SVETLANA PALEOLOGU MATTA

Profesoară, eseistă, scriitoare

SVETLANA PALEOLOGU MATTA

ESENŢA UNEI VIEŢI

       Sunt născută la Bucureşti, la 22 august 1928. Tatăl meu, Walter Matta, era de origine germano-chileană, inginer, dar iubind mult muzica (violoncelul, orga). Mama, Tatiana Gelisevscaia, ruso-polonă, a frecventat cursul lui Nicolae Iorga. Dar separarea părinţilor a fost traumatizantă. Anii copilăriei i-am petrecut la Ismail, orăşelul de pe Dunăre.

       Datorită războiului germano-sovietic părăsim totul şi venim la Bucureşti. Fervoarea pentru artă mă împinge spre Belle Arte cu maestrul Camil Ressu, şi la clasa de pian cu concertista Lidia Cristian. Având însă cetăţenia elveţiană, expulzarea mă duce la Zürich unde studiez limbile romanice, cu materia principală franceza. Îl venerez pe Théophil Spoerri, profesorul de literatură, iar Arnold Steiger, lingvistul sef de catedră, e interesat de limba română. Căci e singura limbă neolatină din estul european, păstrătoarea aspectelor dispărute la surorile ei din Occident. Pot scrie astfel, ca teză de doctorat, Existence poétique de Bacovia, în l955. Ploile şi plumbul poetului nu mă deprimau atunci, căci tinereţea vede lucrurile prin altă prismă, mai veselă cumva. Profesorul A. Steiger îmi dă în diplomă un predicat neaşteptat: “Subtilissime et singulari pulchritudinis sensu conscriptam”.
       O bursă pentru Paris (Sorbona) mă duce la profesorul Jean Boutière care vorbea despre ritmul în poezia lui Eminescu. Am aflat însă că pasiunea lui erau trubadurii. Frecventez astfel acest curs încântător cu Guillaume de Poitiers, Bernard de Ventadour cu celebrul poem Quan vei la lauseta mover (Când văd ciocârlia în zbor într-o rază de soare…). Alt trubadur. Pèire Vidal. Iubea Provensa cu “dulcea ei regiune care mergea de la Rhône la Vence…”

*

       Am fost l5 ani profesoară de franceză la licee, apoi revin sub venerabilele bolţi ale Universităţii din Zürich ca docentă de română pentru 22 de ani. Iubeam “Lichthof”-ul clădirii cu splendida Venus din Samotrake şi cu frize antice. Acolo erau şi mici măsuţe rotunde unde studenţii puteau lua cafea ori discuta. Mă invitau când mă vedeau şi vorbeam cu plăcere cu ei, în franceză şi puţin în română, ca şi la cursuri. Căci totul trebuia explicat în franceză până au început ei a înţelege tot mai bine româneşte, dar cu multe surprize, dând de forme precum “n’a fost să fie”, o foarte frumoasă dublare a verbului care şi semantic redă o trăire grea de sens.

       Concomitent însă lucram la cartea mea Eminescu şi abisul ontologic cu zborul Luceafărului la Demiurg (1988). Sub aspectul unei iubiri imposibile, prin nepotrivirea celor doi, poemul este filozofic. Foarte impresionante sunt versurile, în texte colaterale, când astrul e “Îngălbenit şi-aproape stinsul… iar ale mării valuri reci călătoresc cu dânsul”…Valurile reci sunt şi ele o trimitere la starea liminală a astrului.
       Am suferit însă pentru lupta lui Eminescu contra politicienilor vremii. Despre articolele sale la ziarul “Timpul”, am scris Jurnal hermeneutic (1997). Criticismul politic al Poetului era vehement, denunţând vicleşugul, pehlivănia “gunoaielor sociale” ridicate peste popor : “Ucigaşii de rând, scria el, erau oameni onorabili pe lângă trădători “…(Opere, XIII ).
       Scrisă cu suflul poetic al unui geniu, politeia lui Eminescu este tot poesis..” Spre alte mâini mai pure“ năzuia poetul. Şi o frază a lui sublimă lăsa să se vadă speranţa lui, de o dureroasă luciditate:

       Şi chiar dacă ziua vârstei de aur şi a adevărului nu va sosi niciodată, chiar dacă ziua iubirii reciproce nu va veni, e bine să se creadă în venirea ei cândva…

*

       Am scris în 2001, şi o carte de mici dimensiuni, În căutarea democraţiei în contextul ei politic complex. Creată în Grecia, de Clistene, democraţia cu dublul său aspect, real si ideal, rămâne fragilă. Şi totuşi această formă de guvernare combate eficient răul politic. Un fenomen spectacular al secolului XX a fost cel al falsei democraţii, cea a imperiului sovietic, camuflată de masca naţionalistă timp de 70 de ani. Erau anii marcaţi de o perpetuă sărăcie, încât poporul coboară în stradă ca şi în 1917. Era ca o reminiscenţă a polis-ului grec care iradia încă, în plină patologie politică, aceeaşi opţiune nobilă. Faptul se poate explica parţial prin percepţii diferite, antinomice între indivizi şi societate. “Salvarea” părea ceva utopic. Şi totuşi, democraţia ateniană a durat aproape două secole! Cum de acest “miracol” a avut totuşi loc? - Prin marii educatori, de primă importanţă cum au fost Homer, Euripide, Socrate: toţi erau “educatori”.
       Scriu în 2005 Calicantus: Scene din viaţa lui Cristal, având în Partea a II-a capitolele: Eminescu si Borges; Eminescu în lumina şi “luminişul” lui Heidegger (dialog cu Mihai Cimpoi); Eminescu în constelaţia poeziei Europene, un Interviu cu Lucia Olaru Nenati etc.

*

       Etapele vieţii mele au fost în fapt legate şi de oraşele Bucureşti, Zürich, Paris. Ultima, cea mai lungă, e cea actuală, Lugano. Scriu şi aici, articole la reviste de prestigiu - Poesis la Satu Mare, Origini, USA, Convorbiri literare, Iaşi. Am scris şi un articol despre Vlad Ţepeş, cu titlul Une ambiguité par delà la mort. Aşa cum a văzut Xenopol, Ţepeş a pus cruzimea lui teribilă în slujba ţării (a românismului). Iar Iorga îi vede Trăgătorului în ţeapă o podoabă rară de temeritate (în revista Dialogue, Université Paul Valéry, Montpellier, l983). Dar iubesc a scrie mai ales eseuri filozofice şi legendare precum Poezia şi filozofia la Nietzsche; Orfeu cel cu nume faimos; Neantul şi contradicţia la un antifilozof (fiind vorba de Emil Cioran).
       În 2011, am scris în franceză Galaxie Proust, iubind mult acest romancier de mare unicitate. Tânărul Proust, citind în grădina lui, observa că în limbajul comun erau cuvinte de mare „opacitate”, pe când în cel literar ele erau înlocuite de imagini! Cine a scris În căutarea timpului pierdut? Era desigur Proust, dar şi Swann, colecţionarul de artă, şi un copil. Şi cum Proust a cucerit-o pe Ducesa de Guermantes precum şi pe un personaj imposibil, baronul de Charlus? Ce era atât de special în Proust? Era farmecul lui, şi o fină cultură, care intervenea in întâmplările zilei. De pildă sparanghelul la bucătărie îl vedea “în tunica sa verde”. Dar şi un mister în tot, cel al vieţii însăşi. Şi câtă frumuseţe se concentra în persoana sa în armonizare cu la belle époque. Cât vis insuflă cele trei mii de pagini ale operei!

*

       Intensitatea sufletului şi lungul lui şir de vise îi sunt caracteristice poetului argentinian Borges. Iar cele “opt milioane de divinităţi care parcurg pământul şi ne ating o clipă” (Shinto), aduc infime aventuri. Ele sunt salvatoare, de pildă, găsirea unei cărţi pierdute. Cum mă regăsesc în aceste minuscule miracole!
       Dar şi visul a intervenit mult în viaţa mea. El mi-a marcat studenţia, care, la un moment dat, s-a transmutat la Paris. Oraşul-Lumină este electrizant şi are ceva legendar în istoria lui. Aşa ne apare poetul François Villon, din secolul XV, când spune: ”Pauvre suis-je dès ma naissance et de petite extrace… Du pain ne vois-je aux fenêtres” (boulangeries). Apoi vine şi „La Cour des Miracles”, în care hoţii se exersau pe un manechin, implorând: „...cloches, ne clochettez pas, sonnettes, ne sonnez pas”…
       Eu însă la Paris am auzit o voce ca de tunet citind fragmente celebre din Heraclit, zis „Obscurul”. Era în cartierul latin, într-un interior tapisat de ziare şi am văzut şi un zâmbet amar - era al filozofului Paul Costin Deleanu. Îi plăcea mai ales să umblăm pe stradă de-a lungul Grădinii Luxembourg, el vorbind în continuu fie de Revoluţia Franceză, ori de moartea zeului Pan „care a lăsat lumea fără căpătâi”. Totul era interesant pentru mine pe atunci, fiind studentă venind din mediul helvet.
       Şi cum aveam preocuparea scrierii tezei mele bacoviene - dar vai, neavând texul! - dau chiar pe cheiul Senei, la anticari, de “bucăţi” (literalmente) din volumul de negăsit Plumb. Le iau desigur cu mine.

*

       Dar cum de am ajuns eu la ideea cu Bacovia? Ciudat era, văd acum, că venise în ultimul an de liceu la Şcoala Centrală din Bucureşti, o nouă profesoară de română. Mică, slăbuţă, ea citea tot timpul la catedră poeziile lui Bacovia. Era soţia poetului, Agatha. Mă surprindeau versuri precum - “Sunt câţiva morţi în oraş, iubito. Chiar pentru asta am venit să-ţi spun… De căldură cadavrele se descompun”… Părea o povestire fantasmatică.
       Fără să vreau mă gândeam că la l3 ani, la Ismail, veneam în biroul bunicului matern, demult mort. Dar totul rămăsese intact, până şi scaunul-balansoir, preferatul meu. Şi luam liber, nestingherită, din biblioteci, când Evgheni Oneghin, de Puşkin, când Iarmarocul din Saracinsc al lui Gogol. Mă îndurera duelul lui Lenski şi aria lui ce o cânta înainte de a cădea: “Unde, unde v-aţi îndepărtat, aurite zile ale primăverii mele? Zadarnic privirea mea le caută…”

*

       Mă gândesc fără sa vreau la adolescentul Marcel Proust, de sănătate delicată trăind într-un mediu de preocupări literare şi artistice. Cu gândul la viitorul său, el alese, în fine, să fie scriitor. Dar ce să scrie? Şi cum? Gusturile lui erau eclectice şi trecea prin crize. La moartea părinţilor săi însă intrase într-o stare depresivă. Marcel Proust părea, la 35 de ani, un amator fără viitor.
       El aduna totuşi nişte notaţii şi schiţe, fără o idee precisă. Dar iar abandonează totul sub efectul războiului din 1914, ca şi obsedat de a nu mai avea mult de trăit.
       Poate chiar de aceea apare Du côté de chez Swann, primul volum căruia îi urmează întreg ciclu. Primii critici văd doar o îngrămădire de forme brute, căci nimic în ele nu era asemănător cu romanele contemporane. Iar cititorii sunt deconcertaţi. E în fapt şi o construcţie stranie. Începutul pare a se racorda, în cursul anilor, cu sfârşitul. în căutarea timpului pierdut Proust rămâne prin fineţea şi unicitatea stilului foarte apropiat de viaţa transfigurată totuşi ca într-un vitraliu sau o operă de artă la care se apelează în propria lui operă. Combray cu grădinile şi cursul Yvonei, ca şi personajele satului şi amintirile copilăriei, rămân pentru cititori un mirific prezent etern.

*

       Amintesc acum unele personalităţi de mare cultură care, prin nu ştiu ce noroc al destinului, mi-au fost prieteni. Erau Stefan Teodorescu, filosoful, şi în contrast cu el, scriitorul Paul Anghel.
       La o mare festivitate la Biblioteca Română din Freiburg i. Br.., în prezenta episcopului de la Paris Teofil Ionescu, au avut loc alocuţiunile lui Paul Miron, a Zoii Dumitrescu Buşulenga şi a altora. Dar cineva absolut excepţional venea de la Stuttgart. Avea bucle negre care frapau, ochi puternici cu ochelari în rame groase. Era Stefan Teodorescu. Când s-a ridicat pentru a vorbi, s-a simţit deodată o mare schimbare: era forţa gândirii care se îmbina cu felul exprimării. Ceva foarte precis, dar iradiind lumea homerică. Mulţi studenţi îi puneau întrebări, el răspundea. Era o transfigurare în sală, totul devenise o altă lume.
       L-am reîntâlnit câţiva ani mai târziu la aeroportul Kloten. Nu-mi venea a crede, mi se părea că vedeam un zeu uman. Şi am alergat spre dânsul cu “Domnule Profesor!” Mergea şi el la Iaşi. În avion mi-a recomandat o carte: L’Ecriture et la différence. Eu o citeam acasă, când fiul meu de 5 ani, Vladimiro, dormea. Dar era ilizibilă. Scrisă de filozofi pentru alţi filozofi. Însă titlurile de capitole erau atât de fascinante!: Force et signification, Cogito et l’histoire de la folie, Violence et métaphysique, La structure, le signe et le jeu… Şi nume despre care se vorbea erau Nietzsche, Freud, Husserl, Artaud, Bataille… Un empireu care mă atrăgea enorm. Intrasem într-o mare şcoală care mi-a dat imens. Teodorescu mi-a spus: „Tu singură ţi-ai creat acest spaţiu”.
       L-am invitat pe Stefan Teodorescu la noi, la Lugano. A fost ceva spontan şi de mare curaj, dar el a acceptat. Telefona des şi întreba: “Pot să apar la curs?” Cursul meu era la Zürich, ne întâlneam la gară, el venind de la Stuttgart, fiind pensionar şi liber... Dar ce-i putea oferi bietul meu curs? Mai târziu am aflat că la Stuttgart, unde predase filozofia era “mediocritate”, nu avea cu cine “consuna”.
       Stefan Teodorescu nu a scris decât o carte în tinereţe, premiată de Tudor Vianu: Spre un nou umanism. El a murit în casa lui, căzând pe scară. George Vulturescu, directorul revistei Poesis din Satu Mare, m-a rugat să scriu despre “ontomorfologia” lui, organizând un colocviu, cu mult succes, cu multe flori…
       Dar aveam şi un text, din Göttingen, dictat la Lugano. Căci Ştefan Teodorescu plecase de timpuriu în Germania, unde a mai frecventat vreo şase universităţi, citind, la şase dimineaţa, în metrou, pe Kant.
       Si iată acum acest memorabil pasaj dictat, şi care îi caracterizează viaţa întreagă. E vorba de o povestire citită în timpul studenţiei sale la Bucureşti, şi care: “m-a zguduit într-atât, încât mi-a provocat o imensă nostalgie de atmosfera ştiinţifică germană, o sinteză între erudiţia exegetică, titanică, si apolinicul mediteranean. Acest contrast prodigios m-a atras şi m-a decis să plec la Göttingen, căci acolo se manifestau, în forţa lor, adevăratele evenimente pentru mine”
       Am găsit şi un adevărat portret al lui Ştefan Teodorescu la Nietzsche: e vorba de un om viguros şi de vastă cultură care-l face sa fie “mai presus de un rege”.

*

       O figură frumoasă în viaţa mea a fost scriitorul Paul Anghel, autorul ciclului Zăpezile de acum un veac. El mi-a trimis ultimul volum din 1988, Ieşirea la mare, cu războiul Independenţei. Evocarea era urmată de defilarea sub Arcul de Triumf a dorobanţilor (marele mutilat fiind primul. A urmat coloana răniţilor, în timp ce la tribună erau generalul Cernat ca şi demnitarii ştiinţei: Maiorescu şi Hajdeu. Iată parte din dialogul lor:
       Maiorescu: - Istoria e un abuz, în opinia dumitale!
       Hajdeu: - Istoria e pathos, am răspuns şi o repet!
       Şi Domnul de la “Timpul” e copios reprezentat. Ce a publicat? întreabă prefectul, şi i se răspunde:
       - „Domnul de la Timpul n-a publicat până acum decât vreo zece poezii. Hotărât, nu-i poet, n-are facilitatea de a scrie precum Alecsandri”.
       - “Ce studii are? Are studii incomplete (Viena şi Berlin), scoală nemţească - nu franţuzească, nici grecească precum cândva la noi…”.
       „Între timp sub Arcul de Triumf parada continua: soldaţii defilau, apoi ambulanţele - suedeză, britanică, germană, spaniolă… Dar intrarea câinilor chiar că a produs o mare senzaţie! Aplauzele s-au terminat în urale, iar fanfara a abordat „pentru patrupede”, un marş patetic. Dar câinii s-au simţit interesanţi şi n-au întors ochii spre tribună şi nici nu au fâlfâit din cozi”.
       Arta lui Paul Anghel e de un deliciu superior, un fel de comic poetic care era natural firii lui. E acelaşi şi în scrisorile pe care le primeam. Cum poşta sub comunişti, cenzurată, era exasperantă prin întârzieri, Paul Anghel şi aici transforma faptele brute într-o viziune lui specifică, fără deformări, ci cu o poetizare care încânta sufletul: că pe timpul Domnului de la “Timpul” alfabetul Morse îi comunica depeşele din toată lumea instantaneu! şi combina un fapt plauzibil şi probabil iar cu o găsire fabuloasă a sa : “Până şi o scrisoare din lună” ajunge în 7 zile şi ceva!”…
       Ce imensă bucurie era prietenia cu Paul Anghel! Marinarul său Nae dispărea pentru mult timp ca în fundul oceanelor (era ideea personală a lui Paul Anghel când reîncepea lucrul la ciclul lui al Zăpezilor). Dar Moş Tache care ţinea brutărie, spune într-o zi băiatului: “Hai să facem o muiere mare“. Şi de Câşlegi, o noapte întreagă s-au canonit s-o frământe, pe când cuptorul “ardea ca-n iad”. Căci avea şi o mărime neobişnuită, dar femeia din aluat de cozonac a ieşit frumoasă. I-au pus şi migdale şi stafide şi a împrăştiat seminţe de mac, iar pe sprâncene praf de scorţişoară. Si Naşu îi spune băiatului: „După ce o coacem, o mâncăm. Nu mai dăm la nimeni. E muierea noastră! Dar ”Baba” era geloasă pe “împieliţată”: -- “Ce-aţi dichisit-o aşa ? Şi dimineaţa, femeia de cozonac nu mai era! Baba a rupt-o în bucăţi, caldă încă, şi a dat-o săracilor. Ea nu avea cum sa înţeleagă un vis aşa de frumos !”
       Paul Anghel era prietenul lui Edgar Papu. Şi amândoi au murit la o mică distanţă. Pentru mine a fost o nespusă durere.
       Paul Anghel nu mai era. El rămâne în ne-uitare, şi-mi evoc minunatele lui scene imaginare, ca şi cu căpitanul Căpăţâna pe care voia “să mi-l prezinte”, şi-l vedea cum mă salută milităreşte - când în realitate el nu exista în carte, ci doar în viziunea lui. Şi încă ceva: nu pot vedea o salcie într-o grădină fără sa “văd” acea ramură - ba chiar salcia întreagă” ce-mi trimitea Paul Anghel spre a mă saluta. Vedeam salcia zburând prin văzduh…
       Şi când Paul Anghel n-a mai fost, am simţit un gol imens. Am pus toate plicurile lui pe masa mea, cu acele timbre minunate cu Hajdeu, “de pus la butonieră”, cum spunea, si am simţit acel teribil gol…
       Bietul nostru suflet, cu ale lui “intensităţi”, cum spune poetul argentinian Borges. Mă gândesc ca la o “salvare” la acele 80 de mii de zâne ce circulă prin univers, şi care ne “ating” o clipă! O, dacă şi Paul Anghel putea fi “atins” o clipă, căci el, în scrisul lui căuta acel sunet “primordial”, dar nu rămânea decât la punctul zero…
       I-am trimis şi o căciula caldă, de blană. El aştepta primii fulgi ca s-o pună şi s-o întoarne spre Viganello…

*

       Ajung la cel mai mare prieten din câţi mi-a dat viaţa vreodată. Este medic şi poet, dar şi filozof al literaturii şi artei, precum şi traducător al marii lirici universale - Khayyam, Hafiz, Tagore, Rilke, Leopardi, Hölderlin, Baudelaire, Montale, Mallarmé, Keats…. El însuşi fiind un mare poet. Este George Popa.
L-am cunoscut primind din senin o carte de-a sa, Eminescu sau dincolo de absolut. Nu citisem nimic mai frumos despre Poet! Apoi îmi trimite Studii de literatură comparată, Trei fete ale sublimului - Shakespeare, Hölderlin, Tagore, Meditaţii asupra liricii universale Metafora… Dau doar câteva indicii, căci George Popa a scris imens, 46 de cărţi, dintre care 10 de medicină. Iar opera poetică e reunită în volumul Cântec infinit, ed. Princeps, Iaşi, 2011.
Cine este George Popa? Este „oaspetele luminii”, “straniul pelerin”, şi este, după o vorbă a lui Nietzsche, “Nur Narr, nur Dichter”. Căci care e “măsura” cuvântului său? - Este drumul de la cuvânt la stele! Drumul îl face poetul o singură dată şi apoi nici el nu-l mai poate reface.
Tot ce e “de rând” îl sfâşie pe George Popa, el rămâne nevindecat. Doar nufărul său albastru îl poate ajuta, căci el este “hrănit de văi lactee” şi “s’aprinde-n lac tot mai cereşte”…
George Popa scrie cărţi cu o amploare a liniilor de forţă şi cu o profunzime ce i-o întrevăzuse mama lui, “sanctissimă” pentru el, care spunea: “Copilul acesta e prea profund” şi se alarma. Căci într-adevăr poetul George Popa trăieşte într-un pur extaz, intransmisibil, fiind ca “suflul orhideei”… Exotica floare şi “Grădinile ideii” sunt pentru poet “pulberea de stele”, căci el scrie în cheia transposibilului. E propriul său concept creat în adolescentă - această vârstă a harului şi a absolutului, căci ea urcă “mai sus şi mai în afară”. Şi e trăirea unui prezent etern.
Este dificil de scris adecvat despre George Popa, doar el singur se descrie prin “răsfrângeri” şi “replăsmuiri de sensuri”. În ele întâlnim şi ale sale “melancolii de aur” ca şi “melancolii albastre”. Si uneori chiar lacrimile sale de “onix”, “lacrimi grele de pe Styx”.

*

       În 2012 am scris cartea George Popa in extasis mentis. George Popa este o personalitate foarte specială, izolată, meditativă. Profunzimea şi forţa gândirii se îmbină la el cu un imens har poetic. E marele meu Prieten, printr-o consonanţă ca şi legendară. Pe lângă Cântul infinit cu volumele lui de poeme reunite, el îmi trimite din poeziile lui recente, nepublicate. De pildă, sonetul Iluminata lectură, în care se îmbină poetul, poemul şi cititorul vizionar, triadă eterică devenind o adiere în Divinitate:
Rază cu rază
Când se-ntâlnesc
Inaripează
Gândul ceresc.

Suflul de îngeri
Din verb ales
Poartă-n răsfrângeri
Sfânt înţeles.

Noua lumină -
Gând, tu si eu
Pur ne îmbină -

Lumina vie
Din noi ne adie
In Dumnezeu.

       L-am cunoscut pe profesorul medic şi poet, George Popa foarte târziu. ”De ce aşa de târziu?” repeta el. Deşi aflaţi la o mare distanţă, el la Iaşi, eu la Lugano, mi se părea că e un vecin pe undeva…Căci o consonanţă - stelară, legendară? - era prezentă în tot. El mi-a trimis acea carte despre Eminescu care m-a uimit. Nu semăna cu nici una scrise despre Poet. Şi multe alte cărţi pe care mi le trimitea, sunt de o puternică gândire şi de o expresie de mare frumuseţe care îi venea spontan, ca un “dictat”. E multă magie şi filozofie în toate textele lui. Dar harul lui liric este un suflu rar - precum în Tristeţea lui Orfeu:

       Am să dansez pentru arcul pleoapelor şi al cerului,
       am să dansez pentru mâna pură a Prinţului,
       dar am să plâng pentru că aţi vânat păsări albastre

       Am să dansez pentru perfecţiunea absurdă a cercului,
       am să dansez pentru albul dezarmat al sânilor,
       dar am să plâng pentru ca aţi ucis cristalele.

       Am să dansez pentru că m-aţi sângerat
       şi a ţâşnit lumină, şi iată ce frumoşi v-aţi făcut!
       Dar am să plâng pentru că aţi vânat îngeri.

       Scoateţi-mi ochii să un mai pot plânge.
       Dar lăsaţi-mă sa dansez
       - să dansez pentru faţa mâhnită a Prinţului.

       Poemul lui George Popa e orfic prin excelenţă. Sângerarea iniţiatică şi transfigurarea ei sunt puternic marcate … ”si ce frumoşi v-aţi făcut !” Venind din Tracia în vechea Eladă, Orfeu introduce în Grecia ideea de nemurire. Credinţa orfică, ascetică, era puternic spiritualizată, străină psihismelor inferioare. Un poem “gotic” în plină natură constituie versurile care glorifică viaţa:

Silfii luminii
Aprind eterul
Munţii, afinii
Zbor minţii ceru-l

Invocă Lerul
Irişii, crinii -
Ne-mbracă ceru-n
Haine nevinii.

Crug pe altare
Versu-mi rămâie
In ne-uitare.

       Asemenea versuri în imagini ai crinilor, nevinii şi luminii, urcă spre o sacralizare a vieţii prin hierofania ne-uitării. Ne-uitarea este pentru George Popa esenţa Prieteniei. Ea leagă oamenii sufleteşte şi cosmic, prin oglinzile lor cereşti.
       Recenta mea carte - George Popa in extasis mentis, 2012, ilustrează lirica sa. Dar mi-au sosit acum ultimele lui “dicteuri” care sunt nişte minuni - s-ar spune chiar că ele anunţă un alt început, diferit, într-o mai esenţială gândire şi prospeţime. Iată Meditaţiile la umbra unei perle:
La umbra unei perle
Sta meditând un sfânt:
Cum a aprins lumina
Fărâma de pământ?

Cum magic rana cheamă
Duhul desăvârşirii,
Cum temniţa fluidă
Zbor dă nemărginirii?

Neavând răspuns, el află
În pura-i contemplare,
Că întrebarea-n sine
Este transfigurare.

       Cele mai recente poezii ale lui George Popa sunt din ce în ce mai sublimate prin încărcătura lor gnomică. Vom da două exemple esenţiale. Astfel el consideră că în fiinţa umană există trei entităţi: eul, arheul şi sinele:
Sunt trei fiinţe-n tine: micul eu
Cel de serviciu-n lume, sclavul ei.
Apoi esenţa ta umană – un arheu
Cu nimeni altu-asemeni printre cei
Născuţi vreodată-n lut. Dar peste ei
E sinele – lăuntric dumnezeu…

       Pe de altă parte, există trei infinituri: cel din afară, potenţial cognoscibil, cel din sufletul nostru care rămâne un mister, şi infinitul eteric creat de muzică, prin care sinele nostru se poate elibera în a treia stare, acel transposibil, concept al eliberării ultime, străfulgerare din adolescenţa lui George Popa:
Pe câtă nesfârşire e-n afară,
Mult mai adâncă este cea din tine.
În jur cărări avem şi avem scară,
Ci-abisu-n noi mereu se-afundă-n sine.

…Dar inimi orfice-n transmundii clipe
Suflu-l primesc al tainei infinite
Şi inimilor noastre pun arìpe
De cânt - şi magic devin negrăite,
Din verb eliberate şi tipare -
Doar unde pure - în a Treia Stare.

       George Popa are o incitantă concepţie, conform căreia energiile noastre spirituale se fructifică - nu ştim unde şi nu ştim când - în univers, creând stări sufleteşti superioare, un destin astral sau poate chiar un geniu. Cu atât mai mult, afirmă el, un geniu poate contribui la naşterea altui geniu. Ca atare, transmiterea acestor efluvii ale inimii, ale minţii şi rodirea lor constituie o formă de nemurire. Din cele mai sublime.
       George Popa mi-a atribuit cel mai orbitor epitet identitar într-un frumos poem al său, dintre ultimele - Excelsior. Era vorba de o „Prinţesă a luminii”, o expresie sublimă valorizând esenţa esenţelor. Şi m-a şi întrebat apoi, ce cred despre aceasta exprimare. Eu ezitam a răspunde, căci era vorba de o măreţie prea copleşitoare. Şi atunci el a zis: asta eşti tu!


*** *** ***

NEANTUL ŞI CONTRADICŢIA LA UN ANTI-FILOZOF

       Scriitorul Emil M. Cioran rămâne o figură unică, iritantă şi fascinantă, care şi-a scris opera în limba franceză, locuind ca apatrid în cartierul Latin din Paris. A iubit intens viaţa, a adorat filozofia cu formulele ei (cu o teză despre Bergson la Bucureşti), pe Dostoievski îl consideră cel mai mare şi cel mai adânc scriitor din lume. Citea enorm şi cunoştea enorm. Îi plăceau moraliştii francezi precum Saint-Simon, martori oculari ai vieţii nobililor între intrigi şi denigrări (ca ale marchizei du Deffand). Citea misticii cu aviditate, iubind-o cu pasiune pe sfânta Tereza d’Avila. În cavalerul Tristei Figuri, Don Quichotte, vedea cea mai veridică imagine creată a umanului. A mai iubit infinite lucruri, tangoul argentinean a fost şi el pasiunea sa, şi a simţit un mare interes pentru împărăteasa Austriei, Elisabeta (“Sissi”). A iubit desigur Parisul, ”singurul oraş din lume unde nu te ruşinezi a fi sărac”… Dar satul său natal din Carpaţi, în Transilvania, unde a fost fericit, l-a iubit continuu şi cel mai mult, pâna la urmă.
       Sissi care a fost retrasă şi puţin înţeleasă, Cioran o evoca printr-un citat:
       “Ideea morţii purifică şi face oficiul grădinarului care smulge ierburile rele în grădina lui. Dar acest grădinar vrea să fie singur şi se supără când curioşii privesc peste zid. Astfel şi eu îmi ascund faţa după umbrela şi evantaiul meu, pentru ca ideea morţii să poată grădinări liniştit în mine”.
       Textul lui Sissi, cu nuanţele lui poetice, îl obseda pe Cioran care avea 25 de ani. El nu putea a nu gândi la Hamlet care, exaltând splendoarea universului, adaugă că totul nu e decât o “chintesenţă a prafului”.
       Asemenea pagini frumoase figurează în Entretiens, convorbiri pe care E. M. Cioran le-a acordat în ultimii săi 25 de ani jurnaliştilor, scriitorilor, filozofilor şi oamenilor de cultură din toate colţurile lumii. El le făcuse impresia unui ”demoniac” ori a unui “înger devastat de umor”. Personal însă Cioran se vedea puţin pe sine în bizareriile lui Sissi, mai ales pe fundalul tragediei istorice a Europei, care începea la Viena…

*

       Ideea morţii îi era deja familiară la cinci ani, prin groparul cimitirului din satul său. Tot timpuriu, în adolescenţă, a cunoscut insomnia, catastrofa vieţii sale. Ea îl făcea să deambuleze noaptea prin Sibiu, oraş medieval austro-ungar pe atunci. După studiul filozofiei, care nu l-a ajutat în impasul lui (şi el i-a spus “adio”), pleacă cu o bursă de studii la Paris de unde nu s-a mai întors.

*

       O temă de mare profunzime la Cioran este suferinţa. Nu-l interesează decât cei ce au suferit - Pascal, Baudelaire, Dostoievski desigur, Nietzsche. Suferinţa lui Cioran are diverse cauze, dintre care nopţile lui albe cu efecte delirante. Viaţa sa e smulsă ei însăşi prin timpul încremenit în care el se vede lucid pe sine ca “un bolnav fără boală”, “un dement fără infern”… Spiritul său e o stafie fără sânge, insomnia îl pune în afara celor vii, într-un vis negru al Vidului. Eroii săi, în ultimul lor delir, căci s-au sinucis, sunt Kleist, G. de Nerval, Otto Weininger.
       Cioran însă nu s-a sinucis, deşi citim la el:
       “Cel ce niciodată n-a conceput propria sa anulare… e un întemniţat degradat, ori un vierme care lunecă pe hoitul cosmic”. Mai ales că “Toate instrumentele ne ajută, toate abisurile ne invită; dar toate instinctele noastre se opun”. Cuvântul “dar” aduce o netă întorsătură, căci intervine partea vitală, sănătoasă a scriitorului - un ”troglodit” cum îşi spune el însuşi, şi conclude: ”Această contradicţie dezvoltă în spirit un conflict fără ieşire”, (Précis de décomposition, 1949).
       Toate cărţile lui Cioran sunt în fapt nişte “sinucideri ratate”. Ceea ce-l menţine în acest echivoc este “ideea” sinuciderii. Ea îl ajută, îl eliberează, căci oricând îşi poate curma viaţa, fiind deci stăpânul ei, şi nu sclavul, nici victima ei. Dar, (iarăşi intervine acest “dar” fatidic)” deşi simt că sunt liber, ştiu că nu sunt”… (fiind liber în planul metafizic, nu şi cel social). Căci o altă catastrofă, adevărată oroare, anterioară şi chiar iniţială, s-a petrecut cu naşterea. Momentul naşterii este pentru Cioran un stigmat obsesiv (ştiind mai ales că e o pură întâmplare, un accident rizibil): “E ora trei dimineaţa. Percep o secundă, apoi una alta, fac bilanţul fiecărei minute. De ce toate astea? – Pentru că m-am născut “ (De l’Inconvénient d’être né, 1973).
       El deplora, regreta ca pierdută starea de “ increat “, perfecţiunea unui fluid luminos. Prin naştere însă omul atinge deja esenţa răului. Păcatul originar este real, e legat de conflictul omului cu Dumnezeu. Până şi florile, contrar celor spuse în Zohar, s-au scufundat, prin venirea omului, într-o stupefacţie din care încă nu şi-au revenit…
       De aceea dispariţia omenirii este dorinţa profundă a lui Cioran. Înverşunarea lui împotriva naşterii, împotriva vieţii cu calvarul ei absurd (te ajută doar iluziile, dar el nu le poate avea), împotriva lumii ca “abator”, împotriva întregii istorii ca o Bastilie, ca putrefacţie şi ea, se conclude cu justificarea faptelor. Acestea sunt tragicul care atinge doar fiinţa umană prin conştiinţa sa a caducităţii: “Descompunerea prezidă legilor vieţii: suntem mai aproape de praful nostru decât obiectele neînsufleţite şi alergăm spre destinul nostru sub privirea stelelor aparent indistructibile”.

*

       E incontestabil că exploziile şi insultele lui Cioran împotriva speciei umane, a Bisericii, a lui Dumnezeu, îl lasă pe cititor perplex, dacă nu chiar furios. Însă viziunile sale paroxiste au totuşi mult adevăr. Ele se verifică prin “hidosul” omului, prin continua sa ambiţie (semnele ei rămân chiar pe “feţele morţilor”). Spectacolul omului e în adevăr un “vomitiv”- prin fanatismele distrugătoare, prin băile de sânge la ordinea zilei, prin cruzimile, tiraniile, minciunile, înşelătoriile şi mascaradele în politică şi în instituţii.
       Şi totuşi cititorul este impresionat de mărturisirile sincere ale lui Cioran. Ele sunt imbatibile, îi dau chiar o stare de bucurie. De pildă când un interlocutor, Fritz J. Raddatz, se mira că Cioran neagă progresul (şi-l pune într-un sens cu spatele la zid), Cioran îi răspunde cu bunăvoinţă că progresul “se anulează” pe el însuşi. Ştiinţele, medicamentele, tehnicile, toate prelungesc azi viaţa, încât omul nu mai moare de moartea sa, el are “o viaţă falsă, prelungită, artificială”…

       -Dar, Domnule Cioran, te-ai simţit uşurat aflând de examenele de radioscopie. Pentru aceasta a trebuit ca Dl. Röntgen să facă descoperirea sa…
       Cioran: Da, dar aş fi preferat să mor de propria mea moarte.
       F. J. Raddatz: Dar şi D-ta fugi de ea.
       Cioran: E adevărat, fac parte din lotul comun, din această nebunie. N-am altă ieşire. I-au şi metroul. Fac tot ce fac alţii…
       F. J. Raddatz: Te serveşti de civilizaţia pe care o condamni. Dar ai telefon, iei avionul.
       Cioran: Cred astăzi că ar fi fost mai bine pentru mine să fi rămas în micul meu sat să îngrijesc turmele. Aş fi înţeles lucrurile esenţiale tot atât de bine ca acum. Aş fi fost mai aproape de adevăr... (Entretiens,1995)

       Acest pasaj este ca dintr-o piesă de teatru, veridică şi comică totodată, un divertisment şi o poezie a comicului amintind de Molière (Goethe îl citea regulat pentru a se afla în compania “deliciosului”).

*

       Dar e şi mai mult. Poetul Jules Supervielle, cu experienţa vârstei sale, i-a spus lui Cioran: ”Este de necrezut cât de mult cărţile Dvs. m-au stimulat!”. Sunt multe manifestări de acest fel. G. Minasso e chiar zguduit de lectura cărţilor lui Cioran care i-au schimbat viaţa, dându-i sentimentul unui reconfort de nesubstituit.
       Cheia acestui mister trebuie cautată, în primul rând, în stilul lui Cioran. Cum de a ajuns el la stilul lui prestigios, de înalt nivel? El a parcurs Franţa cu bicicleta, şi lângă Dieppe a vrut să traducă în româneşte pe Mallarmé, poet abstractizant şi cel mai pur dintre simbolişti. Dar şi-a dat seama că e ceva imposibil. Era şi absurd, şi-a spus, să-l traduci pe Mallarmé într-o limbă “necunoscută”. Decizia lui a fost luată pe loc. A abandonat definitiv propria lui limbă ca şi ţara sa, văzând ca erau “greşite” pentru el. S-a întors imediat la Paris şi s-a pus pe scris: Précis de décomposition. Problemele erau aceleaşi ca în cartea sa în româneşte scrisă la 22 de ani Pe culmile disperării (“prost scrisă” şi “fără stil”). Cioran vede diferenţa între cele două limbi: pe când în română scrii oricum, limba franceză îţi pune o cămaşă de forţă prin claritate şi rigoare carteziană, ceea ce lui îi convenea. Franceza are şi o civilizaţie de o mie de ani în spatele ei. A scrie în Franţa e un “ritual”, e ceva “sacru” …
       Într-o scrisoare trimisă lui Noica, “prietenul îndepărtat” (prin NouvelleRevueFrancaise în 1957) Cioran relatează cu haz despre idiomul lui de împrumut: că toate cuvintele sunt ”gândite şi răsgândite, şlefuite până la inexistenţă”… ”Nu există cuvânt, scrie el, a cărui eleganţă vlăguită să nu-mi dea ameţeli…”. Cât despre sintaxă: ea se află într-o înţepeneală din care nici Dumnezeu n-ar putea să o smulgă” (e vorba de celebra lege a ordinii cuvintelor subiect-verb-obiect). Limba franceză e “grea, foarte grea, inabordabilă…”, pe când româna e un “amestec de soare şi bălegar, urâţenie nostalgică şi superbă neglijentă”.
       Pentru Cioran limba franceză a devenit patria sa.

*

       Précis de décomposition, prima din seria cărţilor scrise în franceză, elaborată, cu eliminări, timp de 3 ani, este rescrisă de 4 ori: stilul lui Cioran e realizat. El amuză prin spiritul lui fin, cu humorul lui trist: ”Nu există în farmacii nimic specific contra existenţei; - doar mici remedii pentru fanfaroni. Dar unde e antidotul disperării…? ” Stilul lui Cioran este o unicitate, el fuzionează cu profunzimile simţirii sale numite de el “substanţa interioară” fără de care un scriitor rămâne superficial.
       Profunzimile lui Cioran sunt obscure, datorate probabil misterelor genetice, ca şi “infernului” care a fost insomnia - cea mai mare experienţă a vieţii sale, precum epilepsia a fost la Dostoievski. Prin ele se ajunge la acea limită permisă omlui. De aceea Cioran l-a înţeles pe Maestrul Eckhart, misticul care luase distanţă faţă de dogmele osificate ale Bisericii occidentale în Evul Mediu. El a interiorizat credinţa sa dincolo de limită, prin inefabilul extatic al “scânteii” divine, dincolo de Dumnezeu. Pentru acest “liberalism” religios el a fost procesat ca eretic.
       Şi scriitorul rus, Dostoievski, a cunoscut stări de extaz prin epilepsie – fără credinţă. Eroii lui sunt epileptici, asasini, gânditori, oferind aspecte halucinante. Totul la el este exceptional de complex şi de excesiv, unde luciri de sfinţenie ating demonicul. Pentru Cioran, Dostoievski este SCRIITORUL. Omul normal nu are desigur acest “conţinut interior” şi pentru Cioran el este “fără substantă”.

*

       Desigur că profunzimea lui Cioran fascinează. Ea transpare în scrisul său prin stil, prin formulări. Aforismele lui, prin alegerea cuvintelor (folosind infinite dicţionare fiind un metec) şi prin unitatea frazei, sunt fragmente de adevăr. De pildă, aforismul definind cultura: ”un foc de artificii pe un arriere-plan al neantului”. Faţă de fenomenul umanismului, care vehicula cultura, şi faţă de marea epocă a Renaşterii, aforismul lui Cioran pare ceva aberant. Şi totuşi formula lui Cioran e sugestivă. Sunt bineînteles şi alte definiţii ale culturii, foarte valoroase. Pentru filozoful Georg Gadamer cultura e “lumea aparenţelor” (Scheinwelten). Între lumea aparenţelor şi focuri de artificii există totuşi un aspect comun. Unde este Andromaca, ori Hector? Ei sunt într-o margine a sufletului nostru, umbre colorate, mai mult sau mai puţin de câteva clipe, apoi dispar. În aforismul lui Cioran focurile de artificii şi neantul formează o insolită alianţă, tocmai prin unitatea frazei care enunţă un adevăr fără a-l explica.
       Cioran l-a apreciat mult pe Georg Simmel, regăsindu-se parţial pe sine, prin afinităţi cu filozoful german. În Tragedia culturii Simmel pleacă de la paradoxul tragic al vieţii: fluxul ei perpetuu nu se poate manifesta decât sub forma unui eu limitat individual. Individul este o parcelă a vieţii. Dar organismul său aduce cu sine, prin naştere, virtualităţile secrete de moarte. Negaţia vieţii e inerentă vieţii însăşi. Această antiteză a vieţii ne cuprinde, viaţa se epuizează în moartea progresivă şi contiinuă. Metafizica lui Simmel e fundată pe intuiţie (ceva analog, intuitiv, i se întâmplă şi lui Cioran, pe alte căi.): Paradoxul dureros al răului tragic, necesar şi inevitabil, este condiţia însăşi a culturii.
       Forma culturii, strălucitoare, nu este o “excrescenţă exterioară a acestui rău, ci îşi împinge rădăcinile sale cât mai profund în viaţa noastră spirituală” (G. Simmel, op. cit). Aici ni se revelează poate specificul stilului lui Cioran. Stilul său împinge şi el adânc rădăcinile sale în trăirile lui adânci. Autenticul acestei trăiri, ca un fluid viu, animă abstracţia formulării lui. Scrisul lui, “formulările” lui, sunt pentru el o eliberare, şi deci o “terapie”, dar şi o bucurie care este şi a cititorului.
       Forma deci la Cioran, atât de elaborată, ca la scriitorii francezi, este elementul liberat şi eliberator, şi devine la rândul său “o bucată de viaţă”. Şi aici e secretul, ori cheia. Stilul lui, deşi abstract, “se scaldă în viaţă”. Aceasta s-ar putea numi “miracolul Cioran”.
       Iată încă un mic exemplu cu injustiţia universală: “ea vizitează (hante: vizitează ca o stafie) aerul plămânilor noştri…”. Cititorul se simte direct consernat prin concretul propriilor săi plămâni, centrul vital organic, fragil şi fără apărare. Raportul cu injustiţia apare cu atât mai brutal…        Stilul lui Cioran, concis, clasic, expresiv prin calităţile lui verbale, dă o “originalitate” până şi nenorocirilor sale personale.

*

       Nenorocirea lui Cioran în punctul ei cel mai funest rămâne naşterea omului (“aberaţie a naturii”). Problema era răspândită şi la Grecii antici. Anterior lui Eschyl şi Euripides care dezvoltau mitul marelui Rău al predestinării la crimă, în Orestia şi Bachantele (W.K.C.Guthrie, Orphée et la religion grecque), gânditorii greci ai timpurilor celor mai vechi aveau o înclinaţie pentru tot ce e teribil, mai crud, mai distructiv, nefast şi plin de întuneric ca fundalul vieţii. Marele rău al vieţii era pentru ei de a fi fost născuţi, şi primul câştig era întoarcerea în neant. Nietzsche în opera lui de tinereţe, Naşterea tragediei, caută semnificaţia şi originea acestei viziuni enigmatice. “Cine ştie, spune el (fără a putea rezolva problema) dăcă Grecii nu au vrut şi nu au avut dorinţa urâtului, anterioară în timp şi opusă dorinţei lor de frumos, de sărbătoriri şi divertisment, de culturi (zei) noi?”. Nietzsche vede aici un raport fundamental cu durerea, tocmai pentru că sufletul grec deborda de viaţă.
       Cioran pare a trăi autentic şi acest aspect paradoxal - cine ştie prin ce combinaţie genetica, de origine poate foarte îndepărtată - “execru (j’exècre) viaţa pe care o idolatrizez”. Şi totuşi predomină la el aspectul negativităţii, el vrea sa fie “vindecat de naşterea lui “ - “printr-o agonie dincolo de continente, într-un deşert fluid”(…)” într-o Geografie a Nimicului”. Totuşi, în această Geografie sunt “alte mări şi alt soare”. Această viziune pare a fi a “increatului“, ca o mare libertate şi lumină, o stare de perfecţiune dincolo de orice echilibru organic; dar ea nu se poate realiza…

*

       A venit momentul de a evoca şi o altă latură a suferinţei lui Emil M. Cioran - e mizeria, sărăcia lui. Acolo la Paris, în mansarda lui în Rue-le-Prince, el nu murea chiar de foame… Cărţile lui se vindeau greu. Timp de 30 de ani a fost total necunoscut. Se mira şi el cum de a putut trăi cu viziunile lui (Dar nu erau nici viziuni, spune el…). După apariţia cărţii Précis, de abia după 25 de ani de la publicarea ei, cartea s-a răspândit rapid, mai ales în Franţa şi în Germania. Pe Cioran însă nu l-au interesat nici premiile şi nici consacrarea.
       Mizeria lui însă, ca şi insomnia, au fost un “excitant”, ca o “ştiinţă infuză” a spiritului său care îşi descria infernul. Răul s-a transformat în ceva pozitiv. Scrisul a fost pentru el o “salvare”. Rămânea totuşi avariţia societăţii. Portofelul era inaccesibil ca şi “profunzimile Necunoscutului”. Era o mare amărăciune. Sufletul lui era bolnav şi nu s-a mai vindecat niciodată. “Viata este un miracol, scrie el, pe care amărăciunea îl distruge”.
       - Ce ai, dar ce ai? l-a intrebat cineva.
       - N-am nimic, n-am nimic. Am făcut doar un salt dincolo de soarta mea şi acum nu mai ştiu spre ce să mă întorc, spre ce să alerg…”
       Astfel se încheie cartea sa De l’Inconvénient d’ être né.

*

       Emil M. Cioran îşi spunea „un filozof de ocazie” ori un „anti-filozof” din modestie, căci ştia bine filozofia, şi era un autentic gânditor. El este şi un mare moralist, şi mai ales un profund şi strălucit scriitor.
       Îi plăceau oameni puţin “deranjaţi ”(ştiind-o şi el), şi pare o anecdotă când, foarte tânăr, fiind profesor de filozofie la Sibiu, se afla într-o cafenea, şi-i plăcea să fie singur. Or trece un coleg, de gimnastică şi se aşează vesel la masa lui. Cioran care se pasiona pe atunci pentru Shakespeare, l-a întrebat: “Eşti Shakespeare?” Celălalt a zis desigur “nu” foarte dezorientat. Şi Cioran: - “Atunci şterge-o!”
       Dar în ultimii ani n-a mai scris. Întrebat care ar fi după el condiţia de scriitor, a răspuns: ”Totul depinde de profunzimea convingerilor noastre, dacă eşti dispus să accepţi orice, umilinţa, lipsa de bani în numele scriiturii, s-o pui mai presus de tot restul, să accepţi toate eşecurile – şi ele există întotdeauna – să te forţezi a fi stăpân pe tine…Dai o bătălie. Alţii nu o cunosc, dar o vor afla prin cărţile tale. De ce public? Pentru a arătă această luptă…”
       Cei care citesc aceste mărturisiri sunt mai mult decât impresionaţi de preţul crucificator plătit de Cioran scriitorul. Sfârşitul unei convorbiri cu Michael Jakob este chiar copleşitor de dureros pentru cititor (cum ar fi de pildă pentru mine personal). Căci probabil, spune Cioran, el nu va mai scrie…trebuie un minimum de entuziasm… Şi apoi:
       “Doar câteva fraze rămân de la un autor”… ”Este evident că dacă ai conştiinţa neantului, e absurd să scrii o carte, chiar ridicol “…
       Aceste fraze arată tristeţea celor tari şi celor mari, cum spune Nietzsche, contrar celor mici, mediocri şi vulgari.
       Dar aceeaşi contradicţie apare până la urmă printr-o pluralitate de forţe în lupta între ele:
       “Dar sunt necesităţi interioare care scapă acestei viziuni, ele sunt de o altă natură, mai intime şi mai misterioase. Conştiinţa neantului împinsă până la capăt nu e compatibilă cu nimic, cu nici un gest”…totul scapă (fout le camp)”.
       Ultimul cuvânt al lui Cioran se îndreaptă spre viaţa pe care el mereu a adorat-o, în vitalitatea sa. Căci Cioran nu era un psihopat ca Weininger, ci sănătos în fondul lui, de o vitalitate care a rezistat catastrofelor personale. Într-un fel extrem de simplu şi de modest, el aproximează acest fond misterios al vieţii, în ciuda scepticismului său. Şi prin aceasta el enunţă, fără să vrea, un mare adevăr, vagamente prezent în destinele multora:
       “Dar există totuşi această vitalitate misterioasă care te împinge să faci ceva. Şi poate că asta e viaţa, fără a folosi cuvinte mari, că faci lucruri la care aderi fără a crede în ele, da, e cam asta”.
       (Convorbire în franceză, publicată în cartea lui Michael Jakob, Aussichten des Denkers, München,1994)

SVETLANA PALEOLOGU MATTA       

*** *** ***


Despre Svetlana Paleologu Matta:

       Foarte pe scurt: acesta doamnă care locuieşte în Elveţia, deşi apreciată şi preţuită cu debordant entuziasm de-a lungul timpului de multe spirite de elită ale culturii noastre, precum Nicolae Steinhardt, Paul Anghel, Ştefan Teodorescu, Edgar Papu, C. Noica, Eugen Todoran, Adrian Marino, Adrian Dinu Rachieru şi alţii şi deşi numele ei apare adesea în listele bibliografice ale lucrărilor doctorale cu pretenţii, receptarea ei s-a produs însă doar în chip fragmentar. Departe de-a fi recunoscută la valoarea meritată în cultura română căreia i-a adus servicii incomensurabile, Svetlana Paleologu Matta este o personalitate de prim rang a acesteia, care a formulat în cărţile sale rămase lucrări de referinţă, judecăţi aforistice, fundamentate, despre cei doi mari poeţi ai noştri, Bacovia şi Eminescu, dar şi despre multe alte subiecte de cultură, de care nu se va putea face nicicând abstracţie. Prin apertura sa culturală, prin traseul sinuos al biografiei sale, ea ar fi putut să se dedice oricăreia dintre marile culturi europene (ceea ce a şi început să facă prin recentul şi remarcabilul studiu dedicat lui Proust - Galaxie Proust, Munich, 2011 - şi prin eseul despre Nietszche la care lucrează în prezent), dar a ales să slujească cu devotament efervescent şi nepreţuită eficienţă cultura română.

Lucia OLARU NENATI
       Cartea Svetlanei Paleologu Matta Eminescu şi abisul ontologic excelează printr-o serie de valenţe de prim ordin: abundă în intuiţii originale, surprinzătoare, privind înţelesurile din lirica eminesciană; stabileşte corelaţii imprevizibile cu creaţii afine din literatură, artă şi filozofie, autoarea dispunând de o impresionantă cultură poetică şi filozofică; stilul este foarte viu, colorat, de mare expresivitate şi justeţe, scris într-o limbă română de excepţie - lucru aproape neverosimil, având în vedere că autoarea scrie această carte la aproape patruzeci de ani de la plecarea din ţară, stil păstrat şi astăzi în eseuri şi scrisori, după şase decenii de exil elveţian.
       Eminescu şi abisul ontologic este o operă fascinantă, un model unicat în eminescologie şi în hermeneutica românească. O neîntreruptă „trăire în revelaţii”, aceasta fiind de altfel o caracteristică pentru tot ce a scris şi scrie Svetlana Paleologu Matta.
George POPA
       Opera distinsei scriitoare Svetlana Paleologu Matta are la bază o documentare profundă, o înaltă tensiune ideatică, evidenţiind-o drept o personalitate, de o vastă cultură. Subiectul sau tema abordată întrupează o deosebită originalitate, un farmec. În orice stare sufletească te-ai afla, când îi deschizi una din cărţi, sau citeşti un eseu, eşti cucerit de subiect, încă din primele rânduri. Prin modul de introducere şi prezentare a temei totul devine un tainic seminar academic.
       Acesta este un mare dar al profesoarei cu o distinsă pregătire, al scriitoarei înzestrate cu har, care în fiecare cuvânt rostit, sau frază scrisă, dăruieşte ceva din fiinţa sa.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate