STEPHAN ELEUTHERIADES

Arhitect, pictor, memorialist

 
ŞTEFAN (STEPHAN) ELEUTHERIADES

       Ştefan Eleutheriades s-a născut la Mangalia în 1922.
       A absolvit Facultatea de Arhitectură din Bucureşti cu proiectul de diplomă "Un satelit balnear la Mangalia", condus de profesorul Duiliu Marcu (1948).
       Vernisajul primei expoziţii de pictură are loc la Bucureşti în anul 1946.
       După tot felul de privaţiuni, tatăl arestat, confiscarea averii, Ştefan Eleutheriades reuşeşte să părăsească România la 2 decembrie 1950. Se stabileşte în 1951 la Rio de Janeiro, Brazilia, unde îşi practică meseria de arhitect, continuându-şi în paralel munca la şevalet.
       Ca arhitect s-a remarcat la mai multe concursuri braziliene şi internaţionale, obţinând printre altele menţiunea de onoare pentru proiectul Monumentului lui Rui Barbora la construirea Cetăţii universitare din Rio de Janeiro (1953), Monumentul morţilor celui de al II-lea război mondial (1956), premiul doi. Pe 5 decembrie 2000, Preşedintele de atunci al României Emil Constantinescu i-a conferit Ordinul Naţional „Pentru Merit”, în grad de ofiţer, iar în 2003 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism, „Ion Mincu” i-a acordat diploma „Bene Merenti”.
       Participă la nenumărate expoziţii individuale şi colective, din care amintim: Salonul oficial de Primăvară, Bucureşti (1946) / Tinerimea Artistică, Bucureşti (1947) / Salonul de artă Modernă, Rio de Janeiro (1952) / Expoziţie individuală la Petite Galerie, Rio de Janeiro (1956) / Bienala a V-a din Sao Paulo, (1959) / Expoziţie individuală sub auspiciile Congresului pentru Libertatea Culturii şi al Revistei Cadernos Brasileiros, Rio de Janeiro (1962) / Expoziţie individuală la Galeria Goeldi, Rio de Janeiro (1965) / Expoziţie individuală la Galeria Goeldi, Rio de Janeiro (1969) / Expoziţie individuală la Galeria Marte-21, Rio de Janeiro (1972) / Expoziţie individuală la Galeria Guignard-Belo Horizonte, Rio de Janeiro (1973) / Expoziţie individuală la Galeria Marte-21, Rio de Janeiro (1975) / Expoziţie individuală la Galeria Irlandei, Rio de Janeiro (1977) / Expoziţie individuală la Galeria Pro-Musica Juiz de Flora, sub auspiciile Prefecturii oraşului Rio de Janeiro (1979) / Expoziţie individuală la Galeria Pro-Musica, Rio de Janeiro (1980) / Expoziţie individuală la Galeria Olivia Kaun, Rio de Janeiro (1984).

MANGALIA
Două mii de ani de existenţă civilizatorie

       Situată pe coasta de vest a Mării Negre, măturată de vânturi şi de capriciile istoriei, Mangalia a cunoscut o mare gama de civilizaţii şi a avut o sinuoasă dezvoltare istorică, oscilând între prosperitate şi tragedie.
       Întemeierea ei este legată de procesul de expansiune a grecilor care începe cam prin sec. VII, î. Cr. Cauzele acestei colonizări sunt complexe şi motivează expansiunea de-a lungul mărilor interne (Mediterana şi Pontul Euxin), începând de la gurile Donului, până la Gibraltar. Din aceste aşezări fac parte coloniile aşa zise Pontice, Odessos, Histria, Tomis, Callatis, Mesembria, Sinope şi altele, care nu au lăsat urme şi pe care istoria le-a uitat. Din aceste toate, numai trei sunt situate pe teritoriul României de astăzi, între gurile Dunării şi graniţa actuală cu Bulgaria: Histria, Tomis şi Callatis.
       Atât Histria cât şi Callatis au cumpărat teritoriile şi domeniile rurale de la primele grupuri scitice care pătrunseseră în Dobrogea în cursu1 secolului IV, î. Cr.
       Callatis a supravieţuit multor tulburări istorice şi lungilor asedii de-a lungul existenţei sale şi s-a dovedit a fi din punct de vedere militar superioara Histriei şi Tomisului. Din punct de vedere comercial oraşul intreţinea relaţii cu Sinope, Thasos, Rhodos şi Cos. Odată cu măfurile de consum, negustorii aduceau în corăbiile lor idei filosofice, politice, artistice, care au împlantat în cetate o interesantă viaţă culturală. Un număr destul de mare de artişti şi intelectuali şi-au legat numele de Callatis, unul din ei este Demetrios Callatianul, care în sec. III î. Cr. a lăsat o vastă lucrare "Despre Asia şi Europa", autoritate în materie de geografie şi istorie a regiunilor pontice. Xenofon vorbeşte de multe suluri de papyrus scrise şi destinate cititorilor din Grecia Pontică.
       Capitularea şi anexarea cetăţii la Imperiul Roman, cam prin sec II d. Cr., nu schimbă nimic din viaţa culturală, iar populaţia în creştere rămâne grecească prin limbă şi relaţii sociale.
       Mangalia devine prima aşezare de pe întregul teritoriu geografic al României de astăzi care a îmbrăţişat creştinismul. Mai târziu se contopeşte cu civilizaţia Imperiului Bizantin grec.

       Prima destrugere a Callatisului

       În timpul evului mediu istoria oraşului este confuză şi fără preu multe documente. Fapt este că oraşul a fost cucerit de turci, ars şi distrus. Şi asta s-a constatat în săpturile de sondaje pe care arheologii români le-au făcut în incinta cetăţii, unde au dat peste un strat gros de cenuşă şi cărbune.
       Prima clădire pe care turcii au înălţat-o după cucerire a fost geamia. Ea a fost construită în partea de sud şi în afara zidurilor cetăţii distruse de noii stăpâni.
       Aşa a început Pangala şi mai târziu Mangalia, ca o aglomeraţie de bordee de chirpici şi lemn şi case din piatră, fără nici o ordine şi preocupări urbanistice, cu străzi întortocheate şi fără vreo aliniere, printre care geamia era singura construţie oficială, cu minaretul ei în piatra de talie. Probabil mai târziu, când timpul a început să niveleze ruinele şi să le acopere cu pământ, au început să fie ridicate case şi bordee pe vechile ruine într-o dezordine naturală şi poetică cu caracteristici orientale.
       După distrugerea Callatisului probabil la începutul sec. XV, regiunea şi noul cătun de bordee a rămas sub stăpânirea turcească până în 1877, când a trecut sub stăpânirea românească, după Razboiul de Independenţă. Este naraţia pe care o întâlnim în manualele de istorie şi arheologice mai mult sau mai puţin documentate. Există însă fapte neînregistrate de istorie şi care nu vor fi cunoscute, pentru că sunt recente şi n-au fost încă revelate. Aceste fapte explică prin particularitatea lor, fenomene importante şi la care doar locuitorii Mangaliei au asistat. Pe acestea vreau să le aduc la lumina zilei.

       Mărturiile unei familii în ultimii 100 de ani (1856-1952)

       Eroziunea falezei mangaliote a continuat tot timpul celor două mii şi cinci sute de ani de existenţă a acestei aşezării, iar străbunicii mei care s-au stabilit acolo după Războiul Crimeei, în 1856, şi a căror proprietate era situată în centrul falezei orăşelului, pe malul mării, au trebuit să cedeze până la sfârşitul secolului trecut de trei ori din terenul proprietăţii lor pentru ca să mute drumul de pe malul mării. Când mama mea era copilă la începutul secolului nostru, adesea vedea apărând în pământul falezei şi în mare capete de ziduri de mari pietre de talie, care ¬cu anii dispăreau luate de ape. Plaja era o fâşie îngustă de nisip şi care deasemenea dispărea în timpul furtunilor, lăsând fără protecţie faleza. Materialul erodat era depus sub formă de nisip în părţile mai joase ale aşezării, unde vântul forma mai târziu dunele, cum se pot vedea în partea de nord şi de sud a oraşului.

       Miracolul întâmplării şi salvarea ruinelor

       În 1904 s-a întâmplat un miracol al istoriei, ca toate miracolele, neprevăzut şi cu rezultate cu totul surprinzătoare. În acel an a început să se construiască un dig în centrul falezei, înaintând în mare cam vreo 300 metri spre Est şi apoi făcând un cot spre Sud. Cam la un km. spre Sud s-a iniţiat un alt dig, pentru ca să se unească cu primul formând astfel un mic port, cu o intrare a navelor pe la Sud.
       Coasta Dobrogei este măturată de vânturi care suflă de la nord, şi în special de crivăţ. Cu venirea toamnei şi a iernii vânturile se înteţesc, prelungindu-se în tot timpul primăverii cam până în luna mai.
       Odată cu construirea digului, marea care depunea nisipul provenit din eroziunile oraşului, peste lac şi satul 2 Mai a început să-l depuna şi de-a lungul digului recent construit. Astfel văzând cu ochii, an după an, a început să se formeze în faţa falezei oraşului până atunci erodată de mare, o plajă care înainta în mare şi de-a lungul digului. În acest fel s-a format în scurtul răstimp de 10 ani splendida plaja a Mangaliei, unica plajă cu faleză. Dar vâturile au început să care nisipul fin al plăjii şi peste dig. depozitându-l în portul recent creat. Portul Mangalia a fost abandonat şi aşa s-a ajuns la construirea unui alt port la mare, la Constanţa. Acolo Carol I a construit al doilea şi cel mai mare port al României pentru exportarea petrolului, cerealelor şi mărfurilor româneşti.

       Perioada din secolul XX

       Până la sfârşitul secolului trecut aspectul Mangaliei era al unui sat sau oraşel pe care guvernul român a încercat să-l transforme într-o capitala de judeţ. Odată cu eşuarea ideii portului, a rămas aşa cum era, cu aspectul lui modest, cu case de piatră, de chirpici şi de lemn. S-a încercat să se facă un stabiliment de băi la lac, unde apa sulfuroasă şi radioactivă era făcătoare de minuni şi s-a proiectat o gradină publică în sudul oraşului şi o alee care ducea spre băile de pucioasă. Toate au rămas baltă, când razboiul din 1914 a inceput şi un submarin german a bombardat oraşul.

       Centrul de cereale prima sursă venituri

       După primul război mondial oraşul a început să se desvolte ca centru de colectare a cerealelor din regiune. S-au construit lungi şiruri de magazii pentru a le depozita. Ca o consecinţă imediată, comerţul a început să se desvolte iar micii burghezi şi-au construit case mai încăpătoare şi mai comode. Din cauza mişcării de du-te vino a populaţiei s-au construit câteva hoteluri, construcţii cu parter şi etaj având în spatele lor respectivele hanuri. Progresul oraşului oprit de razboiul din 1914-18 a reînceput şi localitatea a fost transformată în reşedinţă de plasă, cu primărie, pretură, post de grăniceri, jandarmerie şi poliţie. Numărul locuitorilor a crescut iar comerţul de cereale şi marfuri de prima necesitate a început sa se extindă. Populaţia a prins să se îmbogăţească şi sa-şi construiască case cu mai mult comfort.

       Sezoniştii, a doua sursă de venituri

       Plaja, noua sursă de venituri a populaţiei locale, şi exigenţele de comfort ale sezoniştilor. au făcut să apară cu timpul vilele de pe faleză şi cartierul nou din nordul oraşului, citez: casa lui Nicolae Iorga. a ministrului Manoilescu, Cârlova, Colonia de vară a Liceului Internat din Iaşi, Casa prof. T.A. Bădărău şi multe altele. Oraşul a început să fie frecventat din ce în ce mai mult de o clasă de intelectuali şi oameni de gust rafinat în căutarea atmosferei şi mediului încă nealterat. Pictori ca Petraşcu, Toniţa, Sirato, Lucian Grigorescu, Paul Miracovici, Istrati, Ţuculescu şi mulţi alţii l-au pictat, iar după 1940, după cedarea Balcicului, toţi artiştii ţării s-au strămutat la Mangalia.
       În 1938 a fost instalată lumina eleetrică cu o uzină care funţiona câteva ore pe noapte la moara lui Brusalis. Tot în acelaşi an a fost prelungită calea ferată de la Carmen Silva, creindu-se o gară destul de importantă din cauza marelui trafic de cereale.

       Războiul din 1939 şi stagnarea progresului

       Acest proces de dezvoltare urbană abia iniţiat s-a oprit odată cu începutul războiului în 1939, când în centrul oraşului a fost întreprinsă construţia unui bloc cu şase etaje a lui Bucur Pop. Din nefericire hotelul a fost terminat, deformând silueta graţioasă a oraşului cu agresivitatea profilului sau.

       Începutul sfârşitului

       Aşa a rămas Mangalia până în 1950, când am văzut-o pentru ultima dată in luna noiembrie inaintea plecării mele: cu un aspect puţin oriental şi puţin mediteranian, cu un urbanism natural şi poetic, care îi constituiau singularitatea, personalitatea şi farmecul. Străzi neregulate şi strâmbe, cu modeste, ba chiar inexistente trotuare şi cu felinare Petromax la colţurile câtorva străzi care se stingeau singure pe la 11 noaptea. Oţetari şi salcâmi uitaţii pe strazi sau în curţile caselor, cruţaţi din cauza inutilitaţii lor. Duzii şi corcoduşii erau dintre puţinii arbori fructiferi. Existau două automobile şi un autobuz de 20 de locuri, care facea cursa până Constanţa, o dată pe zi. Viaţa mai agitată era în lunile iulie şi august, când veneau sezoniştii şi toată populaţia lucra de zor ca să-şi asigure lemnele şi hrana pentru iarnă. În luna septembrie peisajul se îmbrăca în preţioase straie cu pete galbene de soare şi umbre violete; iarna predomina gama rafinată de griuri, care te coplşea prin subtila ei monotonie.
       Viaţa celor şase mii de locuitori se reducea la strictul necesar, iar calmul, resemnarea şi vântul acopereau oraşul. Oamenii traiau în cafenele şi cârciumi, iar negustorii în prălvăliile lor. Copiii se duceau la şcoala şi se jucau pe largile maidane pline cu lobodă şi cucută. Vara mergeau la mare sau la lac, iar cei mai nevoişi lucrau ca băieţi de prăvălie sau la câmp. Generaţia mea a fost una dintre primele care au plecat la studii şi după mine au urmat şi alţii care au încercat să iasă din vraja peisajului mangaliot.
       Mai târziu pasiunea mea pentru pictura m-a făcut să pătrund şi mai mult farmecul luminii mangaliote şi aşa se explică de ce am iubit-o mai intens şi am cunoscut-o mai profund decât toţi ceilalţi oameni care m-au văzut crescând acolo.

*** *** ***

Ştefan (Stephan) Eleutheriades - Mangalia, faleza si plaja

Ştefan (Stephan) Eleutheriades - Mangalia, faleza şi plaja

Ştefan (Stephan) Eleutheriades - Din Gradina Casei

Ştefan (Stephan) Eleutheriades - Din Gradina Casei

Ştefan (Stephan) Eleutheriades - Centrul vechi

Ştefan (Stephan) Eleutheriades - Centrul vechi

       Ştefan (Stephan) Eleutheriades şi contribuţia sa la cultura exilului românesc

       În toate compozitiile lui Eleutheriades, fie că aparţin eta¬pei post-impresioniste, abstracte sau neorealiste, lumina rămâne constanta şi este lumina specifica a Mangaliei lui natale. După cum cerul din Ile-de-France se deosebeşte de cerul de oriunde, prin nuanţele-i de leşie abia înmuiate de sineala, gata să ne învălue în stropi călduţi de ploaie oceanică, tot aşa şi cerul Mangaliei lui Eleutheriades este un cer unic, nu numai fiindcă artistul s-a născut sub el şi s-a învelit eu el, ci şi fiindcă e una cu apa şi eu pământul, într-o împreunare creatoare a elementelor primordiale, din care a ieşit lumea, gândirea şi pictura lui.
       Lumina din Mangalia îl însoţeşte pe Eleutheriades pretutindeni, chiar după ce artistul si-a pierdut cetatea, ca amintire de culori, ca matrice şi spatiu plastic, ce învie în peisaje de armonii şi transparente ţara şi copilăria, şi îi reda şi lui şi nouă paradisul, transferat de la sfârşitul existenţei la începutul ei.

George CIORĂNESCU
       Cred în valoarea operei lui Eleutheriades şi în poezia ilustrată: consider sincretismul armelor forma maximă de expresie. Linia desenată susţine cuvântul scris, iar culoarea le leagă duios, dureros, puternic pe amândouă. Până când, uneori, - ca şi acum – se face simfonie se aude acolo, în tăcere: se compune sau se tace. Cuvânt, imagine, sunet, în orice ordine. Ut pictura poesis...
Silvana COJOCĂRAŞU
       Ştefan Eleutheriades s-a format sub farmecul unei naturi cuceritoare ce l-a aplecat spre meditaţii coloristice, combinată cu monumentalitatea unei istorii ascunsă încă sub ruine, dar marturisită de marmura statuilor măcinată de vremuri.
       Liniile priveliştilor vaste, jocul luminilor, culorile cerului si ale pământului roditor sau sterp, umbrele discrete, toate sunt decantate în valorile picturale ale pânzelor sale.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate