SILVIA CONSTANTINESCU
Editoare, jurnalistă, scriitoare

 
SILVIA CONSTANTINESCU

       Silvia Constantinescu s-a născut pe 3 octombrie 1940, în comuna Dărăbani, Negru-Vodă, Dobrogea, în familia avocatului Ion Constantinescu şi Elisabetei, născută Nicolau.
       Din 1945 până în 1952 a locuit la mătuşile din partea mamei, Valeria Alexandrescu şi Maria Bacu, pentru că mama sa se stabilise din 1946 în Suedia. Până în 1961 a fost asistata Casei de copii Nr. 1 din Constanţa.
       După absolvirea Şcolii Medii Mixte Nr 3 din Constanţa şi susţinerea bacalaureatului (1959) încearcă înscrierea la facultate cu dosar „de bursă”, dar este repinsă datorită situaţiei familiare.
       Urmează Şcoala Tehnică de Activişi Culturali, secţia bibliotecari şi apoi Facultatea de Biblioteconomie. Pentru existenţă în toată această perioadă a lucrat ca pedagog la Şcoala de Tipografi Dimitrie Marinescu.
       Lucrează ca redactor-documentalist, redactor la revista Moda, Flacăra, la Casa de Creaţie din Deva, din Tg. Jiu.
       În 1966 se căsătoreşte cu arhitectul Octavian Ciupitu, cu care are patru copii.
       Continuă studiile la Facultatea de Filologie, cursuri fără frecvenţă, luându-şi licenţa în 1974.
       După multe intervenţii reuşeşte să emigreze în Suedia (1977).
       Îşi reface studiile la Facultatea din Boras şi la Universitatea din Goteborg. Paralel cu activitatea de bibliotecar a lucrat ca „profesor de limba maternă”, translator la Biroul de Imigrare, lector pentru carte în limba română la Centrala Bibliotecilor din Suedia.
       În 1980 fondează publicaţia „Curierul Românesc”, având funcţia de editor şi redactor principal.
       A colaborat la BBC, secţia română şi ocazional la „Free Europe”.
       După 1990, a colaborat şi la presa din România.
       Din 1993 este membră a Academiei Americano-Română de Arte şi Ştiinţe (ARA).
       Cărţi publicate: „EXIL - Oameni şi idei I” (1995); „Călătorie în Ţara Soarelui Răsare” (2012); „Bijuterii de vis” (2013); „Am cunoscut un erou” (2013); „EXIL - Oameni şi idei II” (2013); „Somnul raţiunii naşte monştri” (2013); „Rămâne de înlăturat urmările mentalităţii comuniste” (2014); „Alfred Nobel - viaţa, activitatea şi moştenirea” (în colaborare, 2014)

CĂLĂTORIE ÎN ŢARA SOARELUI RĂSARE
(fragment)

       Am ajuns la gara centrală din Tokyo în câteva minute pe jos. Toată gara strălucea de curăţenie! Nu am văzut niciodată atât de multă lume cu genţi ”diplomat”, care se deplasa tăcută, foarte repede, în toate direcţiile. Mersul pe stânga mă dezorienta şi mă făcea să mă lovesc mereu de câte cineva, care, în loc să mă apostrofeze, să-mi spună cuvinte de ocară, îmi zâmbea şi se apleca politicos. Această atitudine mă făcea să mă jenez şi să mă străduiesc să merg pe stânga, dar credeţi-mă, nu mi-a fost uşor, căci asta nu se deprinde într-o zi! În gara aceea imensă, ticsită de lume, mi s-a părut foarte ciudat că nu am mai văzut şi alţi europeni. Pe locul indicat pe peron că trebuia să se deschidă uşa vagonului unde aveam noi locuri rezervate încă de la sosirea în Japonia, stăteau deja la coadă, disciplinaţii, alţi călători. Impiegaţi îmbrăcaţi în costume curate şi cu mănuşi albe au anunţat venirea Shinkansenu-lui, care avea să ne ducă la Kyoto.
       Întâlnirea cu Shinkansen-ul a fost foarte plăcută. Deşi-l văzusem în filme şi în fotografii, în realitate mi s-a părut mult mai nostim. Mi se părea că are ceva din fizionomia japoneză! Neam urcat în vagonul în care eram singurii europeni şi, deşi călătorii japonezi încercau să fie discreţi, se observa că ne aruncau priviri curioase. Vagonul de clasa a 2- a, la care noi aveam bilete, era extrem de curat. Imediat ce trenul s-a pornit, ca la un semnal, toţi călătorii şi-au deschis genţile diplomat din care au scos celebra bento - o lădiţă cu mânacare japoneză, potrivită pentru orice moment al zilei - şi au început să mănânce. Despre aceste lădiţe citisem în cărţile despre Japonia. Toată lumea ştie că genţile diplomat nu conţineau documente secrete care să răstoarne ordinea lumii, ci lădiţa bento, mai importantă decât un document secret, căci ea rezolvă problema mesei a milioane de japonezi, nu numai a celor care călătoresc, ci a tuturor celor care lucrează de dimineaţă până seara.
       Drumul până la Kyoto a durat circa 3 ore. Citisem că, la circa 30 de minute de la Tokyo spre Kyoto, putem admira, prin fereastra trenului, muntele sfânt Fuji şi de aceea ne-am lipit privirea de fereastră şi am aşteptat să apară Fuji. {i Fuji nu mai apărea! Contrariaţi, am întrebat un călător japonez: ”Când se vede muntele Fuji?” ”Aaaa, Fujisan? Chiar acum. Uitaţi-vă pe fereastră!” Ne-am uitat, dar n-am văzut prin fereastră decât nişte copaci în fugă trenului. Atunci, călătorul japonez ne-a indicat prin gesturi ce să facem să-l vedem pe Fuji: să ne aplecăm gâtul la 90o. Aşa am făcut şi deodată l-am văzut pe Fuji de la poale în sus, în depărtare, dar numai pentru o clipă. Fuji era în ceaţă! Nu pot să nu vă spun câteva cuvinte despre acest munte. Fujiyama, adică muntele Fuji, este, după cum spun japonezii, ”muntele naţional”, ”muntele regal”, ”muntele sacru”, ”muntele misterios” la care în fiecare an se duc în ”pelegrinaj” milioane de japonezi; Fujisan, cum i se adresază, întro formulă de respect poporul japonez, cu vârful acoperit de zăpadă, proiectându-se pe cerul albastru, a inspirat şi inspiră marii poieţi, muzicieni şi artişti plastici japonezi. Misteriosul Fujisan este de fapt un munte vulcanic, cu un con perfect, cu o înălţime de 3.778 de metri de la nivelul mării.
       Conform tradiţiei, Fujisan şi-a făcut apariţia simultan cu lacul Biwa, într-o noapte în luna iunie în anul 286 î.Hr., în timpul împăratului Korei al VII-lea. Prima erupţie ar fi avut loc în luna octombrie 684 e.Hr., în timpul împăratului Temmu al 40-lea, când a apărut o nouă insulă, la nord-vest de o insulă Izu. Fujisan a avut 15 erupţii violente, ultima erupţie s-a înregistrat în 1707. Celebra gravură a lui Hokusai: Fuji cu cer senin, executată în 1823-24, care se află la British Museum, îl prezintă în toată splendoarea. Fujisan a devenit un simbol al Japoniei.
       La ora 10 dimineaţa eram în gara centrală din Kyoto. N-am să vă povestesc despre istoria oraşului Kyoto şi nici a Palatului Imperial, căci a făcut-o cu mult mai bine arhitectul Octavian Ciupitu în numărul 2/2001 al CURIERULUI ROMÂNESC, doar am să vă reamintesc că Kyoto (Oraşul Capitală) a fost capitala Japoniei de la 794 şi până în 1868, când Tokyo (Capitala de Est) devine noua capitală a Japoniei. Actualul Kyoto Gosho (Palat Imperial din Kyoto), este folosit acum doar pentru ceremonii; acest palat a fost luat în folosinţă ca reşedinţă imperială oficială în anul 1331, în timpul împăratului Kogen şi au domnit în el douăzeci şi opt de împăraţi succesiv. Incendiile l-au distrus de mai multe ori; clădirile de azi au fost completate în 1855, unele dintre ele imitând stilul original al arhitecturii vechiului palat.

Silvia constantinescu - din cărţile sale

Silvia Constantinescu - din cărţile sale

       La Kyoto cădea o ploaie măruntă şi rece. Reţinusem o cameră deja din Suedia, la hotelul Gimmond, dar nu ne-am dus să lăsăm micul bagaj cu lucruri pentru o zi pe care îl aveam cu noi, ci am luat metroul direct către Palatul Imperial, unde trebuia să ne anunţăm dorinţa de vizită, în scris, cu cel puţin 30 de minute înaintea vizitei. Camera biroului de informaţii a muzeului Palatului Imperial era o cameră cu multe birouri înghesuite, şi spre mirarea mea (în ţara computerelor!) fără nici un computer! Am completat un formular cu nume, adresă, etc. pe care o tânără femeie l-a înregistrat de mână, l-a ştampilat (n-am văzut în 24 de ani în Suedia niciodată ştampilându-se vreun act, decât, poate, când se parafează contracte între state!) şi apoi ne-a comunicat că vizitarea vechiului Palat Imperial (Sento Gosho), care trebui să aibe loc la ora 12, n-o putem face, căci Palatul Vechi era în reparaţie. Cum aveam de aşteptat cam o oră şi jumătate pentru vizitarea Palatului Nou, am luat un taxi până la hotel, unde am lăsat bagajul; am mâncat în cea mai mare grabă întrun birt, nici nu-mi aduc aminte ce, şi, din nou cu un taxi, ne-am întors la Palatul Imperial. Intrarea a fost gratuită. Am aşteptat circa 30 de minute, timp în care au început să vină şi alţi vizitatori, toţi europeni sau americani. Ne-am strâns circa 20 de persoane. La ora unu fix a venit un bărbat tânăr, care ne-a dus într-o căsuţă de lemn, neprimitoare şi rece, în care era improvizat un mic stand cu cărţi şi alte suveniri de vânzare. O singură carte despre Palatul Imperial în limba engleză! Se vedea clar că nu pe turismul din Europa şi America se conta, ci pe cel intern sau asiatic.
       Palatul Imperial constă din multe pavilioane, răspândite pe o arie de 27 de acri, deci o suprafaţă imensă pe care n-o puteam vedea în cele 60 de minute puse la dispoziţie pentru vizită. Nu a fost voie să intrăm în nici un pavilion, ci doar să le vedem şi să le fotografiem din afară. Fotografiatul a fost o problemă, căci toţi vizitatorii din grup se pare că erau fie fotografi de profesie, fie amatori de artă, care cunoşteau mult depre acest palat şi doreau să-şi facă fotografiile proprii; aceasta făcea ca toţi deodată să vrea să fotografieze pavilionul respectiv pentru care se acordau numai câteva minute, căci ghidul, imediat ce şi-a spus povestea despre pavilionul respectiv, pleca mai departe; şansa de a rămâne în urmă ca să continui să fotografiezi era redusă, căci 3 paznici, îmbrăcaţi în gri, te mânau de aclo. Eu mi-am arătat nemulţumirea direct şi i-am spus ghidului că am venit din Suedia ca să vedem acest palat şi de aceea dorim să avem timpul necesar ca să putem vedea şi fotografia ce ne interesează. Cu părerea mea au fost de acord şi ceilalţi vizitatori. Ghidul şi-a cerut scuze, aplecându-se de mai multe ori, dar ne-a spus că timpul de vizită este o oră şi n-are ce să facă; le-a spus totuşi paznicilor să ne lase mai mult timp să fotografiem. Asta a însemnat circa 25 de minute în plus!

* * *

Silvia Constantinescu - lansarea cărţii ,AM CUNOSCUT UN EROU, Întâlniri cu Corneliu Coposu'

Silvia Constantinescu - lansarea cărţii “AM CUNOSCUT UN EROU, Întâlniri cu Corneliu Coposu” la Librãria "Mihai Eminescu", pe 28 februarie 2013


Despre Silvia Constantinescu:

       Culegerea de studii (n.n. EXIL - Oameni şi idei) a doamnei Silvia Constantinescu ne îngãduie sã proiectãm studiul comparativ pånã la marginile planetei, comparånd reactiile, solidare, patriotice, europene, ale emigratiilor polonã, maghiarã, cehã si chiar rusã albã cu relatiile în cel mai bun caz discutabile ale emigratiei romåne rãspånditã în numãr de multe sute de mii pe toatã întinderea planetei.
       Îndrãznesc sã spun cã, în afara doamnei Silvia Constantinescu, a lui Stefan Baciu, fostul meu coleg de la Facultatea de Drept din Bucuresti, si evident a marilor savanti Mircea Eliade, Alexandru Ciorãnescu, si Dr. Palade ca si a lui Eugen Cioran si Eugen Ionescu, emigratia romånã a fost intolerabil de pasivã si lipsitã de eficientã patrioticã.

Dan Amedeu LĂZĂRESCU
       „CURIERUL ROMÂNESC”, publicaţie trimestrială a românilor din Suedia. Apare din 1980. Editor responsabil: Silvia Constantinescu. Redacţia are un aer „de familie“, fiind alcatuită din Octavian Ciupitu, Mariejeanne Ciupitu, Anne-Marie Ciupitu, Marc Ciupitu, Theo Ciupitu... Numărul din aprilie-iunie 2003 este alcătuit aproape în totalitate din materiale semnate de Silvia Constantinescu (interviuri cu personalităţi suedeze din diverse domenii, cu români din diaspora suedeză, pagini despre „Anul Cultural Românesc 2002 în Suedia“, un serial „japonez“), Octavian Ciupitu (texte despre evenimente culturale din Stockholm, despre arhitectura veche din Japonia s.a.) şi Mariejeanne Ciupitu (o cronica la filmul Pianistul „pe ecranele Stockholmului“).
Publicaţia „Observator Cultural”
 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate