TITUS BĂRBULESCU

Profesor, prozator şi critic literar

 
TITUS BĂRBULESCU

       Titus Bărbulescu s-a născut pe 22 iunie 1918, la Bucureşti, în familia Preotului Eugen Bărbulescu, de la biserica „Sfântul Silvestru” şi al Corneliei.
       A urmat şcoala primară din cartier şi apoi Liceul „Dimitrie Cantemir”. După liceu a absolvit în paralel cursurile Facultaţii de litere şi filosofie, şi ale Facultătii de drept de la Universitatea din Bucureşti.
       Luptă pe frontul de Vest, la vânători de munte. Este rănit în martie 1945 şi cade prizonier la nemţi.
       În urma unor conjucturi favorabile ajunge în Franta la Chartres şi apoi la Paris. Se hotărăşte să rămână definitiv in Franţa.
       Lucrează ca reprezentant pentru difuzare al Editurii „Le Pavois”. Urmează la Sorbona (1952-1953), cursul de profesori de franceză pentru străini (CAEFE).
       Predă Limba şi civilizaţia franceză. Este consilier la Alianţa Franceză (1953-1985)
       Din 1955, funcţionează concomitent ca asistent al profesorului Alain Guillermou, la Catedra de limbă şi civilizaţie română din Cadrul Institutului Naţional de Limbi şi Civilizaţii Orientale, Sorbona. Ocupă şi funcţia de conferenţiar.
       Îşi ia doctoratul în litere la Sorbona, în 1978, cu lucrarea „Lucian Blaga (1895-1961) poète et dramaturge”.
       Între 1970 şi 1983 este redactor al publicaţiilor „Bulletin informatif” şi „Cahiers”, editate de Asociaţia Francezilor de Origine Română.
       A colaborat la presa din exilul românesc: „Luceafărul”, „Caiete de dor”, „Cuvântul Românesc”, „Anotimpuri”, „Revista Scriitorilor Români”

PREMIUL NOBEL ŞI ROMÂNII

       Premiul Nobel a fost instituit, acum aproape o sută de ani (n.n. articol scris în 1986) de savantul suedez Alfred Nobel, un emerit cercetător în fizică şi chimie, inventator între altele al dinamitei. A patra alocaţie a acestui premiu este atribuit anual unui autor şi opere literare: „opera literară cea mai remarcabilă de inspiraţie idealistă”, după cum spune testamentul ctitorului acestui premiu.
       Cine sunt laureaţii? Până în ziua de astăzi sunt numeroşi americani – SUA, Sud-americani, un indian (Tagore), un japonez (Karvabata); dintre ţările din Europa orientală şi balcanică, toţi vecinii României îşi au „premiul Nobel” în persoana unui scriitor de acolo, sau nativ din părţile locului. Românii nu au primit această consacrare internaţională în persoana vreunei personalităţi literare de acolo, nici din străinătate sau exil. Dintre ruşi, bunăoară, au fost premiaţi: Bunin, (1933, cu statutul de apatrid), Posternak (1958, contestatar al orânduirii sovietice, „exilat din interior”, cum ar fi spus Noica), Solokov (1965, comunist, romancier, fidel normativului cultural realist-socialist, practicat în URSS), Soljeniţin, (1970, ostracizat şi gonit în exil, de propria lui patrie). Iugoslavi: Yvo Andric (1961); Greci: Seferis (1963), Elytis (1979); Polonezi: Sienkewicz (1905), C. Milosz (1980); Cehoslovaci: Seiffert (1984)...
       Nu se poate afirma pertinent, că noi românii suntem sub această bară de apreciere a unui juriu internaţional, chemat să încoroneze o „operă cea mai remarcabilă de inspiraţie idealistă”... În valoare intrinsec estetică, sigur că am avut în trecut şi avem astăzi, o cunună de scriitori susceptibili să fie premiul Nobel. Mă gândesc la Sadoveanu, Arghezi, Blaga, I. Barbu..., în străinătate între cei răposaţi: Marthe Bibesco, Fondane, (Fundoianu), Voronca, Paul Celan... Astăzi în viaţă, în România şi în străinătate: C. Noica, E. Ionesco, M. Eliade, E. Cioran, V. Gheorghiu... De ce nu V. Gheorghiu? Ora 25 a cunoscut o audienţă mondială de foarte mare răsunet şi simpatie, un tiraj de peste două milioane de exemplare în diferite limbi, minus româna!
       Tema tratată: a dezrădăcinatului gonit de acasă, victimă a ororilor totalitare, a birocraţiei cenuşii şi dezumanizante de pretutindeni, din lumea robită de acolo, din lumea eliberată de aici, tema omului simplu şi curat, lovit de stăpânirea politică de atunci, de alianţele internaţionale – pe ce au fost acestea întemeiate dacă nu pe drepturile şi libertăţile omului, liber să le exercite în ţara lui liberă, nu ocupată sau alienată ideologic de alţii? – tema omului victimă a stăpânirii totalitare şi a birocraţiei de pretutindeni este şi astăzi actuală. Ba chiar foarte actuală. Ea sângerează în trunchiul Europei fracturate de astăzi, sângerează în trupul unui popor lovit nu numai fizic dar şi în fiinţa lui morală, în existenţa lui culturală, omis din lume de tăcerea din lăuntru şi din afară.
       Dar să revenim la premiul Nobel. Care sunt mijloacele de informare a unui juriu internaţional, aplecat peste un text pe care sigur că l-a citit în original sau în traducere? Lectura textului. Se adaugă, mai ales lectura contextului politic, moral, adică faima poporului pe care scriitorul respectiv este îndreptăţit s-o exprime. Practic: ce zic unii, ce zic alţii despre el, în trecut şi în actualitate.
       Sunt străini, români, jurnalişti curioşi şi iubitori să cunoască fenomenul cultural românesc, acolo în România, aici în lumea liberă, toţi - sau măcar aproape toţi! – de calitatea intelectuală şi cu onestitate profesională, mai sunt şi alţii informatorii subterani: după ce se poate ştii public din presă, sigur că există şi spioni profesionali, „retournes”, adică trecuţi dincoace în lumea occidentală. Ce spun ei cu mijloacele mediatice, sigur că contribuie la informarea opiniei publice cu privire la faima poporului român în lume... De aici lectura contextului politic moral - şi consecutivă acesteia, faima poporului român în lume -, apare amestecată şi întreruptă de tăceri. Informaţie amestecată cu dezinformaţie. Bună, nebună? Se pare că dacă vrei să faci o ciocolată gustoasă, ai nevoie să amesteci cam vreo şaisprezece sorturi de cacao!...

Titus Bărbulescu, din cărţile sale

Titus Bărbulescu, din cărţile sale

       Amară istoria neamului românesc, identitatea lui culturală, nu este un amestec de ingrediente gustoase gătite în secret pentru uzul şi filosofia politică a Occidentului de astăzi. Nu poţi tăcea, nici devia adevărul, când liber într-o lume liberă ai privilegiul să măturiseşti ce-a fost şi ce este în ţara robită. Cenzura şi normativul cultural există acolo, nu aici. Cu alte cuvinte nu poţi culpabiliza poporul românesc - redus astăzi la sapă de lemn şi somn istoric - pentru un trecut de crime şi barbarii care nu le-a comis.
       Ştiţi care este faima - aşa cum apare din mediatica liberă, din opinia publică – a poporului român?: „fascist, antisemit, hrăpăreţ pentru avutul altuia, naţinalist sectar, asimilator violent”... Să-şi ceară iertare! Să-i înveţe democraţie Uniunea Sovietică!... Se spunea atunci după război. Fondul gândirii nu s-a schimbat în ce priveşte România. S-a schimbat părerea bună despre eficacitatea sistemului economic sovietic, despre ideologia „umanistă” a marxism-leninismului! Deviată în imperialism leninist, în stat multinaţional tiranic, atât. Despre Basarabia răpită, despre toată România alienată a vorbit public un singur străin: marele şi generosul profet rus Soljeniţin...
       Oh! Doamne, cum poţi cere iertare pentru crime care nu le-ai comis? România a fost antrenată în cele două războaie recente - contra Sovietelor, contra Germaniei hitleriste – fiind invadată şi de unii şi de alţii. Românii şi-au apărat fiinţa naţională, limba, cultura lor proprie. Au eşuat lăsând sute de mii de morţii inocenţi, care îngraşă astăzi pământurile Ucrainei, stepei calmuce, Crimeii, Ungariei, Cehoslovaciei...
       Statul Român condus de Mareşalul Antonescu, deşi aliat cu Hitler în războiul din răsărit, n-a prigotit pe evrei. I-au brimat, este adevărat, o administraţie şi o legislaţie efemeră, zisă a românizării, zisă „numerus clausus”, cu ţel strict economic. Mulţi administratori n-au aplicat-o, au ocolit-o sub formă de prestaţii materiale cu multe ieşiri şi substituiri de „prete-nom”. Pe teritoriul românesc de sub stăpânirea regimului Mareşalului Antonescu, n-au existat lagăre de deportate a evreilor. Cei care s-au declarat de confesiune israelită n-au purtat steaua galbenă, au continuat practice ritul tradiţional în perfectă libertate, în locaşurile de cult publice deschise. Evreii refugiaţi din Ardealul de Nord (ocupat de Ungaria), din Bucovina de Nord, au fost ocrotiţi şi ajutaţi de tot poporul românesc cu dragoste pentru omul lovit de soartă. Cel puţin tot atât cât în Danemarca, care este dată drept exemplu de omenie faţă de prigoniţi, În această epocă de nebunie rasistă şi războinică a Europei dominată de Hitler, apoi de Stalin în partea răsăriteană. Compară – căci numai comparativ se poate vedea cum au fost trataţi evreii în diferitele părţi ale Europei, compară cu ce s-a petrecut în Ardealul de Nord şi Ungaria, cu ce s-a petrecut în Franţa Mareşalului Pétain Dr. Filderman, Preşedintele Centralei Evreieşti din Romania, în timpul guvernării Antonescu, a publicat o broşură, imediat după război în USA, privind soarta evreilor din România. Cu cifre cinstite: 16.000 de victime ale comunităţii, la un total de aprox. 500.000 populaţie evreiască pe teritoriul supus statului român din acea vreme, pentru fapte de război şi insurecţionale, interne (rebeliunea legionară). (La procesul bisericii române din Paris, actualul marele Rabin din România, Moshe Rozen avansează cifra de 400.000 de victime! Care nu numai că este o minciună greu de calificat, dar şi de o insultă faţă de omenia dovedită a poporului român faţă de orice om în suferinţă. Cine urăşte pe cine?!) Iată ce este cu privire la poporul român „antisemit, fascist”... În ce priveşte faima lui de „hrăpăreţ de avutul altuia, naţionalist sectar”, etc. Oh! Doamne, alte tăceri, alte păcate prin omisiune.
       Din Scrisoarea I a lui Eminescu: „... Iar desupra tuturora va vorbi un mititel / Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el / Sub a numelui tău umbră...”
       Este adevărat că individualismul simplist şi orgoliu stupid este unul dintre resorturile psihologice ale românului şcolit de aici sau de acasă. Ştii tu cine sunt eu? Dar ăsta cine-i? În ce ape se scaldă? Trebuie să fie...
       Deasemenea propensiunea spre denunţ. Controlat? Necontrolat? Semnatn nu anonim ca-n Caragiale. Să iasă vâlvă. Cui prodest?
       Deasemenea tristeţea, melancolia de a te găsi în exil a 5-a roată la car. Afabulaţii în contra celui care este a 4-a roată şi care poate vorbeşte just şi sobru acolo unde este în post de comunicare internaţională. Deasemenea exilul nostru nu este adult. Este exuberant, dar dornic să se aşeze. Unde? În altă lume care nu este a lui, care gândeşte altfel. Şi atunci, atunci este foarte grav să contribui la informarea acesteia cu mitologii de antiromânism primar.

*** *** ***


Despre Titus Bărbulescu:

       Am putea spune că prin încredinţarea editurii „Dorul” pentru publicare a povestirilor de război ale lui Titus Bărbulescu, ne-am luat răspunderea editării a două volume (n.n. "Ionicã, poveste de rãzboi" şi "Bune şi nebune amintiri") cu totul ieşite din comun. Spunem aceasta pentru că din perioada celui de-al doilea război mondial se găsesc foarte puţine relatări. Nimeni nu a avut curajul şi poate nici interesul să publice adevărul despre acest război câştigat de unii şi adjudecat de alţii. Titus Bărbulescu face acest lucru iar noi am publicat şi strâns în volum acest adevăruri povestite cu mult har de autor. Ambele volume se erijează fără greş în documente istorice la care ar trebuie să se adape toţi cei ce vor să ştie adevărul despre această perioadă – după 23 august 1944 până la închierea războiului – atât de răstălmăcită de cei interesaţi. Capitolele despre amintiri cu oameni de seamă ale culturii româneşti şi franceze sunt remarcabile.

Dan ROMAŞCANU
       Volumul (n. n. "Povestiri din război şi altele din timp de pace") reuneşte studiile, eseurile şi articolele publicate de Titus Bărbulescu, în marea lor majoritate, în revistele şi gazetele editate de exilaţii români din Franţa, Germania şi SUA, într-o perioadă de aproape 4 decenii. Publicistica sa abordează o problematica variată, din domeniul istoriei, filosofiei, criticii şi istoriei literare, memorialisticii şi socio-politicii. Iubindu-şi ţara şi neamul românesc, Titus Bărbulescu riposta energic atunci când adevărul istoric era falsificat de autori francezi ignoranţi sau plătiţi de regimul ceausist....
       Titus Bărbulescu este un român, mereu acasă, prin scrierile sale, mereu în exil, dar cu ţara în buzunarul de la piept!
George BACIU
       Titus Bărbulescu a fost crescut şi educat cu credinţa în Dumnezeu. A studiat în România interbelică, având şansa să aibe profesori de renume precum Dimitrie Gusti, Anton Golopenţia, Traian Herseni sau Henry H. Stahl.
       Scrierile sale sunt adevărate mărturisiri ale unor timpuri ţinute în umbră de ideologia marxist-leninistă, sau prezentate fragmentat şi partinic. El a scris şi conferenţiat cu însufleţire - în vremuri în care ne lipsea curajul - despre lucrările şi activitatea unor personalităţi dintre care amintim pe Simion Mehedinti, Horia Stamatu, Mircea Eliade, Petre Tutea, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcanescu, Marin Preda, A. Macedonski, Ion Barbu, Stefan Baciu.
       Dragostea pentru ţara pe care a părăsit-o şi pentru poporul român se regăseşte direct sau indirect în întreaga operă şi mai ales în atitudinea sa. A fost un sprijinitor şi un apărător al Biserici Române "Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail", rue Jean de Beauvais din Paris.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate