VASILE POSTEUCA

Profesor, scriitor, poet, editor, publicist

 
VASILE POSTEUCA

       Vasile Posteuca s-a născut la 10 septembrie 1912, în comuna Stănesti din fostul judet Rădăuti, astazi în Ucraina.
       Ramas orfan de tată - acesta a căzut pe frontul rusesc - el reuseste, să-si continue scoala la Siret. Urmeaza apoi la Cernăuti, Facultatea de Litere si Filozofie, (ca student al profesorilor Leca Morariu, Ion Nistor, Traian Brăileanu s.a.), obtinand in 1936 licenta “Magna cum laude”. In toata aceasta perioadă activează si pe plan literar publicînd în Junimea literară, Iconar, Glasul Bucovinei, în Convorbitri literare la Bucuresti.
       Tanarul Posteucă se remarcă prin activitatea sa pe plan cultural, fiind încă din timpul scolii premiat la concursul national Tinerimea română, devenind presedinte al "Societătii Arboroasa", vicepresedinte al "Centrului Studentesc din Cernăuti", organizator al primului "Congres al studentilor bucovineni".
       Cunoaste in randul colegelor pe Zamfira Horodnic, cu care se casatoreste.
       In anii de cumpana ai celui de al doilea razboi mondial, paraseste tara. A cunoscut si viata de lagar la Buchenwald. Functioneza o perioada ca profesor de literatura romana la Universitatea din Freiburg, Germania, apoi in Franta unde-si va desăvîrsi studiile la Universitatea din Sorbona.
       In jurul anilor ’50 calatoreste in Canada si se stabileste pentru un timp la Toronto. Aici sustine teza de doctorat la Universitatea din Toronto cu o remarcabilă lucrare despre experienta interioară în opera lui Rilke.
       Este una din personalitatile remarcabile ale comunitatii romanesti din aceasta parte a Canadei. In 1954 impreuna cu un grup de Romani, ctitoresc Biserica Ortodoxa “Sfantul Gheorghe” din Toronto. Asociat cu familiile Alexandru Fonta si Jean Taranu pune bazele “Parcului Asociatia Romana din Canada”, de la Val David, loc de intalnire si de recreere, cunoscut si sub denumirile de Satul Romanesc din Laurentide.
       Profesor inzestrat, a practicat cariera didactică universitară în Minnesota, pana in ultima clipa a vietii.
       In urma unei reuniuni internationale, unde se presupune ca a fost otravit, o boala grea s-a declansat, care l-a smuls din mijlocul comunitatii romanesti, a prietenilor si mai ales a familiei sale pe care o campanie internatională de presă a reusit in ultimul moment să o elibereze din tară, si sa-l gaseaca inca in viata.
       Chinuit de suferinta, dar fericit ca si-a revazut familia, a plecat intru Domnul, la 6 decembrie 1972, in plina putere creatoare.
       Se odihneste in cimitirul de la “Vatra Romaneasca”, al Episcopiei Ortodoxe Romane din America.
       A scris poezii, proză, eseuri, publicistică. Isi publica cartile, la Madrid, Cleveland, Mexico, editeaza reviste românesti, colaborînd activ si la numeroase alte publicatii ale exilului.

*** *** ***

VASILE POSTEUCA, Rotonda scriitorilor romani de la Campul Romanesc

Vasile POSTEUCA, "Rotonda scriitorilor romani" de la Campul Romanesc - Hamilton, Canada

DOINITA SCRIE LUI MOS CRĂCIUN

O, Mos Craciun, batrane bun,
Am vrut sa te'ntalnesc si eu.
Si-am vrut. O Mos Craciun,
Am vrut sa-ti spun,
Tot chinul meu si tot amarul greu;
Ca numai tu asculti copiii, Mos Craciun,
Da, numai tu esti bun,
Si Dumnezeu...

Am, Mos Craciun, o calda rugaminte.
Anume, de te duci prin tari, departe,
Sa-i iesi si lui taticul inainte,
Si roaga-l sa ne scrie grabnic, carte,
Ca noi numai de lacrimi avem parte...

Mamica n'a mai ras de ani de zile,
Sau rasfoim scrisori cu invechite file,
Venite de la dansul din razboi,
Si oridecateori e vorba de taticul,
De cand se mai batea cu bolsevicul,
Se las'o toamna neagra peste noi...

Mamica tace vesnic si ofteaza,
Si-aprinde seara lumanarea'n sfesnic,
De noi topim cu Precista'ntr'o raza,
Cu plansul ei si Pruncul ei cel vesnic...

Sa-i spui asa, tatichii, Mos Craciune,
Ca suntem mari si-umblam acum la scoala,
Dar basme nu mai are cin'ne spune...
Bunica -spune mama, cand ne spala-
S'a dus intr'o Dumineca la liturghie
Si s'a'ntalnit cu Dumnezeu,
Si-au tot vorbit mereu si s'au tot dus...
Si ea acuma nu mai stie inapoi sa vie,
Nici plansetele noastre pan'la ea n'ajung,
Ca-i drumul lung,
Si-a pus-o Dumnezeu,
Ingrijitoare peste lumanarile de seu
Ce se aprind, in ceruri, sus,
Cand susoteste frunza si se lasa seara...

De-o vreme Dorul nu mai canta cu vioara
Ca n'am avut cu ce plati chirie,
Si-a scos mamica lucruri la vanzare;
Dar Dorul, Dorul, bietul, el nu stie,
Si-si canta'n gand romantele lunare...
El crede ca vioara-i la tocmit...

Da, Mos Craciun, traim cu totii ca'ntr'un schit,
Si ochii mamei parca's flori de tintirim...
De cand taticu-i dus si n'a venit...
In tot ce facem, spunem si gandim,
Noi numai de taticul povestim...

Asculta, Mos Craciun, mamica spune,
-Povestea ei de leagan, cu'n taciune,
Ce s'a'ntalnit odata cu'n carbune-
Ca tata se mai bate... Si'ar sa vie,
Dar n'are cum pleca din batalie.

Ea biata spune, dar eu nu o mai cred,
Si-i plang de mila uneori sub pled.
Si-as vrea s'o mangai... Ah, de-as sti cum!
De-aceea, Mos Craciune, dac'o fi si-o fi,
Si-l vei cata si nu-l vei mai gasi,
Sub nici o zare si pe nici un drum,
Sa-mi spui in fata... nu ma mai minti,
Ca mie de atat mi-i frica:
De jalea ce-o va prinde pe mamica
-S'o prapadi si dansa ca bunica...-
Si vom ramane mici si fara de mamica...

Sa-mi spui in fata ca eu n'am sa plang.
Si mana palida la piept am sa i-o strang,
Am s'o desmierd, obraz langa obraz,
Si am sa-i spun tot intamplari cu haz,
Ca sa uitam de toate... Si-or sa treaca,
Ani dupa ani prin casa-ne saraca,
Pan' ce vom sti cu totii, intr'o zi,
Ca el, taticul, nu va mai veni...
Si ne vom mangaia'n tacere, ca orfanii,
Ce duc tristeti pe umeri si litanii...

Ti-am pus atatea lacrimi in scrisoare!
Intai spre rasarit si-apoi spre soare-apune,
Acuma du-te, Mos Craciune,
Si cata-ni-l si ada-l pe taticul.
Si dac'ar fi sa nu-l gasesti,
Sa nu-mi mai scrii povesti,
Trimite-mi indarat doar plicul...

Ca eu cunosc povestea care minte,
Si rugaciunile si lacrima fierbine;
Si-acuma du-te, Mos Craciun,
Drum bun, batrane drag, drum bun...
Doinita, fata mamei cea cuminte...

 
E X I L

Supti de ani si dor, cu tâmpla sură,
Risipim nădejdi si pribegim,
Frati cu Ahasverul din Scriptură,
Către-o nouă zare de chilim,
Să'nflorim o creangă de răsură,
Undeva, 'ntr'un colt de tintirim...
Drumul nostru ce suia'n baladă,
Plânge mut în pasul monoton,
Răzvrătind, sudalme de corvoadă;
Iar la sold de mai tresare-o spadă,
Geme'n glodul vârstei ca'n pripon.
Gârboviti de mers si de-asteptare,
Gândul ni-i cu spini si ciumaflăi,
Hăulind a dor din zare'n zare,
Ca de mult, când am pornit, flăcăi,
Cu icoana tării'n chiotoare...
Cântă numai doine si bejenii
Gura străpezită de-aguride;
Pribegim si noaptea se deschide
Hidra care'nfulecă decenii
De cosmare slute si livide...
Cresc din stropul plânsului fierbinte,
Noi oceane între noi si tara;
Pieptul dă de stâncă înainte,
Si'napoi în mlastină coboară.
Că dreptatea s'a curvit si minte...
Nărăvită'n târguri teherane,
Stă rânjind la masă cu cei mari,
Să ne pună pret si pe sumane,
Doar or mai vâna câtiva dolari,
Din vânzări de îngeri si icoane...
Iar cei dragi, acasă, cu butucii
Ruginind pe inimă si glezne,
Scriu legende'n codri, cu haiducii,
Ctitorind morminte vii în bezne
Si urcând martiri pe bratul crucii...

 
BISERICA IN EXIL

Te-am ridicat din dor si saracie
Sfant dor de Tara si de Libertate;
Din setea noastra grea de vesnicie,
Spre culmi de cer de oameni neumblate...

Cand ne-ndoim genunchii sub icoane,
S-aprinde-o zare de noroc in veac,
Si infruntam cu pieptul milioane,
Cand dusmanii randuiala ne-o desfac...

Copii pribegi am ctitorit altare,
Crescand icoana Tarii-n rugaciuni;
Sa-i dee Domnul viitor de Soare
Si generatii mandre de sloduni...

Tu, cel de maine, de vei sta-n rascruce,
Cu vremea noastra de dureri si vis,
Sa stii in veci, ca ruga noastra duce
Spre Tara, mult cantatul paradis...

Sa cumpanesti ca orice caramida
Am framantat-o-n lacrimi si amar,
Purtand prigoane-n sange si obida,
Si nedreptatea unui timp barbar...

Sa te smeresti si tu-n genunchi si-n ruga,
Sa intelegi ce-a plans si gandul meu,
Cand am intrat credintei noastre sluga
Si-am scris drept preamarind pe Dumnezeu...

Cinstind un ctitor, pomenind un nume,
Sa mi te-alaturi credincios prin fapta,
Caci numai cel ce ctitoreste-n lume
Strabate calea cea mai inteleapta


Vasile Posteuca, langa Parintele Paroh Nicolae Zelea in mijlocul fondatorilor bisericii Sfantul Gheorghe din Toronto, Canada, 1954

Vasile Posteuca, langa Parintele Paroh Nicolae Zelea in mijlocul fondatorilor bisericii "Sfantul Gheorghe" din Toronto, Canada, 1954

Despre Vasile Posteuca:

       In poeziile sale a cantat toate dorurile refugiului si a exprimat toate simtamintele romanesti de ridicare si lupta pentru apararea a tot ce este romanesc in lume. In scrisul sau jurnalistic a fost un veghetor neostenit al curateniei romanesti, pe toate planurile de activitate. In vorbirile lui aducea caldura si incurajarea omului legat de pamantul tarii, cu speranta reintoarcerii, dar si biciuirea celor ce s-au departat de legamintele nescrise ale iubirii de neam.

George BALASU
       Vasile Posteuca a ramas singurul "iconar" al unei generatii sortite mortii si Exilului ucigator de nazuinte altitudinare. Il asemuiam, adeseori, unui zugrav de cuvinte si de prospetimi metaforice, indemnandu-l sa continue, asijderi fantomaticului luceafar din Ipotesti, a zugravi "iconele-n biserici", intr-un univers contorsionat, putregait si refractar la legile demnitatii umane. Iar astazi, cand il vad tolanit "pe-o gura de rai", intors la obarsiile cele vesnice, imi place sa-l asemui negutatorului de mir si de alese miresme duhovnicesti, proiectat pe bolta pamantului natal, ca o lacrima de dor si ca un verdict implacabil.
Sergiu GROSSU
       Un poet, ca un strigat al instrainarilor, ca o troita la cruce de drumuri, ca un dor nestins de tara, ca o corabie cu panzele intinse. El nu a fost singur vreodata, fiindca dorurile il intrebau iar el le raspundea prin poeme. Avea de unde; din Codrii Cosminului unde fagii si stejarii isi inchinau fruntile la adierea vantului si la sipotul izvoarelor. Miresme de ferigi mangaiau dureri seculare si doruri inlacramate brodau ghirlande diamantice in pridvoare insingurate.
Alexandru TOMESCU
       Iconar si bucovinean ii va fi scris lui Posteuca sa ia calea fara intoarcere a pribegiei, deci, chiar daca fara voie, isi va insusi, pe drumurile si la raspnatiile globului, peste ceea ce are de-acasa, haina unei existente universale. Vasile Posteuca prin exprimatea dramei sale interioare, imbogateste traditia noastra culturala cu accente de mare tensiune si originalitate, proza sa - alaturi de aleasa-i poezie, pslalmi ai spiritului romanessc - are ceva din suflul liturgic al confesiunilor unui fericit Augustin modern, pentru care viata este si o minune si o Cantare a Cantarilor.
Ovidiu VUIA
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate