIMITOARE

 

MEMORIE ŞI DESTIN

 O NOUĂ ONTOLOGIE 

(Amintiri şi memorii)

PARTEA A DOUA

  

 

ŞTEFAN DUMITRESCU

    Ce ironie a Istoriei, a destinului Umanităţii, ca filozofii, oamenii aceştia care au fost într-adevăr în istorie cele mai mari Minţi ale epocii lor, să fi vorbit în van, despre ceva care nu există !. Ba mai mult, acestui Inexistent, Spiritul, sau Substanţa obiectuală, căreia materialiştii i-au spus materie, ei i-au acordat cea mai mare importanţă, ba chiar l-au pus la baza existenţei lumii, a universului. Nimicul, Inexistentul să stea la baza Lumii, a Universului !  Aceiaşi mare greşeală au făcut-o şi Idealiştii, şi ei au pus la baza Lumii, Inexistentul, căci EI nu poate exista separat de Substanţă. Este desigur o ironie, dar a cui ironie este aceasta ? Sau este cea mai frumoasă formă de  „bâjbâi”, de a  căuta în bezna necunoscutului, a minţii umane ?

     Deci atât Materialismul, cât şi Idealismul, atât Idealismul obiectiv cât şi Idealismul subiectiv au fost curente filozofice fără obiect.  Mi-am adus aminte cum în copilărie, în primii ani de viaţă, când aveam patru, cinci ani, eram obsedat de cer, mă fascina cerul…Copilul care eram stăteam ore întregi cu privirile lipite de cer, întrebându-mă  de ce este albastru, de ce este rotund, de ce este atât de frumos, cine l-a făcut ? Credeam că cerul este făcut din „sticlă albastră”, că trebuie să fi avut o grosime foarte mare, şi că el adăposteşte casa noastră şi satul nostru…Cum cerul se lăsa pe dealul de la Rusăneşti, care era peste râul Cerna mi-aş fi dorit foarte mult să ajung pe dealul pe care se lăsa cerul, ca să-l pot vedea de aproape, ca să-l pot pipăi. Dar mai ales îmi imaginam că  pe dealul pe care se lăsa cerul, trebuie să fie o uşă în zidul de sticlă albastră al cerului, la baza lui, prin care poţi să ieşi afară  din cer, ca să ajungi dincolo. Oare ce-o fi dincolo dacă ieşi pe uşa aceea care se află la baza cerului ? Credeam că cerul este fix, şi că se bolteşte deasupra casei noastre.

         Până într-o zi când tatăl meu, Nicolae Dumitrescu, împreună cu domn Barbu, învăţătorul, Domnul să-i ţină la sânul Lui ! trebuiau să meargă la Rusăneşti, satul  care se afla dincolo peste apa Cernei,  ca să aducă  două care cu fân cumpărate de la un om din Rusăneşti. M-am rugat de tatăl meu să mă ia şi pe mine, „ca să mă trag cu carul”.  M-au luat şi după ce am trecut prin Cerna şi am  ajuns în satul Rusăneşti am văzut că cerul se mutase, că acum se boltea deasupra satului Rusăneşti. Copilul care eram atunci am fost foarte nedumerit şi derutat…Mult mai târziu aveam să aflu că de fapt cerul, aşa cum îl vedem toţi care ne naştem pe lumea aceasta şi trăim sub el, este de fapt o iluzie optică. Este poate de departe cea mai frumoasă Iluzie…La fel şi filozofii mei, materialiştii şi idealiştii, ei luaseră  drept realitate, Materia şi Spiritul, ceva care era de fapt o Iluzie, un inexistent, pentru că Substanţa, adică Materia, şi Spirtul, adică Energia şi Informaţia, în Universul nostru nu au existat niciodată, de la începutul universului, separate, de sine stătătoare. Pur și simplu nu au existat !…Bine şi atunci care este Curentul filozofic adevărat, dacă nici Materialismul nici Idealismul nu sunt adevărate…?

       În cazul acesta  adevărat este curentul filozofic care afirmă că la baza lumii şi a materiei, a universul, stă acest genom, această Monadă, această „cărămidă constituentă a materie şi a universului”, denumită de mine Unitatea triontică EIS. Dar cum să denumesc acest  Nou Curent filozofic care apărea  abia acum în istorie ? Acum însemnând anul 1969.

       Oricât m-am străduit nu am găsit nici un nume sugestiv, potrivit.  Aşa că l-am denumit Al Treilea Mare Curent filozofic în Istoria filozofiei…Între timp m-am apucat de Lucrarea în care demonstram, pornind de la descoperirea mea că la baza materiei, a lumii stă Unitatea triontică EIS, cum că de fapt în realitate cele două curente filozofice, Idealismul şi Materialismul, nu au avut niciodată un obiect real. Şi deci  au fost şi sunt curente  filozofice inexistente. Că istoria lor, a acestor curente, adică istoria filozofiei de fapt, nu a fost „decât o pălăvrăgeală filozofică, savantă” despre nimic. Despre ceva care nu exista ! Că toate operele filozofice au fost fără obiect…

      Le recunoşteam totuşi un merit filozofilor, nu unul filozofic, ştiinţific, ci unul pedagogic, educaţional. Pentru că filozofii scriindu-şi cărţile, unde dezbăteau idei, veneau cu ideile, cu argumentele şi cu viziunea lor asupra lumii, a marilor probleme ale existenţei, iar operele lor fiind citite de sute, de mii de ani  de-a lungul istoriei de către oameni, „aceştia se informaseră, îşi formaseră o viziune cât de cât coerentă despre lumea în care trăiau, despre univers. Se formaseră ca oameni inteligenţi, informaţi, care îşi puneau întrebări, care continuau căutarea adevărului în zone mai profunde, care deschideau noi orizonturi în gândirea umană, care îşi formau o viziune asupra lumii, aveau  o credinţă a lor ! Or lucrul  acesta a fost foarte important pentru că pe parcursul secolelor, învăţăceii, lecturându-le operele filozofilor, s-au format ca filozofi, au apărut în istorie alţi filozofi, care le-au dus gândirea, ideile mai departe…Simplu fapt că Filozofii prin operele scrise de ei, fie că erau idealişti sau materialişti, le dădeau oamenilor O VIZIUNE COERENTĂ DESPRE LUME, ŞI O EXPLICAŢIE  CREDIBILĂ A LUMII, A UNIVERSULUI , a însemnat mare lucru.

    Da, din punctul acesta de vedere filozofii, atât materialiştii cât şi idealiştii, au jucat un rol educaţional, cultural imens în istoria umanităţii. Ei au fost cei care au luminat minţile a milioane de oameni, a sute de generaţii, i-au făcut mai inteligenţi, i-au educat, au format la rândul lor mii de alţi învăţăcei, de filozofi.  Operele lor au îmbogăţit, chiar dacă nu erau din punct de vedere ştiinţific foarte adevărate, universul cultural al popoarelor, tezaurul de gândire şi de simţire al umanităţii cu valori spirituale. Au deschis noi direcții, noi orizonturi  în zariștea cunoașterii…Fără existenţa filozofilor în istorie cultura umanităţii şi istora ar fi mult mai sărace, iar omenirea ar fi astăzi prin evul mediu. Ei au contribuit enorm de mult la progresul cunoaşterii umane. De aceea meritul lor este mare, iar noi, generaţiile care venim în urma lor, trebuie să le fim recunoscători. Şi într-adevăr de copil le-am fost foarte recunoscător, poeţilor, scriitorilor, filozofilor ale căror opere le-am citit, pentru că fără ei, şi fără lectura operelor lor nu aş fi fost nici scriitor, nici dascăl, nici om de cultură. Fără ei  omenirea nu ar fi unde suntem astăzi..

         Între timp lucrarea mea  înainta destul de repede, astfel că în două trei săptămâni Eseul meu în care demonstram teza că Spiritul, (adică segmentul, EI, din EIS), nu a existat în realitate în istoria pământului şi în istorie umanităţii, de aceea Idealismul este un curent naiv, o vorbărie nesfârşită, în istorie, o poliloghie fără obiect şi fără fond, era gata. Şi la fel şi materialismul. Apoi demonstram cum singurul curent Filozofic adevărat este Cel de al Treilea Mare  Curent al Istoriei filozofiei, cel care apărea acum o dată cu lucrarea aceasta. Şi anume Curentul filozofic care afirmă că la baza lumii şi a materiei stă Constituentul, Monada, Gena, cărămida triontică a materiei denumită de mine EIS.

       Urma o lungă demonstraţie în care eu încercam să-l conving pe lector, şi argumentam destul de bine, cu o bogăţie de idei şi argumente, că Noul Curent în filozofie deschide noi orizonturi în gândirea umană, care la rândul lor vor  aduce noi unghiuri de vedere, noi puncte de vedere, idei noi, o nouă viziune mai obiectivă asupra universului, a materie, a existenţei…Noroc că am avut bunul simţ, teama, precauţia şi umilinţa, pe care de altfel, mulţumită lui Dumnezeu, le-am avut întotdeauna, să afirm că descoperirea mea nu este ultimul răcnet în materie de cunoaştere umană, de filozofie, ci doar o umilă încercare de a investiga obiectivitatea şi caracterul ştiinţific al celor două curente filozofice. De a le completa venind cu un nou punct de vedere, de a deschide un teren nou de cercetare, de tatonat…

       Ultima parte, aşa cum am sus, era un elogiu adus filozofilor, care de-a lungul timpului au îmbogăţit cunoaşterea şi gândirea umană, culturile popoarelor, au dat oamenilor o viziune închegată asupra lumii, chiar dacă nu obiectivă, o explicaţie fie ea şi aproximativă, despre lumea şi despre universul în care au vieţuit omul şi societatea umană…Cred că am citit de zeci de ori lucrarea aceasta înainte de a o da la bătut. Am dat-o şi la dactilografiat, apoi am corectat-o, citind-o iar de mai multe ori…Îmi plăcea Eseul acesta, despre care acum spun că era foarte îndrăzneţ, şi tăia o pârtie largă în orizontul cunoaşterii, al gândirii filozofice. Să demonstrezi tu şi încă destul de convingător, cu un argument zdrobitor, că idealismul şi materialismul nu fuseseră  toată istoria decât  vorbe, fără nici o legătura cu realitatea, cu obiectul lor mai bine spus, este o încercare îndrăzneaţă, dar şi inconştientă. Faptul acesta se datora desigur vârstei adolescentine, naturii mele idealiste, lipsei de experienţă, pentru că  altfel nu cred că aş fi avut curajul să atac o problemă atât de gravă şi de complexă…

        În sfârşit, voiam să duc Eseul acesta la o revistă. M-am gândit în primul rând la Amfiteatru, revista studenților unde colaboram, unde o cunoșteam pe Ana Blandiana pe Adrian Dohotaru.…Dacă îmi aduc aminte i l-am arătat  lui Adrian Dohotaru, care în acel timp era Redactorul şef al revistei Amfiteatru. Gheorghe Achiţei, profesor de Estetică la Institutul de Arte plastice era Director, iar Coman Şova era Secretarul general de redacţie al revistei…Când a văzut Adrian Dohotaru că materialul are 21 de pagini, mi-a spus că în nici un caz nu poate să publice aşa ceva, să mai tai din el, să fac un rezumat de cel mult două pagini…Ideea mi s-a părut de  neacceptat, şi  întra-adevăr în nici un caz nu puteam reduce un Eseu în care dezvoltam explicaţii şi raţionamente  care se susţineau unul pe altul pe pagini întregi la două pagini. Însemna să distrug totul. Când am încercat totuşi să mai tai din el, poate mi-l publica altă revistă, am văzut ce greu este să tai dintr-un text creat de tine. Că te doare sufletul de fiecare dată când tai un cuvânt sau o propoziţie…Ca și cum ai tăia din carnea ta.

     Cum la cenaclul Lucian Blaga al Facultăţii de Filozofie, pe care eu îl înfiinţasem în primele săptămâni de la sosirea mea în Bucureşti, aceasta însemnând octombrie 1969, şi pe care eu îl conduceam, venea un asistent, care ne-a spus că şi el scrie versuri, dar că o să citească mai încolo, m-am gândit să i-l arăt şi lui. Lua cuvântul la fiecare şedinţă şi nu era foarte critic, aşa cu erau de pildă unii poeţi cu cel care citea în seara aceea. Ne spusese că mai publicase poezie, dar aşa, mai mult de amuzament, şi ne-a invitat să-i dăm poezii pe care urma să le publice în ziarul Munca sau în revista Albina. Oricum într-o revistă de mâna a doua. Mi s-a părut că ar fi bine dacă i-aş da Eseul meu, care se numea chiar aşa „Al treilea mare curent în istoria filozofiei”. Poate că îl publică undeva.  Bineînţeles că numai un adolescent idealist, cu lecturi filozofice foarte puţine putea să pună un astfel de titlu unui eseu…Şi numai un tânăr naiv care nu cunoştea lumea intelectuală, academică, lumea profesorilor universitari, roasă de cancerul invidiei, de interese egoiste şi meschine, putea să dea o astfel de lucrare unui asistent universitar.

      Peste o săptămână am fost chemat la decanat. Revăd şi acum  scena aceea, de parcă m-aş afla în momentul şi în locul acela, în biroul Decanului. Decan era domnul profesor de Logică Ion Didilescu. Manualul de Logică pentru clasa a XII-lea după care învăţasem era semnat de dânsul. Parcă îl văd coborând sau urcând scările  Facultăţii de Drept, la etaj, unde aveam sălile şi amfiteatrele noi, cei de la Filozofie…în pardesiul lui croit drept, cu pălăria pe care şi-o scotea când îl salutam, cu ochelari, şi cu delicata lui mustaţă castanie. Noi, Filozofia, aveam sălile de curs la etaj, cei de la Drept la parter. Pe  scaunul care se afla la fereastră l-am văzut pe asistentul căruia îi dădusem Eseul meu, „Al Treilea Mare Curent în Istoria Filozofiei”, încruntat, privindu-mă cu o expresie de om rău. Nu mai era nici pe departe asistentul acela care venea la şedinţele cenaclului Lucian  Blaga. Am salutat eu înclinându-mă.

     – Bună ziua, tovarăşe profesor, bună ziua tovarăşe asistent…De felul meu, ca orice student venit de la ţară, obişnuit cu respectul şi normele morale nescrise ala satului românesc, eram un băiat cuminte şi politicos…

  –  Bună ziua, dragul meu, mi-a răspuns tovarăşul decan, cum  ne adresam pe atunci. Inima îmi spunea că se întâmplase ceva care nu era bine, dar ce ar fi putut să se întâmple ? Până când am văzut pe biroul domnului decan Ion Didilescu, manuscrisul meu dactilografiat. Dar tot nu am putut să înţeleg. Doar nu făcusem nici o afirmaţie gravă.

   – Dragul meu, dumneata eşti autorul acestui studiu, al acestui eseu ?, a luat profesorul Didilescu eseul meu în mână…Era cât se poate de  blând, cu o expresie de  bunătate pe chip, şi nu-mi vorbea deloc ameninţător…

    –  Da, am răspuns…Este o încercare a mea, un eseu…

    – Da, am văzut că este un seu, a râs bucuros  domnul Didilescu… L-am citit…(în timpul acesta răsfoia textul meu, ca şi cum ar fi căutat să-mi citească ceva) Am mai văzut în timp ce domnul  profesor Didilescu răsfoia textul că unele rânduri erau subliniate cu un creion albastru.  Nu ştiu de ce mi s-a părut că acesta este un semn bun…

    – Dumneata ai condei să ştii, şi ai şi o cursivitate logică, mi-a spus fără să ridice ochii de pe manuscris profesorul Ion Didilescu…Dar sincer m-ai făcut să râd în timp ce citeam…Se cunoaşte că eşti boboc,  dacă nu mă înşel ai reuşit primul la secţia dumitale..

   – Da, tovarăşe decan…referitor la faptul că aţi spus că am condei,  scriu demult poezie şi proză, şi chiar am publicat în mai multe reviste…

    – I-auzi, tovarăşe asistent, i-a aruncat el o privire pe sub ochelari asistentului care stătea încruntat…Păi asta nu este rău, este chiar bine, dragul meu…

   – Am înfiinţat în cadrul Facultăţi noastre cenaclul de literatură Lucian Blaga, la care vine şi tovarăşul profesor Teodor Bugnariu, şi tovarăşul asistent, am schiţat cu  mâna un gest către asistentul, care parcă s-a chircit. Domnul profesor Ion Didilescu mă privea acum cu atenţie.

Apoi către asistent :

   –  Este încă un copil, tovarăşe asistent, aflat în perioada acea când tot ce zboară se mănâncă. Trebuie să avem grijă de el şi să-l educăm că văd că este un tânăr de nădejde, talentat…L-a privit un moment  indecis pe asistent, după care s-a întors către mine…A tăcut un timp ca să mă privească mai bine.

    Dragul meu, dumneata ai reale calităţi de eseist, de filozof este prea devreme…Mi-a plăcut că ai desfiinţa Idealismul, deşi nu cred că ai multe cunoştinţe despre cele două curente şi despre Istoria filozofiei, ţinând cont că eşti abia în anul întâi. Dar dumneata nu te-ai gândit la un lucru…Aici profesorul Didilescu a făcut o pauză. Şi anume că  Facultatea noastră de Filozofie este o facultate marxistă…Chiar aşa. Concepţia după care se conduce partidul nostru, şi statul, după care ne conducem toţi este concepţia materialist dialectică…Fundamentată, ştii prea bine, de Marx şi de Engels…Fiind un student la  Facultatea noastră, în care toate obiectele care se predau au la bază concepţia materialist dialectică despre lume, și dacă dumneata vrei să termini această facultate, este limpede că  trebuie să susţii şi să argumentezi concepţia materialist dialectică…Gândirea noastră are la bază concepţia materialist dialectică, sper că m-ai înţeles, pe care nu avem voie s-o combatem. Ci s-o îmbogăţim.

Un timp mi s-a părut că mă priveşte îngrijorat, şi asta pentru că văzuse pe faţa mea că eu nu am înţeles…

   – Deci, dragul meu, în nici o lucrare, în nici un studiu să nu mai  încerci de acum încolo să combaţi materialismul şi marxismul, pentru că vei avea probleme. Este limpede? Pentru că suntem o facultate care formează  oameni, ziarişti, profesori de  ştiinţe sociale, materialişti şi ateişti !

    – Am înţeles, tovarăşe profesor, mi-am auzit glasul, ştrangulat de emoţie şi de spaimă. Într-o clipă am înţeles totul cât se poate de bine că puteam să fiu dat afară din facultate.

    – Să aducă toate exemplare, câte are, am auzit glasul ruginit al asistentului…

    – Rugămintea mea este să nu mai vorbeşti cu nimeni despre eseul acesta al dumitale, mi-a spus domnul Didilescu privindu-mă blând,  iar dacă mai ai exemplare acasă să le distrugi. Îţi imaginezi că nu ai scris niciodată o asemenea lucrare, mi-a spus domnul profesor Ion Didilescu, făcând abstracţie de  dorinţa asistentului…

   – Am înţeles, tovarăşe decan…

   – Şi dacă mai scrii vreodată  vreo lucrare, dar în care  să nu combaţi materialismul, te-aş ruga să mi-o aduci mai întâi mie s-o citesc.

   – Am înţeles, tovarăşe decan…

    – Să îşi ia angajamentul în faţa noastră, că nu o să mai scrie niciodată împotriva materialismului şi a marxismului asemenea materiale…

   – I-auzi ce spune tovarăşul asistent, l-am auzit pe domnul Didilescu..

    – Mă angajez în faţa dumneavoastră că nu o să se mai întâmple, mi-am auzit glasul vesel acum. Mi s-a părut că devenisem limbut. Ce înseamnă şi instinctul de conservare. Ceva îmi spunea că dacă promit tot o  să scap…

   – Este foarte bine, dragul meu, a vorbit domnul Didilescu, pregătindu-se de plecare, căci întinsese mâna către pălărie…

   – Şi la ce mai lucrezi acum ?, s-a interesat decanul privindu-mă cu simpatie. Mi s-a părut că i-a apărut un surâs în colţul gurii…

   – Pregătesc un volum de poezie, pentru Editura Eminescu, i-am răspuns  imediat, ceea ce era foarte adevărat…Chiar pregăteam un  volum  de poezie pe care voiam să-l depun la Editura Eminescu…

   – Asta este foarte bine, l-am auzit pe domnul profesor Ion Didilescu…S-a uitat la ceas şi mi-a spus vorbind rar:  păi poţi să pleci,  tovarăşe student. Acum s-a rezolvat.

 Le-am mulţumi înclinându-mă uşor cu spatele la uşă, apoi  fără să mă grăbesc m-a îndreptat către ieşire. Înainte de închide uşa în urma mea l-am mai auzit pe domnul Ion Didilescu…

   – Ai văzut, tovarăşe asistent, cum se rezolvă lucrurile ? Fii convins…De aici încolo nu am mai auzit nimic pentru că uşa s-a închis în urma mea…Eram foarte emoţionat şi încă speriat. Inima îmi bătea repede ca atunci când treci printr-o primejdie şi printr-un noroc scapi  totuşi cu viaţă. Peste câteva zile a trebuit să merg la Secretariat să iau o Adeverinţă…

    – Ai scăpat  uşor, mi-a sus secretare adjunctă, puteai s-o păţeşti rău de tot. Tovarăşul acela, a pronunţa acela, cu un fel de silă, ţi-a făcut referat să fii exmatriculat din facultate. Noroc cu tovarăşul Decan care te-a salvat…Să te duci să-i mulţumeşti, şi-a  înălţat  ea privirea şi  s-a uitat blând în ochii mei, aşteptând parcă ceva.

    – O să merg să-i mulţumesc, şi dumneavoastră vă mulţumesc foarte mut. I-am spus sărumâna, şi am ieşit…

    Ce nu înţelegeam eu şi nu am înţeles mult timp, era faptul cum o lucrare, o biată lucrare poate trezi asemenea reacţie. Până când mi-am dat seama că sunt mai multe lucruri în societate care sunt tabuu, şi despre care nu ai voie să spui nimic. Iar dacă spui este foarte grav, vei fi pedepsit foarte aspru. Astfel nu ai voie să spui nimic împotriva partidului şi a Secretarului general. Nu ai voie să pui în discuţie rolul conducător al partidului, concepţia materialist dialectică, marxistă, după care ne călăuzim, care stă la baza  procesului de construcţie a socialismului. Pe toate acestea aveam să le aflu mai târziu, în următorii ani de facultate, şi  mai ales aveam să-mi dau seama de existenţa acestor tabuuri după ce mi-au fost întoarse foarte multe cărţi de la cenzură…

 Într-una din zile l-am văzut venind pe hol, de la  Sala  pe uşa căreia scria Logică, pe domnul decan Ion Didilescu. 

   – Bună ziua, tovarăşe decan, mi-am înclinat capul uşor, cu mult respect. Vă mulţumesc foarte mult, nu am cuvinte să vă mulţumesc..

   – Bine draga, a şoptit neutru scoţându-şi pălăria şi continuându-şi drumul mai departe. Nu am văzut pe faţa lui nici cea mai mică nuanţă de bucurie, sau de afectivitate. Să fi fost preocupat de ceva important şi grav pentru el în acele momente…? 

      Din ziua aceea când am avut discuţia în cabinetul domnului decan Ion Didilescu nu am mai avut cu dânsul nici o discuţie, nici o întâlnire faţă în faţă pe tot parcursul facultăţii. M-a uimit însă, şi nu am uitat nici astăzi, faptul că ori de câte ori ne-am întâlnit pe hol, pe scări  şi l-am salutat respectuos, dânsul şi-a scos întotdeauna pălăria, sau a schiţat gestul scoateri pălăriei. Înseamnă că mă ţinea minte, că eseul meu avusese un ecou  favorabil în sufletul lui, poate chiar era de acord cu teoria mea, dar nu putea să-mi spună lucrul acesta…Am terminat facultatea, am mers la  post la Liceul pedagogic dintr-un oraş din estul Ţării, şi nu ne-am mai întâlnit niciodată de atunci. Fie ca Domnul să-i binecuvânteze sufletul domnului Profesor de logică Ion Didilescu şi să-l ţină toată veşnicia în rai !

      Cu ticălosul şi cu nenorocitul acela de asistent, al cărui nume nici măcar nu trebuie pomenit, m-am întâlnit peste vreo trei săptămâni când a venit la o şedinţă a cenaclului, la care a stat mai deoparte şi a ascultat rezervat fără să ia cuvântul…După expresia feţei mi-am dat seama că este un om nefericit, căruia nu-i merge bine în viaţă.  M-am apropiat la sfârşit de el, i-am mulţumit absolut ironic, ca să-mi bat joc de el, şi l-am asigurat că voi susţine în lucrările mele materialismul şi marxismul. I-am văzut  apărându-i pe faţă un surâs ca o rană însângerată, ca un rictus.

       Întâmplarea acesta m-a speriat  şi m-a trezit la realitate.. În mod normal, cel puţin aşa îmi imaginasem eu,  această descoperire, al Celui de al Treilea mare curent în Filozofie, trebuie să trezească un mare interes, să fie  comentată, studiată, şi să fie recunoscută ca o descoperire importantă. Şi când colo, lucrurile se întorseseră brusc împotriva mea, fiind cât pe aci să  fiu dat afară din facultate…Cum auzisem că printre studenţi sunt unii care sunt informatori (și cu unul  dintre ei mi se pare că am stat chiar în cameră. Acum este profesor universitar) am distrus cele două exemplare bătute la maşină, şi manuscrisul. Şi aşa cum am promis nu am mai vorbit cu nimeni despre această descoperire făcută în istoria filozofiei. Am făcut rost de o legitimaţie care îmi permitea să am acces la fondul secret al Bibliotecii facultăţii, şi pentru un timp am fost absorbit de opera lui Mircea Eliade, care mă fascina. Aş  putea să spun că eu mi-am făcut facultatea la Fondurile secrete ale Facultăţii de Filozofie, ale Bibliotecii Universitare şi la Fondul secret al Bibliotecii Academiei, unde bunul Director de atunci al Bibliotecii Academiei, criticul şi istoricul literar Şerban Cioculescu, le dădea tinerilor scriitori cu destulă uşurinţă  permise.

   Cum în numărul 12 al revistei Amfiteatrul, pe anul 1971, poeta Ana Blandiana îi făcea tânărului poet care eram atunci o prezentare extraordinar de elogioasă, anunţând pur şi simplu venirea în literatura română a unui scriitor care va forţa limite şi va îmbogăţi literatura română, m-am dedicat mai mult creaţiei literare. Visul meu era să devin scriitor. Pentru nimic în lume nu aş fi vrut să devin asistent la facultate sau profesor la Facultatea de filozofie. Mi se părea cel mai orbil lucru din lume.

      Acum, când am 62 de ani, şi când de la momentul descoperirii celui de Al Treilea Mare Curent  în Istoria Filozofiei” au trecut mai bine de patru decenii, am constat că facultatea mi-a dăruit, prin profesorii săi şi cursurile lor mediocre, foarte puţin. În schimb perioada aceasta a studenţiei mi-a oferit posibilitatea să citesc enorm, să mă pun la punct cu lecturile marilor filozofi. Eram fascinat de Socrate şi de Platon, de existenţialişti, de Eugen Ionesco.  Aristotel, cel care a afirmat că „Drag îmi este Platon, dascălul său de filozofie, dar mai drag îmi este Adevărul”, nu mi-a plăcut aproape deloc. Mi-a deschis în schimb ochii asupra Importanţei în viaţă şi în istorie a Adevărului, pentru că şi Iisus Christos ne spune foarte clar : „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa.” Asta nu înseamnă că nu cred despre  Aristotel că este unul dintre cei mai mari filozofi ai tuturor timpurilor, cu o contribuţie enormă la dezvoltarea filozofiei şi a culturii umanităţi. Acelaşi lucru îl afirm şi despre Platon pe care l-am iubit enorm, mai mut decât pe Aristotel. Aş putea să spun că pe Socrate şi pe Platon i-am divinizat. Or eu în Eseul meu, prin desființarea Idealismului și a Materialismului,  îi combăteam cu toată inconștiența, cu tot idealismul  unui tânăr filozof.

O observaţie mi s-a impus încă de atunci.

     Am observat că îmi plac şi îi citesc cu plăcere pe filozofii scriitori, care scriu frumos, literar, cum ar fi Platon şi Nietzsche, un filozof care a fost în epocile anterioare la modă, dar care mie nu mi-a plăcut…mai ales că  în sufletul meu  eram un om credincios. Cum este Blaga, de pildă, pe care l-am citit cu emoţie, cu plăcere, foarte fericit. Am fost un copil credincios, mă spovedeam şi mă împărtăşeam întotdeauna, şi eram şi acum un tânăr credincios, student la o facultate ateistă şi materialistă. Întâmplarea cu eseul meu, cu descoperirea şi punerea bazelor unui Nou Curent în filozofie şi în istoria filozofiei, ca şi faptul că în sufletul meu eram un om credincios, obligat să ascundă lucrul acesta, m-a făcut să mă „îndepărtez de facultatea aceasta încă din timpul facultăţii”. Visul şi idealul meu era să devin scriitor.

     Mi-i aduc aminte cu mare plăcere pe poeta Ana Blandiana şi pe criticul literar George Ivaşcu şi ţin să vorbesc despre ei cu respect, pentru că în această perioadă a studenţiei mele au fost două personalităţi mirabile pe care Domnul mi le-a scos în cale. Blandiana era pe vremea aceea redactor la revista Amfiteatru, revista culturală studenţilor…După Miron Radu Paraschivescu ea m-a descoperit. Ana Blandiana a fost şi desigur mai este, acum când  evoc acea perioadă şi oamenii care au jucat un rol benefic în viaţa mea, un om de o frumuseţe fizică extraordinară, dar şi de o frumuseţe morală, sufletească extraordinară.

     Eram un adolescent, un copil când în prima săptămână după ce am ajuns ca student în Bucureşti, în toamna anul 1969, după ce mi-am selectat un număr de poezii, am mers la redacţia revistei Amfiteatru, care avea programul de la ora  cinci după amiaza la ora opt. După program însă redactorii şi colaboratorii rămâneau la discuţii, care nu se mai terminau, aşa cum au obiceiul scriitorii. La redacţie am găsit-o pe Ana Blandiana, care m-a primit foarte frumos, foarte drăguţ, care m-a invitat să las poeziile şi să revin peste două săptămâni. Când am revenit peste două săptămâni mi-a spus că i-au plăcut poeziile mele, că am talent. Mi-a selectat un număr dintre ele pe care le va publica în numerele  următoare ale revistei…

      Din acel moment am fost unul dintre cei mai publicaţi poeţi de către revista Amfiteatru…Fiind acum unul dintre membrii Uniunii Scriitorilor propus pentru premiul Nobel, dacă voi aduce acest Premiu în ţară, voi spune că  sunt un scriitor care s-a format şi „vine de la revista Amfiteatru”, şi am fost publicat de Ana Blandiana, căreia îi port un mare respect şi o mare recunoştinţă.

      În perioada aceea era director la revista Contemporanul, care se revendică şi astăzi de la istorica revistă Contemporanul, profesorul şi criticul literar George Ivaşcu. În perioada aceea, pentru că în tinereţe fusese un om de stânga, aşa cum îşi spunea el, era în Comitetul Central, şi era unul dintre oamenii importanţi din cultură. Noi, studenţii, colaboram la revista Amfiteatru cu poezie, cu recenzii la cărţile  care apăreau ale scriitorilor…Am fost cu un prieten poet, şi el tot student, la redacţia revistei Contemporanul şi G Ivaşcu ne-a împărţit un număr de cărţi, care apăruseră recent sau în săptămânile anterioare. Să le citim şi să scriem câte o cronică literară la fiecare carte. Aşa am făcut, am citit cărţile, le-am făcut câte o recenzie, aşa cum m-am priceput, şi le-am dus domnului G Ivaşcu. Nu era la birou, aşa că le-am  lăsat secretarei. Mare mi-a fost bucuria când mi-am văzut cronicile publicate în numerele următoare ale Contemporanului. 

        Pe vremea aceea colaborările, aşa se chemau, eu eram deci colaborator al revistei Amfiteatru şi al revistei Contemporanul, apoi am devenit colaborator al revistei Luceafărul, România literară, Viaţa Românească, se plăteau cu 150 de lei cronica şi cu 150 de lei o poezie. România literara plătea 200 de lei pentru o cronică literară şi pentru o poezie…Într-una din luni, pentru ca am avut patru poezii publicate în  Amfiteatru, patru în România literară, patru cronici în revista Contemporanul, am luat peste două mii de lei, şi asta când bursa mea de student era de trei sute şi ceva de lei, din care îmi plăteam masa, căminul, şi îmi mai rămâneau vreo 70 de lei. Câştigam ca tânăr scriitor foarte bine, deci. Aş putea să pun că niciodată nu am mai câştigat ca scriitor atâţia bani în viaţă. Ce am făcut cu banii, care erau mulţi, pe care-i primeam pe colaborări ? Am cumpărat sute, mii de cărţi de la anticariate şi din librării, pe care le citeam, sau nu, şi pe care apoi le făceam pachete şi le trimiteam acasă, adică  părinţilor mei. Aşa se face că în câţiva ani acasă în satul meu aveam o bibliotecă formată din mii de volume.

         Ei bine, domnului G Ivaşcu îi plăceau cronicile mele. Şi când secretara îi punea pe biroul cronicile aduse de colaboratori el le căuta şi le citea întâi pe ale mele… „Ai ceva din Pompiliu Constantinescu, dragă Ştefanache – aşa mă alinta – adică te învârţi în jurul subiectului, al misterului cărţii şi o dată plonjezi în profunzimile cărţii, ca să revelezi esenţa”. De aceea domnul G Ivaşcu mi-a publicat mai toate cronicile, pe care le semnam cu pseudonim. Ei bine, la terminarea facultăţi domnul Ivaşcu ar fi vrut să mă ia redactor la revista Contemporanul. Aşa mi-am imaginat eu în timpul facultăţii şi în lunile acelea că se va derula destinul meu. Voi fi redactor la o revistă de cultură şi scriitor. Şi îmi vor apărea volumele de poezie, de proză, romanele, şi voi fi un poet, un scriitor important ca Nichita Stănescu şi ca Marin Preda. Destinul a vrut însă altfel. În martie 1973 Nicolae Ceauşescu a dat un decret, prin care se interzicea repartiţia absolvenţilor de învăţământ superior în presă. Începuseră cu câteva luni mai înainte reducerile de personal la marile publicaţii, cum erau Adevărul, România liberă, Scânteia Tineretului, ziare la care colaboram, de unde fuseseră daţi afară sute de oameni…Cum nu-mi dorisem niciodată, ba mi s-a părut a fi o oroare lucrul acest, să rămân asistent la Facultatea de Filozofie, la repartiţie am ales postul de profesor de Pedagogie şi Psihologie la un Liceu Pedagogic din estul ţării, regiunea orientală, fabuloasă pentru mine, a pământului românesc, pe care o cunoşteam cel mai puţin.

     Da, să dai învăţători, învăţătoare şi educatoare bune satelor româneşti, ţării era un lucru extraordinar. Aşa că am ales postul de profesor de Pedagogie şi Psihologie la Liceul Pedagogic din Tulcea, un oraş liniştit, cu câţiva scriitori care s-au mâncat tot timpul între ei, şi unde Domnul m-a ajutat să dau o operă literară  de valoare şi întinsă. Pentru care mai multe Personalităţi,  Asociaţii, Societăţi ale scriitorilor şi Fundaţii culturale aveau să mă propună după 1990 la Premiul Nobel pentru literatură.

        Şi acum să revin la descoperirea făcut de tânărul de 19 ani şi la fundamentarea celui de al Treilea Mare Curent în filozofie, descoperire  pentru care aş fi putut să fiu dat afară din Facultate. În istorie mai mulţi filozofi au plătit cu suferinţe mari pentru convingerile şi teoriile lor filozofice, aşa că întâmplarea prin care am trecut eu n-a fost nimic. Și poate că nu întâmplător Dumnezeu a vrut să trec prin încercarea aceasta.  Am povestit cum am ajuns la această „Descoperire filozofică”, trecând întâi prin povestirea ştiinţifico-fantastică pe care am evocat-o la începutul acestui material.

      Fără acea povestire, în care eroul principal descoperea aparatul prin care masa putea fi transformată în energie, apoi energia putea fi transformă în informaţie sau în masă, nu aş fi ajuns la această descoperire, pe care acum omul de cultură trecut de 60 de ani care sunt, o apreciază ca fiind extraordinară, un miracol aproape. Am descris conţinutul povestirii ca să mă  conving încă o dată şi ca să arăt cum Dumnezeu îţi conduce paşii din aproape în aproape atunci când vrea să îţi reveleze un mare adevăr, o mare descoperire. Cred cu toată sinceritatea că toate marile descoperiri, sau marea lor majoritate, din istoria umanităţii, în fizică, în chimie, în matematică, în oricare domeniu au fost revelate de Dumnezeu. Dumnezeu a lucrat prin oamenii de ştiinţă care au realizat acele descoperiri.

     Datorită acelei povestiri sf, descopeream că materia în Tot Universul, atât cât îl cunoşteam noi la acel moment, la toate nivele sale este formată din Substanţă, Energie şi Informaţi, EIS. La nivelul universului, la nivelul galaxiilor, al planetelor, al obiectelor, la nivelul atomului, al particulelor elementare, Constituentul Existent este format  şi are la bază genomul EIS. Electronul are Energie şi, Informaţie, dar nu are masă, protonul are în schimb Energie, Informaţie şi Masă…Nu ştim nici acum după 40 de ani de la realizarea acestei descoperiri, de ce masa, Substanţa nu poate exista în sine, fără Energie, şi fără Informaţie. La fel Energia şi la fel Informaţia. Filozofii s-au duelat, s-au războit între ei toată istoria umanităţii, Idealiștii afirmând că la baza existenţei stă Spiritul, care este anterior materiei, din care a provenit materia-substanţa, iar Materialiştii au afirmat că la baza Existenţei, a Lumii, stă materia, mai precis Substanţa, ca într-un joc de copii.

      Ca la sfârşit, după două mii de ani şi mai bine,  să descoperim că în universul acesta, nici Spiritul, nici  Substanţa nu pot exista separat, și deci  ele nu există, odată ce nu pot ființa de sine stătătoare, şi această descoperire să dea totul peste cap. Pentru că de fapt  ele, Spiritul şi  Substanţa nu există. În locul lor există Sinteza şi Unitatea lor, un Constituent format din combinaţia, din intro-deschierea  lor, adică EIS.

       De aici ar trebui să plece filozofii viitorului, de la acest EIS. El stă la baza lumii, a Existenţei, a Materiei, a universului. Materialiştii şi Idealiştii s-au certat toată istoria între ei degeaba, ca fraierii, aşa cum în evul mediu filozofii scolastici au dezbătut în mii de ore, au purtat mii de ore de polemici, au scris mii de pagini încercând să răspundă la întrebarea – şi să afle adevărul – câţi îngeri pot să stea pe un vârf de ac ?. Zii tu să nu râzi să te prăpădeşti şi să nu te întrebi ce fel de minţi aveau Filozofii scolastici dacă încercau ei să răspundă la întrebarea „câţi îngeri pot să stea pe un vârf de ac ?”.

     La fel  şi materialiştii şi idealiştii, de-a lungul istorie s-au certat şi s-au duelat între ei pe ceva care nu exista, pentru o idee falsă. Rămâi uimit să constaţi câtă energie nervoasă şi cât timp, care s-ar aduna în mii de ani, au risipit oamenii aceştia, cele mai mari minţi ale epocii lor, pe ceva care nu exista !…Însă lupta aceasta dusă pe planul ideilor, deşi n-a avut niciodată un obiect adevărat, autentic, a fost din fericire un spectacol ideatic de o frumuseţe extraordinară, şi ea a dus la dezvoltarea cunoaşterii, la progresul culturii umane, la formarea unor minţi  superioare, a unor viziuni orientative pentru societăţile şi fiinţele umane, care l-a rândul lor au creat alte teorii, au făcut alte descoperiri…Fiecare teorie fiind o treaptă pentru nașterea altei teorii superioare, care la rândul ei a fost și ea o treaptă pentru apariția altor teorii. Și uite așa din treaptă în treaptă a ajuns Civilizația umană în acest punct maxim de dezvoltare, când este mai aproape ca oricând să se autodistrugă…

      Un cercetător, un spirit însetat, chinuit de cunoaştere cum era adolescentul care făcuse această descoperire uluitoare, chiar dacă pe parcursul facultăţii nu a mai vorbit cu nimeni şi nu a mai spus  nimănui despre descoperirea şi despre Eseul în care dezvolta şi argumenta această Descoperire, a fost preocupat bineînţeles în continuare de această descoperire şi de viziunea pe care o aducea ea în domeniul cunoaştere realităţii, a materiei…În domeniul Ontologiei și al Epistemologiei. Este aceasta o descoperire autentică, reală, sau este doar o iluzie, aşa cum este cerul care ne uimeşte cu măreţia şi seninătatea sa ?  Așa cum au fost  curentele filozofice, idealismul și materialismul ?

        Întrebările pe care mi le puneam erau ca valurile unei mări, se năşteau unele din alatele. Se alungau unele pe altele înspre zarea cunoașterii. Dar Dumnezeu, Dumnezeu, în care credeam pentru că am fost un om credincios de când mă ştiu, şi  care este Spiritul, este Cel care a creat universul, în cazul acesta înseamnă că materia, adică Substanţa, a fost creată de Spirit, adică de EI. Şi în cazul acesta Idealiştii au dreptate.

    Aşadar în universul acesta pe care-l cunoaştem noi Spiritul şi Materia-Substanţă nu există pentru că ele nu pot exista separat, ca realităţi de sine stătătoare. În schimb există şi este o realitate, Sinteza-unitatea dintre ele, adică EIS-ul. Această sinteză şi unitate a EIS este cea care face să existe și să funcționeze realitatea, lumea, omul, fiinţele, obiectele, universul.

   Bine, dar Dumnezeu există, ştiam lucrul acesta de când eram copil, îl simţeam că există în tot universul, lecturile, Biblia, Domnul nostru Iisus Christos, Apostolii m-au convins definitiv că există. Şi dacă Dumnezeu  există, El nu poate să fie  format decât din EI.  Din EI, cel mai evoluat,  cel mai superior, ca să  forțăm limba română. Şi în cazul acesta EI  poate exista ca realitate, separat de Subzistenţă, de S. Dar asta unde ? Într-un alt nivel, superior,  al universului desigur.

 Ca să răspund la această întrebare, şi ca să găsesc o explicaţie pertinentă, am construit Teoria Nivelelor de organizare şi evoluţie ale universului.

 Ce ne spune această Teorie a Nivelelor de Organizare şi de Evoluţie a Materiei şi a Universului ?

  1. Noi, omenii, trăim pe această planetă, în sistemul solar, în această galaxie, în univers. Şi peste tot în acest univers, materia, existenţa este formată din E I S, care sunt inseparabile. Nu pot exista fiecare în sine, separate, de aceea ele nici nu există ca realităţi de sine stătătoare. Pur şi simplu nu există ! Ci doar ca o Sinteză unică, inseparabilă. Ce paradox ! Acesta este  Primul nivel de organizare al materiei şi al universului.  Este Nivelul numărul 1 în care trăim noi, Civilizaţia umană, şi pe care Cunoaşterea umană, cercetarea încearcă să-l descifreze, să intre în profunzimile sale subatomice.

        În ultimele două secole, dar mai ales în ultima jumătate de veac, datorită progreselor ştiinţifice şi tehnologice Omul a reuşit să pătrundă foarte adânc în tainele, în profunzimile materiei şi ale universului. Omul a construit Instrumente foarte complexe, ultrasofisticate, cum ar fi Acceleratoarele de particule subatomice în care omul creează procese prin care sparge particulele subatomice, descoperă alte particule necunoscute, cum ar fi particula numită boson, sau particula lui Dumnezeu, despre care se credea că este ultima cărămidă din care este alcătuită materia. Acceleratoare  în care a fost obţinută antimateria, etc

 A construit de asemenea rețele întregi de telescoape gigantice, conectate între ele, care ne ajută să vedem în adâncul universului.

     Suntem însă departe de a epuiza cunoaşterea acestui  Nivel. Mă întreb dacă Omul cunoaşte 3 sau 5 la sută din acest Prim Nivel de organizare şi structurare a materiei şi a universului. Telescoapele care privesc în adâncul universului şi aparatele trimise de om în afara Sistemului solar dacă pipăie stratul superficial al materiei şi al universului.

  1. Da, dar este posibil ca deasupra acestui Nivel de organizare a materiei în care se găseşte civilizaţie noastră, să existe un al doilea Nivel superior, care este format numai din Energie şi Informaţie. Acesta este Nivelul lui Dumnezeu, al îngerilor, al spiritelor, al entităţilor care nu au masă, nu sunt formate din substanţă, ci doar din Energie şi Informaţie, EI. Cărămida, genomul, gena care stă la baza acestui al Doilea nivel de organizare și evoluție al universului este formată doar din EI. Este Nivelul în care ne-a spus Domnul nostru Iisus Christos că vom merge după ce vom pleca din lumea aceasta.  În Domnul Iisus Christos  am toată încrederea. Iar El ne-a spus că  se înalţă, merge la  Tatăl ca să ne pregătească nouă odăile în care vom locui.

     Ca argumente ar fi aceste descoperiri: 1. există particule subatomice care nu au masă, şi care au o viteză foarte mare, cum ar fi particula numită neutrino, pe care fizicienii se străduiesc de mult timp s-o pună în evidenţă. Şi care trece prin obiecte, prin pământ, prin planeta Pământ, fără să fie oprită de ceva Aveam lecturi foarte serioase despre experimentele care s-au făcut pentru a pune în evidenţă această particulă. Faptul că zeci de ani citisem revistele „Ştiinţa şi Tehnică” şi „Magazin” şi colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” m-a ajutat după aceea enorm de mult să îmi imaginez această lume, să intru în  adâncul misterului ei…

         Raţionăm mai departe. Dar dacă există o particulă subatomică fără masă, adică formată numai din E şi I, logic ar trebui să mai existe şi alte particule fără masă, care urmează să fi descoperite abia de acum încolo. 2. Există mărturii, fotografii ale existenţei unor fiinţei mai mici numite elfi. Care nu au putut fi văzute cu ochiul liber, dar care au impresionat filmul, astfel că ele au apărut în fotografii. Deci există asemenea fiinţe, argumentul este indubitabil, pentru că nu există numi o singură fotografie cu aceşti a elfi, ci foarte multe. Ei bine aceşti elfi  credem că sunt fiinţe formate numai din Energie şi Informaţie. Am văzut cărţi cu asemenea fotografii. A se vedea cărţile cercetătorului român Florin Gheorghiţă, căruia îi suntem recunoscători pentru eforturile sale în domeniul cercetării…

      Există fotografii are unor ozn-uri care nu au putut fi văzute cu ochiul liber ci doar în fotografii sau pe film, după ce filmul  fost  prelucrat. Aşa cum s-a întâmplat cu OZN-ulrile din pădurea Baciu de lângă Cluj. 3. Am citit într-o carte această întâmplare. O familie de americani  avea patru copii. Unul dintre copii, un băiat a murit. Peste mai mulţi ani când cineva a făcut o fotografie a întregii familii, în fotografie apărea lângă fraţii lui chipul şi trupul copilului care trecuse în lumea umbrelor. Era de fapt fotografa spiritului copilului, care trebuie să fi fost formată doar din EI, nu şi din substanţă. Literatura paranormală  ne prezintă foarte multe mărturii în cest sens. 4. În „Noul Testament”, după Înviere, Iisus Christos li se arată Apostolilor care erau adunaţi într-o casă. Dar nu li se arată în trupul său fizic, pentru că el intră trecând în modul cel mai firesc prin uşă, prin zid. Ceea ce înseamnă că trupul său, deşi păstra urmele rănilor, nu era format din masă, din substanţă, ci numai din  Energie şi Informaţie, din EI. Neavând masă-substanţă el putea să treacă prin zid, prin uşă, prin obiectele fizice care erau formate din EIS. 5. Fenomenele porteigest,  (sau alte fenomene paranormale) a căror manifestare a fost filmată, dar pe care nu  le putem explica pe baza cunoștințelor de azi, pe baza  legilor Fizicii, chiar și ale Fizicii cuantice, credem că se petrec, sau își au originea în acest al Doilea Nivel de organizare a materiei, format din EI. Aceste cinci argumente m-au condus la  formularea tezei că deasupra acestui Nivel al Materiei şi al Universului, format din EIS, există un Nivel superior în care Fiinţele, Entităţile raţionale sunt formate numai din Energie şi Informaţie.

     Ideea nu îmi aparţine desigur, nu este a mea, odată ce de  mii de ani se vorbeşte despre Lumea de dincolo. Iisus ne vorbeşte despre Împărăţia cerească, pentru care trebuie să ne pregătim, acesta fiind cel mai important lucru din viaţa noastră, esenţa vieţii noastre, rostul nostru pe pământ, pentru că această Împărăţie cerească este destinaţia noastră viitoare. Viaţa este o pregătire pentru cealaltă etapă a vieţii, cea veşnică a Spiritului, care este Împărăţia cerească. Sfântul Ioan Botezătorul ne spune răspicat lucrul acesta. În acest Nivel ne vom duce viaţa viitoare. De altfel Domnul nostru Iisus Christos ne spune, mai subliniem încă o dată,  că se înalţă la cer ca să ne pregătească acolo odăile în care vom locui.

         Dar dacă nu noi am descoperit acest al Doilea Nivel de organizare şi evoluţie al materie şi al universului, viziunea şi argumentele noastre vin să întărească teza, să susţină Teza Existenţei acestui al Doilea nivel de organizare şi evoluţie a materiei, superior Primului nivel. Ca şi existenţa vieţii, a părinţilor noştri, a noastră după moarte, sub formă de spirit.

     Relaţia de intro-deschidere dintre cel de Al Doilea Nivel şi Primul Nivel de organizare al materiei şi al Universului.

      Dacă particulele subatomice fără masă pot să penetreze Primul Nivel, fără să se producă nici o explozie, înseamnă că aceste particule subatomice formate numai din Energie şi Informaţie, nu sunt ceea ce s-a denumit a fi Antimateria. Dacă este adevărat că elfii şi alte fiinţe invizibile formate din energie şi informaţie locuiesc pe pământ, deşi nu le vedem cu ochiul liber, nu le percepem cu simţurile noastre care sunt foarte limitate, înseamnă că aceste entităţi trăiesc şi în primul Nivel format din EIS.

       Dacă cei ce mor şi s-au mutat la Domnul deşi nu-i vedem, dar aparatele de filmat îi surprind ca existând lângă noi, le-au înregistrat vocea, imaginea, înseamnă că ei, ele, spiritele lor, există printre noi, cu noi. Dacă Iisus Christos a putut să  fie 40 de zile pe pământ, trupul lui fiind format din Energie şi Informaţie doar,  înseamnă că nivelul al doilea este „deschis” către Nivelul întâi. Spiritele alor noştri care s-au mutat la Domnul poate că ne văd, şi chiar comunică în unele momente tragice cu noi. Poate chiar ne ajută în momentele grele, așa cum am  citit despre multe asemenea întâmplări.  

      Există relatări ale unor întâmplări când copilul aflat în situaţia de a muri a fost salvat de spiritul tatălui său, care trecuse demult la Domnul. Sunt povestite, consemnate nenumărate întâmplări în care oamenii au fost salvaţi de la moarte de îngerii lor ajutători. Dar ca să-i vedem ei trebuie să se întrupeze, aşa cum s-a întrupat Domnul nostru Iisus când a venit pe pământ. El s-a născut ca orice copil, a avut trup substanţial de adolescent, de tânăr, format din EIS, ca orice  om, făcut din carne omenească. Noi, oamenii, care suntem copiii lui Dumnezeu, avem în noi „scânteia divină”, „sămânţa divină”,  EI, dar ca să trăim în lumea aceasta, adică în Primul Nivel, noi trebuie  să avem trup substanţial, adică să fim formaţi din EIS. Din primul Nivel în cel de al Doilea Nivel, noi, oamenii, ajungem, numai prin moarte. Prin separarea  spiritului nostru, EI, de trup, EIS. Adică sufletul, spiritul nostru format din EI, se desprinde de alcătuirea lui din viaţa pământească, formată din EIS, şi se înalţă  în cel de al Doilea Nivel, fără trupul substanţial, care rămâne pe pământ şi care se  descompune în elementele chimice pământeşti.

    Așa după cum se știe noi suntem formați dintr-un trup biologic, substanțial, care este organismul nostru, dar în jurul  lui noi suntem formați și din ceea ce s-a numit Corpul energetic, format la rândul din trei straturi, ultimul fiind corpul cauzal, format de EI cea mai fină, superioară, prin care ne legăm de Dumnezeu. Ei bine, acest Cor energetic , care ne învăluie organismul biologic este format din EI. Prin Corpul energetic, ideea noastră este că  noi aparținem și Nivelului 2, dar nu știm acest lucru. Când trecem în cealaltă dimensiune, părăsind acest Prim Nivel de organizare și evoluție al materiei și al universului, corpul nostru energetic se desparte de cel biologic, urmând ca noi să existăm sub formă de spirit de acum înainte, în cealaltă dimensiune.

 

 

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate