TITU POPESCU

Critic literar, estetician şi prozator

 
TITU POPESCU

       Titu Popescu s-a născut pe 1 mai 1942, în comuna Stupca, azi Ciprian Porumbescu, judeţul Suceava, fiul lui Titu Popescu, de profesie jurist, si al Letitiei (n. Totoianu).
       Absolvă Liceul „Horia, Cloşca şi Crişan" din Alba Iulia (1960), urmând apoi Facultatea de Filologie, secţia română, a Universităţii „Babeş-Bolyai" din Cluj, pe care o termină în 1965.
       Debutează în 1965 la „Tribuna", iar prima carte, Mihail Dragomirescu estetician, îi este editată în 1973.
Colaborează mai cu seamă cu articole de critică literară şi de estetică la „Steaua", „Cronica", „Astra", „Familia", „Orizont", „Cahiers roumains d'etudes litteraires", „România literară" etc.
       Face parte din mai multe redacţii de ziare judeţene („Crişana" din Oradea, „Tribuna Sibiului") şi reviste, ultima fiind redacţia revistei „Transilvania" din Sibiu începând cu 1972.
       În 1976 obţine doctoratul la Universitatea din Bucureşti, cu teza „Specificul naţional în doctrinele estetice româ¬neşti.”
       Publică „Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti” (1977), unde exemplifică susţinerile teoretice prin figuri ale esteticii româneşti, precum Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, Mihai Ralea, E. Lovinescu, Lucian Blaga, Tudor Vianu, G. Călinescu. Un studiu despre critică şi teorie literară cu referiri la Mircea Zaciu, Nicolae Manolescu, Adrian Marino, Eugen Simion este Necesitatea esteticii (1979). Preocupările de estetică se regăsesc în „Arta ca trăire şi interpretare” (1982), „Concepte şi atitudini estetice” (1983) şi „D. Caracostea - un critic modern” (1987).
       Ȋn 1987 părăseşte ţara stabilindu-se în Germania, ca azilant politic.
       Aici devine colaborator al mai multor publicaţii ale exilului româ-nesc, iar între 1989 şi 1993 este redactor-şef la „Curentul", care apare la Munchen.
       În Germania Titu Popescu este preocupat mai mult de proză. După o scurtă perioadă oarecum dificilă, de adaptare la condiţiile exilului, în 1989 publică „Un an cât o speranţă”, un roman-confesiune despre condiţia azilantului.
       Scrie despre reprezentanţii culturii româneşti, în articole, monografii şi interviuri.
       Acum cele mai interesante pentru el sunt cărţile ce se află la limita dintre eseu şi proză, jurnalele de călătorie, însemnările privind istoria culturii şi civilizaţiei.
       Opera: „Mihail Dragomirescu estetician”, Bucureşti, 1973 / „Idei estetice în scrierile lui Mihai Ralea”, Cluj Napoca, 1974 / „Specificul naţional în doctrinele estetice româneşti”, Cluj Napoca, 1977 / „Necesitatea esteticii”, Timişoara, 1979 / „Cărţi cu ieşire la mare”, Cluj Napoca, 1980 / „Arfa ca trăire şi interpretare”, Timişoara, 1982 / Concepte şi atitudini estetice, Bucureşti, 1983 / „D. Caracostea - un critic modern”, Cluj Napoca, 1987 / „Un an cât o speranţă”, postfaţă Radu Bărbulescu, Munchen, 1989; ediţia Sibiu, 1992 / „Radu-Anton Maier”, Munchen, 1989 / „Poetul Horia Stamatu”, Munchen, 1993 / „Povestiri din Italia”, Munchen, 1993; ediţia (Senzaţie la Florenţa), Sibiu, 1995 / „Estetica paradoxismului”, Bucureşti, 1995 / ediţia („The Aesthetics of Paradoxism”), traducere de Florentin Smarandache şi Lucian Popescu, Râmnicu Vâlcea, 2002 / „Calul troian”, Munchen, 1996 / „Sibiu - album sentimental”, Sibiu, 1998; / „Der steinerne Mensch”, Munchen, 1999 / „Editoriale”, Aarhus (Danemarca), 2000 / „Nimeni nu-i profet în ţara lui, ci în exil”, Bucureşti, 2000 / „Martin Erei - fascinaţia culorii”, Sibiu, 2000 / „Convorbiri despre exil şi literatură”, Bucureşti, 2001 / „Antichitatea mirabilă”, Munchen, 2002 / „Din perspectiva exilului”, Cluj Napoca, 2002.

 
Pe Muntele Saint Michel

       Ascensiunea pe Muntele Saint Mihael înseamnă experimentarea celor două registre fundamentale ale vieţii: cel terestru şi cel spiritual. Registrul terestru este cel dintîi nu numai în ordinea logică a lucrurilor, ci şi cea a succesiunii lor pe înălţimile muntelui construit. Te întâmpină cu traficul inferior al străzii care urcă spre culmea bisericii abaţiei, sub forma aglomerării atracţiilor turistice şi a ofertei comerciale, a mulţimii micilor restaurante prin ferestrele cărora se pot vedea, oriunde ar fi plasate pe traiectul suitor al străzii, apele neliniştite ale oceanului. Strada îngustă şi înclinată masifică vizitatorii scurşi mereu din automobilele şi autocarele parcate, tot mai multe, de o parte şi de alta a digului pe care şoseaua de acces îndeplineşte rolul cordonului ombilical veneţian al legăturii cu uscatul.
       Din cauza aglomeraţiei, urcuşul era anevoios. Trebuiau evitate grupurile care se regăseau prin strigăte de recunoaştere, să te strecori printre cei care abandonaseră urcuşul şi se reîntorceau, afişând un aer de mulţumire, la miasmele care răzbăteau generos din deja aglomeratele restaurante. Valurile antrenau vânturi oceanice puternice, agitaţia lor neîntreruptă le îngesuia pe străzi, în răbufniri năvalnice mereu repetate.
       Ȋncepuserăm canonul urcării având conştiinţa parcurgerii acestui inevitabil purgatoriu. Mulţimea turiştilor derutată de nenumăratele magazine pline de suveniruri îndoielnice şi de restaurante atrăgătoare, parcurgea cu greutate urcuşul străzii, arătându-se mai tentată de ofertele comerciale laterale, ceea ce împiedica închegarea unui duct uniform al străzii. Noi ne-am luat o pavăză sigură: întelepciunea de a accepta situaţia, având convingerea că, până la urmă vom ajunge la înălţimile bisericii – punctul nostru final, dar şi al întregului traseu, ce trecea de la un nivel la altul al muntelui construit. Cu paşi mari şi feriţi, înaintam cu greu prin această masă amorfă de vizitatori dornici de senzaţionalul imediat, în măsură să le satisfacă pofta turistică pripită. Dar pe cât înaintam drumul devenea mai uşor, degajat de aglomerarea abulică, atrasă şi reţinută de picanteriile din prima parte a străzii suitoare. Vânturile oceanului răbufneau cu intermitenţe printre reliefurile de beton ale străzii, prin deschiderile care făceau vizibile valurile neliniştite. Ȋnaintam încet către tainele adevărate ale Muntelui Saint Michel, pe care le presimţeam în semeţia din vârf a bisericii abaţiei.
       La un moment dat, urcuşul străzii este blocat de o scară piezişă şi lungă, cu multe trepte, al cărei capăt se prindea în incertitudinea de a o privi integral. Nu aveam altă soluţie decât să ne luăm curajul de a o parcurge cu opririle inevitabile pentru reglarea respiraţiei. Cum aveam o zi întreagă la dispoziţie şi dorinţa fermă de a urca până la vârf, handicapul nenumăratelor trepte l-am tratat cu înţelepciunea parcurgerii lor lente, dar îndârjite. Scările – ne-am dat seama funcţionau ca un filtru natural în drumul turistic: parcurgerea lor alegea pe cei care doreau neaparat, ceilalţi, intimidaţi de masivitate şi lungime, erau de la sine lăsaţi în grija efemerităţii suvenirilor şi a atracţiilor mirosurilor de la poale. Aşa încât urcarea nenumăratelor trepte ne-a despărţit de o parte însemnată a turiştilor care se mulţumeau cu un senzaţional mult mai tangibil; o făceam ca pe o penitenţă, care ne pregătea pentru sacralitate.
       Ȋncă nu văzusem nici un călugăr, cei care îndeplineau seviciile vizitării păreau funcţionari obişnuiţi, fără ca ceva să le divulge apartenenţa la ritualul misterului. Nici chiar îmbrăcămintea nu îi scotea din anonimat. Parcă s-ar fi drapat cu decenţă în spatele insignifianţei lor faţă de impunătoarea construcţie a bisericii şi a ceea ce zidurile ei groase protejeau şi astfel obosiţi şi purgaţi, am ajuns la vârful muntelui construit, la temeinic zidita biserică a abaţiei, ea însăşi prelungită cu o cupolă, din care atârna o frânghie groasă, prinsă lateral într-un belciug al zidului. Era duminică şi numai câteva grupuri răzleţe o populau. Ȋnăuntru totul arăta o surprinzătoare calmitate, vânturile insistente ale oceanului nu se mai auzeau, zumzetul turistic specific nu pătrundea. Zidăria masivă a bisericii nu numai că proteja, dar şi despărţea de lumea rămasă afară, fie a vânturilor, fie a oamenilor.
       Stând în reculegere, pe una din băncile lungi, am observat că biserica începea să se umple pe nesimţite, în timp ce câţiva călugări se ocupau de preparativele pentru începerea slujbei. Totul se împlinea în linişte şi cu eficienţă. Au fost montate microfoane, au fost instalaţi suporţi, au fost aduse cărţi, s-au pregătit locurile în spaiul liturgic asemenea dispunerii scenografice în teatru. Când totul a fost gata, a început slujba, marcând deosebirea fundamentală de agitaţia din afara zidurilor. Grupurile corale dispuse în spaţiul sacerdotal, formate din călugări şi călugăriţe benedictini, a făcut să se audă, în interiorul cu ziduri de fortăreaţă, cea mai suavă închinare pe care o auzisem vreodată, înălţată spre cupolă ca o rugă imaterială, duioasă şi adâncă. Glasurile erau de o incredibilă puritate, limpezi şi calme, de o profundă simţire, în care nici-o stridenţă impieta asupra rostirii lor sufleteşti, nici-o asperitate nu altera linia lor melodică simplă şi duioasă. Era o diafanitate care contrasta izbitor cu vârful de munte pe care ne găseam şi la care se ajungea atât de greu. Parcă participam la o reîntoarcere în puritatea copilăriei, când puteai să îngâni o melodie fără prejudecăţi şi cu tot sufletul. Sub acest impuls spre puritate, ne-am simţit despărţiţi de contingentele frivole şi ne-am înălţat noi înşine, spre înaltul bolţii, prin bătăi neauzite de aripi. Trăiam o duioasă şi adânc simţită înălţare, pe firul melodiei suav intonate de corul călugărilor benedictini. Parcă se aşternuse pacea universală şi împăcarea definitivă.

Titu POPESCU - Din carţile publicate la diferite edituri

Titu POPESCU - Din carţile publicate la diferite edituri

       Când înălţarea sufletească umpluse bolta bisericii, un călugăr mai tânăr se desprinsese din grup, a desfăcut frânghia groasă din belciugul în care era prinsă şi în mijlocul nostru, începe să o tragă încet, dar viguros. Imediat s-a auzit bătaia clopotelor, purtată de vânturi spre nemărginirea oceanului, rostogolită pe coastele abrupte ale muntelui. Se încheia astfel pactul deplinei biruinţe a chemării spre viaţa adevărată, prin cântul duios al cărilor benedictini. Ȋn acele clipe de mare dăruire, în înaltul cupolei au fost deschise două ochiuri rotunde, pe unde soarele amiazei a inundat spaţiul de rugăciune şi arătând locul pe unde cântul diafan ajungea la Dumnezeu. Puritatea melodiei, plinătatea sunetului clopotelor şi mesajul solar au dat maximul de sens întregii adunări duminicale, în mijlocul unei slujbe cum încă nu mai auzisem şi al unei elevaţii cum nu o mai trăisem, şi totul se întâmpla la capătul unei ascensiuni piezişe, pe vârful unui munte a cărui urcare începuse atât de terestru, înghesuiţi printre amatorii de suveniruri îndoielnice şi cei excitaţi de mirosurile grele ale mâncărurilor.        Ȋn acele momente de maximă trăire, am simţit o uşoară atingere pe umăr. Prietenul care ne însoţea în drumeţia normandă mi-a şoptit la ureche cu un glas înfiorat de alte sentimente:
       - Te rog să ma ierţi …
       Nici nu era nevoie de mai mult – ştiam la ce se referea: la faptul că-şi luase un aer autoritar, imperativ şi chiar impulsiv, total nepotrivit zilelor noastre de vacanţă, că se situa pe o poziţie exclusivistă şi intratabilă de dirijor unic al interesului tuturor. Am fost la început uimit de această transformare a sa într-un răsfăţ discreţionar şi o pusesem pe seama emotivităţii deplasării, pentru ca apoi să doresc terminarea cât mai grabnică a excursiei la care visasem şi în locul căreia râvneam acum la revenirea în tihnitele noastre obiceiuri de acasă, total străine de autoritarisme. Mi-am dat seama că prin acest fel necamaraderesc de a face periplul normand, concediul nostru va fi grav perturbat şi că numai o intervenţie de corectare hotărîtă îl mai poate salva, şi intervenţia a venit într-un moment cu totul neaşteptat – de sus, ca o protecţie divină, sau prin reverberaţiile sufleteşti pe care le produce. Iată că s-a produs de la sine cu urmări radicale. Nu mă aşteptam ca dificila ascensiune de pe munte să însemne o tot atâta reordonare a dispoziţiilor sufleteşti, în străfunduri.
       Dar locul unde mă aflam era magic şi vindecător, prin slujba diafană care se auzea, prin sunetul clopotelor care se pierdea în întinderea oceanului, prin soarele care ne trimetea lumina lui binefăcătoare, pe acest vârf de munte bătut de vânturi şi, mai ales, generator de sentimente.


Despre Titu Popescu şi opera sa:

       Cu sau fără menţionări enciclopedice, pentru mine, Titu Popescu este o personalitate literară de mare valoare, prin educaţie şi experienţă, prin discernământ şi înaltă profesionalitate şi nu la urmă, fiind foarte important din punct de vedere social, printrun comportament distins, corect. Înzestrat cu un fizic şi personalitate plăcuta, Titu Popescu are şi acea mare elasticitate intelectuală prin care se acomodează, ajusteaza la nivelul situaţiei, anturajului fără nicio urma de superioritate sau aroganţă. Ceea ce pentru mine, prin sistemele mele de evaluare a semenilor mei este important, este preţios. Şi să nu omit, în mod manierat şi discret se retrage din situaţiile care nu-i sunt pe gust. O altă deosebire, subliniez de personalitate, care-l caracterizează dar ne şi identifică.

Corneliu FLOREA

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate