VETURIA MANUILĂ

Sociolog, publicistă

 
VETURIA MANUILĂ

       Veturia Manuilă (numele de domnişoară, Leucuţia) s-a născut la 2 noiembrie 1896, în comuna Călacea, Jud. Timiş, într-o familie cu cinci copii, ai preotului ortodox din localitate. Ca urmare a morţii înainte de vreme a părintelui a avut o copilarie tristă.
       A urmat Şcoala Confesională în satul natal (1902-1904), Şcoala Ungurească din Timişoara (1904-1906), liceul, la Şcoala Superioară de Fete - 6 clase -, la Liceul Ordinul Piariştilor – clasele 7-8, încheind cu Bacalaureatul (1914).
       Studiază la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Budapesta şi apoi a Universităţii din Cluj, luându-şi licenţa în 1919. Este angajată asistentă la Catedra de Ştiinţe Naturale.
       Se căsătoreşte cu Dr. Sabin Manuilă (1920) şi urmează împreună cursuri de ştiinţe medicale şi sociale la „Rockefeler Foundation” din New York, Universitatea „John Hopkins” din Baltimore, precum şi la Universităţile din Viena, Paris, Londra, Berlin, Bruxelles.(1926-1927)
       Înfiinţează în tară (1929) Şcoala Superioară de asistenţă socială „Principesa Ileana” unde deţine funcţia de directoare până în 1947, pune bazele „Centrului de demonstraţie pentru asistenţa familiei” din Tei, a primului „Serviciu de asistenţă Socială de Spitale” la Spitalul Colţea din Bucureşti, a „Serviciului de asistenţă a deligvenţilor” la Parchetul Tribunalului din Ilfov (1934) şi a „Asociaţei Pentru Progresul Asistenţei Sociale”.
       A editat revista „Asistenţa Socială” (1937-1942)
       Instaurarea regimului bolşevico-comunist în România o determină pe Veturia Manuilă să fugă cu soţul în străinătate în toamna anului 1947. Trecând prin Ungaria şi Austria se stabilesc la New York, SUA în 1948.
       Deţine funcţia de asistentă la „Serviciile Sociale” ale „Federaţiei Internaţionale a Institutelor Americane” unde se ocupă de imigraţia românilor şi de integrarea lor în economia americană.
       Împreună cu un grup de români înfiinţează în 1952 „Fundaţia Româno-Americană de asistenţă socială Iuliu Maniu” având drept scop acordarea de burse tinerilor refugiaţi şi de promovarea culturii româneşti în exil.
       „Consiliul Naţional al femeilor în exil”, a cărui co-fondatoare a fost Veturia Manuilă a constituit tribuna de luptă şi atitudine a femeilor reprezentante a cele nouă ţări captive.
       S-a stins din viaţă la o casă de îngrijire din Brickton, New Jersey pe 15 decembrie 1986.
       Se odihneşte pe veci la Cimitirul „Cypress Hill” din Long Island, New York, lângă soţul sau Sabin Manuilă.

DIN DRUMUL DE O SUTĂ DE ANI SPRE EMANCIPAREA FEMEII ROMÂNE

Femeile în faţa legilor

       Pravilele domneşti ale lui Matei Basarab (1632-1654) în Muntenia şi a lui Vasile Lupu (1634-1653) în Moldova, nu prevăd vreo protecţie a femeii. Soţul avea un drept excusiv asupra familiei, fiind specificat în lege „de a-şi bate soţia, dar nu din cale afară”.
       Constituţia Moldovei din 1822 a introdus pentru prima oară noţiunea de: „egalitate înaintea legilor, fără deosebire de obraji”; în ea se pomeneşte „libertatea individuală”, de dreptul fiecărui om la muncă şi la alte principii similare, cuprinse actualmente în „Declaraţia drepturilor omului”, cunoscute de opinia publică mondială.
       Deşi Constituţia din 1822 afirma o apropiere de aceste principii, situaţia a rămas în realitate aceeaşi, aşa cum reieşea din tradiţia şi vechimea pământului. Abia Codul Calimachi, introdus în 1817, făcuse în privinţa familiei, un pas inainte pe cale legislativă, considerând contractul de căsătorie făcut, în „dragoste şi cinste”, drept o tovărăşie nedespărţită, ambele părţi fiind supuse la egale îndatoriri şi cuvincioasă purtare.
       Codul dădea femeii dreptul de a dispune de averea ei personală, menţonând; „Femeia are neîngrădită proprietate asupra parafernei ei, aşadar poate să dispozeze slobod, după a ei voinţă şi plăcere, în viaţă, cât şi prin voinţa cea din urmă”. Asemenea dă egală autoritate părintească la creşterea şi disciplina copiilor.
       În acelaşi timp în Muntenia, Codul Caragea proclama în continuare autocraţia soţului, dar prvedea îndatoriri egale pentru ambii părinţi, cu anumite excepţii, precum la moşteniri (unde fraţii erau privilegiaţi faţă de surori), sau alte discriminări similare.
       Aceste legislaţii au însemnat totuşi o îmbunătăţire importantă a raporturilor în viaţa de familie.
       Începând însă din 1804, în Europa apare influenţa codului Napoleon, care domină timp de o sută de ani legislaţiile europene, şi după care se inspiră şi noul Cod român, Codul Alexandru Ion Cuza, introdus după Unirea Principatelor.
       Codul Napoleon pornea de la principiul următor: „Femeia este propietatea bărbatului, - după cum pomul roditor este proprietatea grădinarului”. După acest cod, femeia este incapabilă să se administreze singură şi este pusă sub tutela soţului.
       Influenţa Codului Napoleon, privitor la incapacitatea femeii se resimte atât în Codul Alexandru Ion Cuza, cât şi în Codul Carol I, prevedere care domină legislaţia română până în 1918. Această situaţie a determinat femeile să pornească o intensivă şi excepţională activitate intelectuală sub deviza: „prin educaţie spre independenţă”.
       În anul 1910, prin iniţiativa personală a principesei Alexandrina Cantacuzino, împreună cu soţia lui Nicolae Filipescu şi cu un grup mare de femei clarvăzătoare, se intemeiază Societatea Ortodoxă a Femeilor Române, o mare organizaţie de educaţie, cu ramificaţii în toată ţara, care a înfiinţat „grădiniţe de copii”, licee de fete, şcoli şi cantine pe tot cuprinsul ţării.
       Alexandrina (Didina) Cantacuzino, născută în 1881, sincer convinsă de necesitatea de a se afirma importanţa femeii române, n-a fost doar educatoare, ci şi mare luptătoare pentru drepturilor femeilor. Împreună cu ale feministe contemporane, precum: Calypso Botez, Hortansa Satmari, Ecaterina Cerchez şi multe altele au continuat energic lupta.
       Între timp în 1918, a avut loc marele act al Unirii, care a influenţat favorabil procesul de emancipare şi de recunoaşterea revendicărilor legitime feministe.
       În provinciile alipite, femeile avuseseră anterior o situaţie mai avansată în privinţa drepturilor civile.
       În Ardeal, femeile, prin activitatea lor în luptele naţionale, alături de soţi, îşi câştigaseră recunoaşterea maturităţii politice şi ca atare, cu ocazia Unirii, la Marea Adunare de la Alba Iulia, au avut drept de vot pentru actul Unirii şi 77 delegate ale reuniunilor de femei.
       Mai important a fost însă faptul că articolul III al Actului Unirii stabilea completa egalitate între bărbaţi şi femei în electorat. Articolul prevedea „înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc (va fi) direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, de la vârsta de 21 ani, în comune, judeţe or parlament, egalitatea desăvârşită în faţa legilor”.
       În Basarabia, egalitatea sexelor era un fapt implinit ca legislaţie, fiind proclamată de revoluţia bolşevică din 1917, pentru întreaga Rusie.
       La Unirea Basarabiei cu Patria-Mamă, Din Sfatul Ţării din Chişinău, care hotărâse la 27 Martie 1918 marele Act, a făcut parte şi profesoara Elena Alistar Romanescu, deputată, reprezentantă a partidului „Blocul Moldovenesc”.
       Fericite că o dată cu unirea tuturor românilor li se împlineşte şi dorita egalitate politică în faţa legilor, femeile au respirat uşurate. Dar iată că în 1920, la ratificatea în Parlamentul Ţării a hotărîrilor Unirii, problema drepturilor femeii a fost din nou amânată, sub motivul că unirea şi contopirea într-un singur Stat a provinciilor alipite constituie o operaţie complexă, care cere timp. Dezolarea a fost mare!
       Atunci a intrat în arena publică, cu toată forţa personalităţii sale, luptătoarea feministă a acelor vremuri: Calypso Botez. Ea înfiinţează „Consiliul Naţional al Femeilor Române”, iar Alexandrina Cantacuzino crează grupul ei „Asociaţia Pentru Emanciparea Civilă şi Politică a femeilor”. Ambele organizaţii iau naştere în 1921. Ele au rămas permanent în concurenţă, dar - cum concurenţa este cheia progresului – aceasta a fost spre binele general. Cele două conducătoare, împreună cu Ella Negruzzi, au prezidat pe rând aceste organizaţii, ducând împreună o acţiune militară, coordonată şi efectivă.
       Născută în anul 1980 la Bacău, Calypso Botez îşi face studiile la Universitatea din Iaşi, după care funcţionează ca profesoară de istorie şi filozofie la liceul „Carmen Sylva” din Bucureşti. Intelectuală distinsă, cu o prezentare fizică impunătoare, cu un talent oratoric excepţional, ea găseşte în soţul ei Corneliu Botez, magistrat ilustru şi legislator, un ajutor important în lupta pentru emanciparea civilă şi politică a femeii române, luptă cu care se identifică complet.
       Cum Constituţia din 1923, recomandă din nou legiferarea sufragiului feminin, Consiliul Naţional al Femeilor Române prezintă un raport Ministrului de Justiţie, făcând propuneri concrete, sub forma unui anteproiect de lege, arătând cum poate fi coordonată legea cu dispoziţiunile Constituţiei, cu privire la revendicările feministe. Propunerile au fost acceptate şi Consiliul Legislativ le-a publicat în Buletinul Consiliului, ţinând cont de ele.
       Constituţia din 1923 recomanda puterii legislative sa adopte sufragiul feminin, dar abia în 1929, se ajunge la un mic progres, admiţându-se dreptul de vot pentru o mică categorie de cetătene şi doar pentru alegerile comunale, permiţându-li-se să candideze la Consiliile Comunale.
       Constituţia din 1938 a Regelui Carol al II-lea nu mai făcut diferenţe de drepturi, dar odată cu abdicarea regelui în 1940 au rămas neaplicate aceste prevederi.        A urmat era generalului Antonescu, ocupaţia germană, actul de Stat de la 23 august 1944, cu revenirea României în grupul Aliaţilor ei naturali, şi apoi ocuparea forţată a României de armatele sovietice.
       Înaintea alegerilor de tristă memorie de la 1946, toate partidele legale ale ţării (Partidul Naţional Ţărănesc, cel mai mare partid, 87%, Partidul Liberal, Partidul Socialist şi Partidul Comunist, cel mai mic partid) au avut înscrise în Programele lor drepturi egale pentru ambele sexuri. În mod miraculos însă, la acestea aşa-zise alegeri libere, Partidul Comunist, deşi cel mai mic dintre ele, a obţinut majoritatea voturilor. Astfel, sufragiul egal pentru ambele sexe, a ajuns să fie realizat de către acest regim, realizare ce nu a fost însă dată publicităţii, decât abia mulţi ani mai târziu.
       Chiar fără egalitate de drepturi, femeile române s-au afirmat adeseori la înfăptuiri importante: Alexandrina Cantacuzino a fost ani de-a rândul delegata României în Comisiunea Deligvenţilor Minori, la Societatea Naţiunilor. Femeile române au facut parte din grupul feminin al Micei Înţelegeri şi din grupul de cooperare dintre femeile din Grecia, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia şi România, înfiinţat de doamna Cantacuzino şi prezidat de dânsa de mulţi ani.
       La Institutul Social Român, de sub preşedinţia regretatului Prof. Dimitrie Gusti, a existat o Secţie Feminină, prezidată de Calypso Botez, secţie înfiinţată imdediat după Unire, care o oferit o tribună publică pentru discutarea sistematică, ştiinţifică a problemelor femeilor şi ale familiilor. La aceste serii di conferinţe se întruneau doamne din toate colţurile ţării cu interes pentru viaţa publică. Conferinţele erau publicate în Arhiva Pentru Ştiinţe şi Reforme Sociale, oragan oficial de publicitate al Institutului Social Român.
       Ca încheiere doresc să fac o paralelă scurtă între două figuri feminine, proeminente în viaţa publică, membre ale aceleiaşi familii româneşti, de origină nobilă, fiecare activând după sentimentele şi înţelegerea ce avea.
       Prima este Maria Rosetti, vrednica soţie a luptătorului liberal pentru ideile reformatoare de la 1848, nascută în 1819 în Anglia, din cunoscuta familie Grant; ea s-a căsătorit în 1847 cu C. A Rosetti. Trăind între români, ea s-a identificat complet cu aspiraţiile poporului nostru; a învăţat limba şi obiceiurile, a luat parte activă la toate frământările, alături de soţ, a înţeles suferinţele şi mizeriile din acea epocă grea de luptă naţională. După eşecul Guvernului Provizoriu din 1848, Maria Rosetti îşi urmează soţul în exil, travestită în ţărancă română, reuşeşte să scape grupul fugarilor din mâinile turcilor şi după multe peripeţii, ajunge la Paris unde C. A Rosetti, împreună cu Dumitru şi Ion Brătianu, Nicolae Bălcescu, fraţii Golescu şi alţii, continuă lupta în cadrul Societăţii Studenţilor Universitari din Paris.
       Maria Rosetti scrie, vorbeşte şi adună bani pentru cauza românească, iar după reîntoarcerea în ţară în 1857 se dedică acţunii de ridicare a femeii române, prin educaţie; ea colaborează la diverse jurnale şi reviste, mai cu seamă la „Românul”, iar în 1863, înfiinţează ziarul săptămânal „Mama şi Copilul”. În acele vremuri, înante de Unirea Principatelor, ca şi după aceea Maria Rosetti a fost farul luminos pe tărâmul aactivităţii feminine, meritând dragostea şi admiraţia naţiunii cu care s-a identificat, a cărei cetăţeană s-a considerat, deşi era de origină engleză.
       A doua Maria Rosetti – tovarăşă Rosetti – Preşedinta Consiliului Naţional al Femeilor Române din 1958 şi până la moarte ei în 1963, a fost membră a Consiliului de Stat, părtaşă acţiuni de întemniţăre a predecesorilor ei din fosta conducere a Consiliului Naţional. În cuvântarea rostită la Congresul Consiliului în 1962 ea spunea: „Profundele transformări revoluţionare petrecute în ţara noastră, au schibat din temeliişi viaţa femeilor”. „Acordarea de drepturi egale cu ale bărbaţilor, condiţiile create pentru folosirea deplină ale acestor drepturi, căile largi ce li s-au deschis pentru a-şi însuşi orice profesiune şi a se afirma în orice domeniu de activitate, au dat femeilor adevărata demnitate de om şi cetăţean, bucuria de a trăi o viaţă nouă şi de a se integra în munca creatoare a întregului popor. Acordând femeilor încredere şi preţuire, partidul şi guvernul le-au dat posibilitatea de a păşi spre cele mai înalte trepte ale vieţii politice, economice şi de stat. Femeia care a trăit atâţia amar de ani în exploatare, robie şi întuneric, cunoaşte azi fericirea fără seamă, de a muncii pentru binele ei şi al întregului popor...
       Istoria s-a pronunţat asupra contribuţiei aduse ţării de către Maria Rosetti, cea de origină engleză; rămâne să se pronunţe şi asupra activităţii „tovarăşei” Maria Rosetti.
       Istoria va fi ca totdeauna, nepărtinitoare, neiertătoare.

*** *** ***

Recepţie în onoarea Dnei şi Dlui John C. Coman, Preşedintele „Uniunii şi Ligii a Societăţilor Româno-Americane”, ianuarie 1965 (Primul rând stg-dr) D-nele Mary Anagnostache, Violet Coman, D-ni Mihai Marinescu, John C. Coman, D-nele Dorothy Harchness, Veturia Manuilă; (Rând mijloc stg-dr) Dl. John Bunescu, Dna Ariane A. Popa, Dl Augustin Popa, Dna Rozeta M. Meteş, Dl Dumitru Radu. (Ultimul rând stg-dr) Dl Miron Butariu, Dna Dorina Butariu, Dl John M. Meteş, D-ni Dan Manuilă şi Brutus Coste

Recepţie în onoarea Dnei şi Dlui John C. Coman, Preşedintele „Uniunii şi Ligii a Societăţilor Româno-Americane”, ianuarie 1965
(Primul rând stg-dr) D-nele Mary Anagnostache, Violet Coman, D-ni Mihai Marinescu, John C. Coman, D-nele Dorothy Harchness, Veturia Manuilă; (Rând mijloc stg-dr) Dl. John Bunescu, Dna Ariane A. Popa, Dl Augustin Popa, Dna Rozeta M. Meteş, Dl Dumitru Radu. (Ultimul rând stg-dr) Dl Miron Butariu, Dna Dorina Butariu, Dl John M. Meteş, D-ni Dan Manuilă şi Brutus Coste


Despre Veturia Manuilă şi activitatea sa:

       Deprinsă a sprijini şi alte activităti culturale româneşti din lumea liberă, Veturia Manuilă a fost o susţinătoare de nădejde a Societăţii Academice Române, cum a arătat şi cu ocazia congresului acesteia, ţinut în Statele Unite în 1969. În paginile „Revistei Scriitorilor Români” ea a fost prezentă în Nr. 18 cu Amintiri de la Marea Adunare Populară de la Alba Iulia şi în Nr. 24 cu un studiu privitor la afirmarea femeii române în decursul istoriei.

Constantin SPOREA
       Viaţa şi înfăptuirile Veturiei Manuilă sunt pagini de istorie. Cu trecerea ei la cele eterne, rândurile acelora care au visat, luptat şi s-au bucurat să vadă împlinit visul milenar – România Mare se răresc. Mulţi din aceştia au murit în închisorile comuniste, iar puţinii ajunşi în exil au căutat să facă pe străini să înţeleagă viaţa de chin şi de teroare pe care poporul român o duce sub tirania comunistă.
Miron BUTARIU
       Veturia Manuilă a fost delegată din partea studenţilor români din Budapesta la Marea Adunare Populară de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
       Stabilirea ei la New York, după cum mărturisea „Am intrat pe cel mai potrivit făgaş al dorinţelor mele, să pot fi de folos confraţilor refugiaţi, în mod cât mai eficace” i-a dat şansa să-şi dăruiască preocupările şi sufletul românilor din exil, aflaţi în lipsuri şi greutăţi.
       În cadrul Fundaţiei „Iului Maniu” a deţinut funcţia de secretară generală onorifică până in 1968, iar apoi cea de consilieră.
       Nu a publicat prea mult, pentru că era o fire modestă, dar au rămas multe manuscrise, care sperăm să nu se piardă.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate