SILVIA CINCA

Scriitoare, publicista, reporter, editor, critic, realizator si comentator de emisiuni radio

 
SILVIA CINCA

       Silvia Cinca s-a nascut in Bucuresti, la 15 iunie 1937. A urmat cursurile, Scolii Pedagogice Nr. 2 si apoi ale Institutului de Arta Teatrala si Cinematografica „I L Caragiale”.
       A lucrat la Radiodifuziunea romana, sectia cultura, ca editor. Intre 1970 si 1973 a avut responsabilitatea selectarii si transmiterii filmelor straine la Televiziunea Romana.
       In aceasta perioada a colaborat cu articole, eseuri, critica, la "Romania Literara", Luceafarul", „Contemporanul", "Cinema", "Cronica", "Tribuna" si a publicat carti.
       Paraseste tara in 1973, stabilindu-se mai intai in Grecia si apoi in SUA cu toata familia.
       Aici urmeaza mai multe cursuri de perfectionare in engleza, la „Texas University Dalls”, „Northen Virginia Community College”, „Ambassador Bible College” din California.
       Este membra în Pen American Writers Club (a fost distinsa cu Premiul Academiei Româno-Americane pentru "Comrade Dracula").
       A scris sub mai multe pseudonime: Nicolau, Roberta King, Carol Stone. Traieste in statul Virginia.
       Opera: „Pisica si vorbele” (1966), „Spargeti oglinzile” (1969), „Trenul fara statii” (1971), „Zapada nevazuta” (1973), „The Night of the Rising Dead” (Brunswick Publishing Company 1985), „Comrade Dracula” (Moonfall Publishing Inc. 1988), „Scream”, (The International University Press of Missouri 1990), „Hoot of the owl” (1996), „Strigat”, „Radiografii pentru iubire”, „Radiografii pentru succes”, „Himera”, „Gabriel vorbeste din imparatia spiritului”, „Padurea ingerilor”, „Poarta succesului”, „Mesagerul sperantei”, „Schimbarea”, „Lovitura”
REVEDERE

       Ploua. Ploua torential. Demential. Incredibil. Era un adevarat potop. O asemenea ploaie nu mai vazuse Paul vreodata. Curgea de sus ca si cum oceanul s-ar revarsa peste pamant. Asa trebuie sa fi fost potopul lui Noe, isi zise Paul. Era o ploaie razbunatoare. Dureroasa. Apa lovea. Spala. Distrugea. Parca n-ar fi fost destula distrugere! Din cand in cand neasteptat, cadeau bucati de ghiata cat o minge de ping-pong. Pedeapsa! Era purificarea sufletelor Romanilor care uitasera de Dumnezeu. Mai precis a acelora care nu au avut in Dumnezeu increderea deplina, ca-i v-a ajuta, de vor cere. Si n-au cerut atunci. Sau n-au cerut destul. Acum era sfarsitul suferintelor. Semnul ultimei spalari a sufletelor. Pamantul se razvratea in cimitire. Se lasa ud si greu peste miile de morminte proaspete. Prea proaspete! Oamenii spuneau ca ploaia asta ar fi fost lacrimile celor ucisi. Lacrimile copiilor care nu si-au trait viata. Lacrimile mamelor tinere. Lacrimile tatilor care nu-si vor mai vedea vreodata familia. Lacrimile fetelor inca nemaritate tanjind dupa fructul iubirii. Neimpliniri. Destine. Dureri. Cimitire in mijlocul Bucurestiului. Oriunde. Si acolo unde era un parc in fata Unversitatii. Acolo in mijloc unde drumul trecatorilor se intretaie. Acolo sunt morminte. Pamant proaspat. Crucile cioplite rapid in piatra dura. Cruci fara nume. Pentru ca acolo nu a czut unul. Nici doi. Si nici trei. Au cazut zeci. Si acolo e mormatul lor. Un mormant mare cu numai cateva cruci. Cruci. Fiindca au fost crestini, si-n casele lor pe ascuns, seara pe intuneric o mama mai spunea Tatal Nostru. Sunt acolo. Suflet din sufletul romanului. Acolo peste ei cadea ploaia turbata, furtuna, involburata ca mintile rascolite a celor ramasi. Seara din casele din apropiere se mai putea auzi vaietul prelung al unei mame, strigatul nedumerit al unui copil, suspinul infundat al unui barbat. Zapada de mai iesri s-a topit. Lumanarile ard acum in ploaie. Ele nu se pot stinge. Sufletele celor ramasi le tin continuu aprinse.
       E liniste in Piata Universitatii. E liniste. De mormant. Nu mai trag securisti. Nu mai trag acum. Cand si cand in puterea noptii se mai aud in departari sunete de pusca. Atunci oamenii isi amintesc ca nu a trecut prea mult timp de la revolutie. Ca securistii inca nu cedeaza. Ca dusmanii poporului inca mai reactioneaza, ca un nebun care a uitat ratiunea cersitului in strada.
       Paul se apleaca peste morminte. Reaprinde o lumanare stinsa. Saruta crucea. Apoi ramane nemiscat intr-o ruga adanca. E ud. E complect ud. Pleaca. E singur pe strada. Doar el are curaj. Nici el nu stie de ce. "Acum nu mai trebuies morti, isi spun ceilalti. Acum trebuie sa traim. Sa schimbam ce aveam de schimbat. Sa construim ce aveam de construit. Sa incepem a trai."
       Ploaia continua. Paul merge incet. Pasii nu i se aud ca alta data in noapte, pe caldaramul din Piata Universitatii. Ploaia canta acum marsul funebru, pentru sufletele plecate spre alta lume, suflete care privesc cu regret, pamantul care l-au parasit, prea devreme. Sufletele eroilor nostri.
       Ce frumoasa e viata, gandi Paul. Ce frumoasa poate fi. Sa mori tanar. Sa mori copil. Sa gusti amaraciunea pamantului. Sa strabati intunericul. Sa privesti toate frumusetile vietii dintr-un alt unghi. Dintr-o alta dimensiune. Mortii nu se mai bucura de stropii de ploaie. Nici de jocul fulgilor de zapada. Nu se mai bucura de razele soarelui. Nici de lumina discreta a lunii. Nu mai aud murmurul izvoarelor. Si nici valurile grele ale oceanelor. Mortii nu-si mai imbratiseza iubita si nici nu mai vad zambetul mamei. Fetele nu mai simt fiorul sarutului. Si nici nu mai aud cantecul pasarilor. Ei nu mai disting culorile florilor. Si nu mai miros parfumul lor. Ei nu mai simt aerul libertatii... sau da, ei au toate acestea. Dar ele sunt doar chemari ale unei lumi nepasatoare si reci. In lumea lor retraiesc toate acestea si au ceva pe deasupra. Si acel ceva pe deasupra este cantecul divin si fara seama al universului. Lumina fara de egal a cerurilor. Mangaierea chemarii si imbratisarea puterii Divine. Da! Dincolo avem totul si ceva in plus. "Dar cum nu stim inainte de a ne duce, gandeste Paul, zvacneste-n noi chemarea pamantului, a ierbii si a pomilor.
       Ploaia il lovea dar nu-i pasa. Paul ar fi vrut sa-si planga mortii dar nu putea. Plangea pentru el sufletul, plangea gandul, plangea fiecare celula si fiecare dram de constiinta. Si plangand promitea. Promitea sa plateasca pentru durerile romanilor. Pentru durerile atator popoare care au suferit sub comunism. Promitea sa razbune toate sufletele pentru care se canta marsul funebru. Dar razbunarea lui era una de bine. Nu dinte pentru dinte vroia Paul, ci instaurarea fericirii. In ciuda dusmanilor ei. In ciuda comunistilor ucigasi de oameni, de suflete. Dusmaini fatisi ai Domnului Iisus.
       Ploaie la intretaierea iernii cu primavara. Ploaie la rasarit de viata noua. Ploaie la nasterea erei noi. Ploaie pentru reimprospatarea sufletelor tinute in intuneric de materialism. Materialism-comunism: fiara gandita anume spre distrugerea credintei, otrava satanica impotriva lui Dumnezeu.

O parte din cartile scriitoarei Silvia Cinca, publicate in diferite editii

       Paul venise la Bucuresti doar de cateva zile. Reusise sa fuga cu mai bine de 15 ani din tara.
       Nu fusese simplu. Cum nimanui nu-i fusese simplu. Nici acolo. Nici in drum spre dincolo. Gloantele granicerilor i-au sunat multa vreme in urechi. Avea curaj. Auzise ca o femeie insarcinata reusise sa treaca Dunarea innot. Ce minunat! Reusise.
       Venise acum. Sa-si vada tara. Sa-si revada tatal. Singurul suprevietuitor din familie. Mama murise. La capul cosciugului ei nu a varsat o lacrima. Nici nu-i putuse da ultimul sarut. Doar voacea slaba a mai auzit-o prin telefon. Putin inainte de plecarea vesnica. Dar nu voia sa-si aminteasca. Eroii Romaniei aveau acum nevoie de curajul celor ramasi. Dadusera stafeta. Nu mai cereau lacrimi. Ci victorie!
       - Tata zise Paul dar situatia nu s-a imbunatatit.
       Tatal il privi cu durere. In privirile lui Paul descoperi totusi licariri de speranta.
       - Da trebuie sa speram intari Paul.
       Speranta facea parte acum din nota generala a poporului.Comunistii aflati la putere, urmasi fidele ai vechii dictaturi nu vroiau altdeva decat sa inlocuiasca on putere cu alta. Socialism cu fata umana? Hai sa fim seriosi! Cine credea cu adevarat in asa ceva? Era o forma de a-si deghiza lupta, noua lor lupta pentru putere.
       - E adevarat zise tata. Dar vezi tu, noi care mai stim ce este adevarata libertate suntem prea batrani. Iar voi cei din afara sunteti considerati de unii tradatori.
Paul mai auzise asemenea fraze. Tradator? Se intreba care era acela care fara sperante, ar fi refuzat sa plece. Doar greutatile necunoscutului s-ar fi oprit. "De ce oare cei din tara credeau intotdeauna si mai cred ca in alta parte curge lapte si miere? Da. E libertate. Dar adevarata libertate, adevarata miere, ar putea fi doar acasa". Paul suferise mult la inceput, nu numai dorul. Acum toate suferintele trecuse. Era specialist in computere. Luptase mult cu refuzul strainilor de a-l accepta. Luptase mult cu veche lui conceptie. Mentalitatea oamenilor nu este usor de schimbat. "Doamne isi zise Paul, daca as fi putut intrezari ziua de azi..."

***

       - Nu tata, nici vorba, striga Paul. Cum sa mergi la demonstratie?
       Tatal il privi cu amaraciune.
       - Fiule cand doresti ceva cand este vorba de crez, atunci nu te uiti la timp si nici nu-ti numeri anii. Unii au murit. Ma pot tine pe picioare. Nu sunt atat de batran. E nevoie de un numar cat mai mare de oameni in strada. De constiinte. De noi toti.
       Plecara. Paul era fericit. Foarte fericit, pentru prima oara fericit. El Paul, baiatul care nu a mai sperat vreodata in binele tarii. El care invaluise puterea poporului sub stratul greu de suferite si neputinta, el care..."Dumnezeule cum am uitat ca noi romanii suntem eroi? Va multumesc ca mi-ati facut si mie posibil sa fiu azi printre voi. Da. Nu mai sunt printre cei putini".
       Veneau multi. Piata prin care doar cu o seara inainte trecea singur, era acum plina de oameni. Plina. Paul credea ca nu vazuse niciodata atata multime adunata la un loc. Sau poate vazuse. Era atunci cand Ceausescu ii scotea pe toti. "Ce diferenta isi zise Paul. Privirile oamenilor acestia nu mai sunt triste. Si ochii lor nu mai emana ura. Trupurile lor nu mai par slabe, desi cu mancare o duc mai greu. Nu mai par ostenite, desi sunt nedormiti si agitati. Acum au forta. Iata-i: tineri, vii, intreprinzatori, curajosi..."
       - Jos cu noul guvern semi comunist, strigau intr-o singura voce.
       - Astia sunt taranisti, zise tatal cu mandrie.
       - Ca tine tata acum pot sa spun.
       - Hoti de revolutii, strigau unii.
       - Mancare ca mancare! Sange varsat de pomana! Zise un tanar de langa Paul.
       - Asa e tinere, intari tatal.
       - De ce spui asta? Si tu crezi ca a fost furata revolutia?
       - Cum ai numi tu altfel? Uitete cine conduce. Un comunist notoriu fost admirator al Elenei Ceausescu fiindca el nu vroia sa taie parul celor care purtau par lung! Sau din gelozie, cine stie! Conflict ideologic! HA! Apoi ce sa mai discut de iubitul Zoiei?        Paul stia, se referea la fiul ideologului partidului, care arsese inimile cu teoria marxista si le destrusese tineretile.
       Ceva mai departe auzi vag o voce de femeie, strigand ceva de una singura. O voce nesincronizata. Singulara. Vorbe cu sensuri grele. Sufletul lui Paul fu parca strans de-un cleste. "Cum se poate isi zise sa faci o revolutie pentru a schimba un comunist cu altul". Diplomat uns cu toate alifiile, Broasca Testoasa, facea jocul intre rusi si americani peste suferintele si vrerea poporului, doar pentru a mentine el puterea. El si al lui.
       Paul si tatal se apropiara. Mai multi tineri se repezisera si ei intr-acolo.
       Femeia, una vopsita si imbracata bine, era cazuta la pamant, in busiturile oamenilor. Unul o trase de par. O ridica si o scuipa. Paul o recunoscu. Nu avea nici o indoiala. Era ea Ruxandra. Fata frumoasa pe care o iubise odata. Ruxandra cea cu parul rosu si sufletul zburdalnic. O privi drept in ochi. Paul revazu o clipa anii tineretii.
       Ruxandra fusese colega cu el. Era frumoasa. Dinamica. Sigura pe ea. Locuiau pe aceeasi strada. Paul se indragostise. O astepta in fiece dimineata. Mergeau impreuna la scoala. O urmarea mereu prin fereastra. O vedea trecand mandra indreptandu-se undeva, cine stie unde. Paul o intreba, dar ea nu-i raspundea. Ruxandra avea misterele ei. Mai tarziu Paul intelesese ca era un joc. Nu avea mistere. Nici secrete. Voia sa-i para lui misterioasa. Felul ei de a fi o incita uneori. Si poate il apropia. Fiindca zi de zi o iubea mai mult. O voia mai mult. Intr-o zi Ruxandra a acceptat sa mearga cu el la cinema. Atunci Paul a indraznit. A sarutat-o. Si Ruxandra s-a lasat coplesita de placere in bratele lui. Mai tarziu lucrurile s-au complicat. Mergea cel putin o data pe saptamana in casa unei prietene. Paul era sigur pe atunci ca Ruxandra il iubeste. Si mai tarziu era convins ca in vremea aceea Ruxandra l-a iubit. Fusese a lui pentru prima oara. Intr-o zi Paul o vazu pe Ruxandra alaturi de un tanar in uniforma. Era un tanar inalt prezentabil. Paul avu o strangere de inima. Il vazu din nou. In vremea din urma Ruxandra incepuse sa-l evite. Intr-o si Paul i-a urmarit. Intrau impreuna in blocul prietenei ei. In acelasi bloc in care fusese cu el. O vreme a mai urmarit-o. A mai sperat. Paul a vazut apoi ca speranta lui era inutila. Mai tarziu a aflat ca Ruxandra se casatorise cu securistul. Cateva luni mai tarziu, lucra si ea intr-un birou la securitatii.
       - Paul zise ea mirata si speriata. Ajuta-ma.
       Paul tacu.
       De multa vreme uitase ce-i ura. Navalise acum iar, dintr-odata in sufletul lui Paul. Vroia s-o omoare. S-o bata. Sa-si razbune suferintele de altadata. Nici crima si nici bataia nu conveneau felului lui de a reactiona. Ce trebuia sa faca? "Ce stupid sunt, Ruxandra pentru mine a murit de mult".        In sufletul lui nu mai era Ruxandra. Acum nimic nu-l mai lega de ea. Se terminase. Era scarbit de ea. Pentru Paul in clipa de fata femeia nu mai reprezenta decat un dusman. Dusmanul lui. Dusmanul tarii. Dusmanul celor care se jerfisera. "Da dusmanul mortilor nostri. Dusmanul eroilor nostri", isi zise in gand si in clipa urmatoare contrar tuturor considerentelor si eticii care-l dominau, Paul se repezi la ea. Ii dadu cateva palme fara s-o priveasca. O arunca la pamant si incepu s-o loveasca. Unul solid se repezi la Paul.
       - Asta-i barba-su securistul, striga Paul.
       Incepu o incaierare. Paul printre ei. Vazu trupul tatalui sau cazut la pamant. Paul se rupse din mijloc si reusi, ajutat sa-l scoata pe tatal lui din valmasagul luptei. se retrasera in mijlocul multimii care manifesta pasnic. Tatal nu se putea tine pe picioare. Avea ochiul vanat. Buza rupta. Ii curgea sange...
       -Nenorocitul avea cutit la el...zise tatal.
       Tatal era ranit. Il duse la spital. Tinerii l-au ajutat.
       Zilele triste sosisera iar. Lumea devenise neincrezatoare. Sperantele cadeau. Securistii impreuna cu guvernul nou comunist refoloseau metodele vechi. Securistii se plimbau liberi. Erau iar mandri de crimele lor. Schimbarea Frontului insemna sfarsitul domniei.
       Statea zile si nopti la spital. Vorbea indelung cu sora care-l ingrijea pe tatal lui. Era o fata tanara. Lui Paul ii paru frumoasa. "Romancele noastre toate sunt frumoase". isi confirma. Avea o fata rotunda si ochi migdalati. O fata isteata. Intr-o noapte cand inca veghea langa patul tatalui fata zise:
       Frica vine din nou. Asa vor astia. Asa reactioneaza Broasca Testoasa.
       - Ti-e frica...iti mai este frica, preciza Paul ca pentru el.
       Frica facuse parte din arsenalul de arme, cu care fostul dictator tinuse in frau intrega populatie de peste 25 de milioane de suflete. Frica. Paul cunostea sentimentul acesta. Incepuse sa se impuna inca din vremea de cand era in Romania. Frica se amplificase. Luase forme de necrezut. In mintea fiecarui cetatean Ceausescu introdusese ideea tradarii de catre cel apropiat. In locul protestului de ceea ce era minciuna, nedreptate, neoranduiala, omul trebuia sa tina capul plecat, afirmand in cor acelasi slogan mincinos. Spuneau fericire, nenorocirii. Numeau minciuna adevar, iar viata lor de mizerie, viata ideala. Adevarul ajunsese intr-o criza din care era greu sa-l mai recuperezi. Adevarul era inlocuit zi de zi, tot mai mult. In presa, in sedinte, in discutii, la locul de munca, pe drum sau oriunde cu o minciuna colectiva. Se afirma viata fericita pe care o traiau romanii sub regimul comunist. Sub Ceausescu.
       Criza permitea minciunii sa se lafaiasca. In vreme ce omul de rand nu mai avea nimic de mancare, carne nu vazusera de mai multe luni sau de ani, in locul ei oase obtinute cu greutate dupa ore de cozi in ger. Alimentele necesare ca zahar si ulei, o jumatate de kg. pe luna, obtinute si acestea cu cozi lungi in vreme de ger, ploaie sau arsita. Ceausescu si familia lui se lafaiau in bunatati. In casele lor bine incalzite se gasea totul. Acolo luxul domina. Oamenii taceau. Erau nervosi. Preferau moartea unei asemenea vieti. Despre sinucideri se vorbea adesea. Securitatea compusa din fideli ai lui Ceausescu, copii orfani crescuti de el de mici, servitori cu posturi inalte, tradatori de rand carora nu le pasa de popor, ci de felia lor de paine in plus. A ucide era un act simplu pe care-l faceau cu sange rece. A tortura o placere pe care o socoteau un dar care li se cuvine. Mamele isi doreau copii, dar nu-i puteau intretine. Avorturile erau interzise, in acelasi timp era cu neputinta ca o familie sa poata hrani mai mult de un copil sau doi, si aceasta la limita de jos a supravietuirii. Unele femei incercau sa se chiureteze singure.. Infectii. Mureau. Numarul mortilor depaseau limitele normale. Batranii nu ami erau ingrijiti in spitale. Mureau acasa cu zile.
       Cum de putusera uita toate acestea?
       In ziua urmatoare fusese o mare demonstratie comunista. Strigau traiasca Frontul. Si odata cu aceasta in afara cuvintelor spuneau de fapt moarte libertatii. Unii venisera in piata pur si simplu pentru ca li se daduse un pachet de tigari si 500 de lei. Coruptia functiona inca. Cei mai multi luati pe sus cu forta. Conform vechilor "mobilizari". Altii inca credeau... Paul era gata sa-i scuze. Ignoranta, necunoasterea sistemului de functionare din tarile libere, ii faceau sa mai dea ascultare vechilor lozinci. "Ha facu Paul cu amaraciune. Aceeasi minciuna". Inreaga manifestatie fusese rodul unui nou arsenal de minciuni. Paul avu un sentiment de scarba.
       Printre ei multi securisti in civil. Metoda clasica a comunistilor. Formele de manifestare erau aceleasi. Ceea ce-l durea pe Paul era naivitatea celor ce credeau sau reactioanu ca si cum ar crede, minciunile comunistilor. Pe de alta parte vedea bine ca nu se incheiase procesul fricii.
       Trecuse o saptamana. Tatal nu-si revenise. Ii facuse operatie. Cutitul fusese infipt adanc. Sora ii dadu un telefon:
       - Domnul Paul.
       Paul tresari. In cateva minute era la spital. Ii prinse mana rece a tatalui.
       - Iarta-ma tata, zise, am venit din America sa-ti inchid ochii.
       Lacrimile cadeau abundant pe obrajii lui Paul. Tatal nu mai raspundea. Era tacere. Sora nu mai era in camera. O liniste deplina. De multe ori Paul comunicase cu tatal lui fara vorbe. “Aveai dreptate tata, lupta impotriva comunistilor e grea. E lupta impotriva fiarelor. Vom lupta! Revolutia nu s-a terminat. Ma voi inscrie in partid. In locul tau”.
       Sora auzi venind din camera, hohote de plans.

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.

ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate