Victor Ravini

 

 

Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?

- partea a II-a -

 

 

Victor Ravini

  S-a afirmat că Mioriţa este un bocet, un program de înmormântare pentru bărbații tineri neînsurați, ca să nu se facă morții strigoi și să-i sperie pe cei vii (Dumitru Caracostea, Constantin Brăiloiu, Adrian Fochi, Mircea Eliade). S-a tot zis că moartea ciobanului are cauze economice, juridice, sentimentale și că prezintă o realitate documentată istoric (Nicolae Iorga, Ovid Densusianu, George Călinescu, Erdös, Fochi, Gheorghe Vrabie, Liviu Rusu, Vulcănescu, Eliade). Unii văd cauze multiple ale omorului și îi văd pe cei doi ciobani ca judecători și totodată exploatați revoltați, bandiți sau rivali amoroși, iar personajul principal al poemului național e condamnat la moarte pentru fapte rele, pe drept sau pe nedrept (Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Orientarea juridică a cercetării consideră că totul corespunde cu realitatea etnografică și juridică, ciobanii fiind cunoscuți de autorități ca hoți și criminali. Această generalizare nu se bazează pe vreo statistică, ci pe prejudecăți de orășeni. Cu atât mai condamnabilă este afirmația că hoții și criminalii din Miorița ar reprezenta întreg poporul român. Nu pot ști de ce articolul Miorița din Kindlers Neues Literatur Lexikon, bazat pe o bibliografie ce cuprinde treisprezece cercetători, nu menționează orientarea juridică și nici contribuția lui Mircea Eliade la studiul Mioriței.

    Este necesar să știm ce fel de acțiune este în Miorița, ce rol are ciobanul acolo, în ce situație este și despre ce e vorba. Altminteri, nu putem înțelege atitudinea și răspunsul lui – și nici mesajul Mioriței. Trebuie să știm dacă Miorița prezintă un omor ritual adevărat, o reprezentare teatrală repetabilă sau ceva ce se petrece în imaginația ciobanului. Prea mulți au scăpat din vedere că poemul se încheie fără ca ciobanul să fie ucis.

Victor Ravini - Miorita

  Scriitoarea Adelaïde Filleul, marchiză de Souza-Botelho, fugită la Londra când Revoluția franceză era să o decapiteze, a devenit activă la cel mai înalt nivel diplomatic și a exercitat o putere neoficială asupra mai multor țări, de la Lisabona la Moscova. Talleyrand a întrebat-o care era optimismul absolut. Această femeie, cu o asemenea capacitate intelectuală, ale cărei cărți se reeditează mereu și se vând bine chiar și azi, a răspuns: „A-și începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor.” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs). La fel își începe ciobanul testamentul. Probabil că Jules Michelet și toți ceilalți întristați nu cunoșteau aceste vorbe ale celebrei scriitoare, când au spus că ciobanul este pesimist.

   Antropologul scoțian Victor Turner arată că aspectul modal al verbului este hotărâtor în comunicare. El analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. Omul în realitatea cotidiană face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea reală este dirijată de necesitate economică și raționalitate, pe când una teatrală e fantezie. Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la modul conjunctiv sau optativ și exprimă sentimente sau dorințe, spre deosebire de atitudinile cognitive, care cer o alegere rațională. Modul conjunctiv și optativ, în toate limbile, exprimă o acțiune virtuală și neîndeplinită, iar în gramatica română se amplifică cu modul condițional. Gramatica Academiei le cuprinde în modul prezumtiv. Pornind de la Victor Turner, eu clasific variantele Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului, în trei categorii:

- mioara, cântărețul, ucigașii sau ciobanul vorbesc de un omor viitor, iar verbul este la modul prezumtiv – uciderea e părelnică și nu a avut loc

- ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează niciodată

- cântărețul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

   Primele două categorii concordă cu ceea ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie, cu Victor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor, și cu Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani. Analiza mea duce la concluzia că moartea și îngroparea sunt scene de teatru, o dramă rituală, în care ciobanul joacă rolul unui personaj mitologic. În unele variante uciderea este planificată să se facă odată la răsăritul soarelui, a doua oară la amiază și a treia oară la asfințit, în al treilea loc. Evident este vorba de un simulacru de ucideri, mimesis, ca la teatru. Cei în rolul de ucigași sunt frați buni cu ucisul sau ortaci loiali, au o etică ireproșabilă și fac așa cum le spune baciul, șeful lor. Când omorul este la indicativ trecut, ciobanul e un erou mitologic, reînviat de mama lui. Cercetătorii care au făcut comparații cu mituri asemănătoare din alte culturi, au fost discreditați.

    Mai mulți spun că episodul cu mama ciobanului nu poate fi autentic, ci e un adaos târziu și nesemnificativ sau chiar unul din falsurile lui Vasile Alecsandri și trebuie scos din poezie fără să mai fie analizat (Fochi, Vrabie, O. Densusianu). O cercetare care cenzurează materialul cercetat... Cine a mai pomenit așa ceva? Profesorii mei suedezi nu m-au crezut. Mi-a fost rușine în ochii universitarilor suedezi cu iluștrii mei compatrioți. Mama ciobanului este un personaj important în multe variante și este de mirare cum unii, ca Vulcănescu sau Eliade și atâția alții, pot trece peste acest episod ca peste ceva ce nu merită atenție. Perspectiva genului personajelor nu s-a mai discutat până acum. Trebuie să studiem rolul mamei ciobanului pentru a înțelege deosebirea dintre concepția religioasă sau despre univers a bărbaților și a femeilor, cât și urmările ritualului cu omorul simbolic asupra raportului de forțe sociale.

   Eu ajung la concluzia că mama ciobanului se oglindește în divinitățile naturii cu care vorbește și este o „matriarhă”. Ea și divinitățile ei nu au un echivalent masculin. Cu referire la Louis Bouyer, textul prezintă o societate arhaică, în care nu există vreun patriarh, ci doar o „matriarhă”. Miorița poate înfățișa o vreme când bărbații preiau rolul primordial în practica religioasă și astfel se face trecerea de la matriarhat la patriarhat.

   Se crede că doar mioara e fabuloasă, pe când celelalte animale ar fi reale. Unde s-a mai pomenit vreun text în care animale fabuloase se amestecă cu cele reale? Întrucât oaia vorbește, trebuie să citim tot textul din perspectivă mitologică, ceea ce Fochi și Eliade nu admit. Limbajul în Miorița e figurativ, toate cuvintele (excepție unele adaosuri târzii) sunt poezie de cea mai înaltă calitate, sunt termeni concreți în metafore și alegorii cu sensuri mitologice, ce se regăsesc atât în folclorul român, cât și în literatura cultă a altor popoare.

  Eliade spune că mioara năzdrăvană este un oracol ce prezice soarta. Dialogul ciobanului cu mioara nu prezintă caracteristicile discuției cu un oracol, ci este un monolog interior. Mioara poate simboliza Anima, partea feminină din sufletul omului (C. G. Jung).

   Cercetarea anterioară crede că mioara îi spune ciobanului să-și cheme un câine care să-l apere. Oricine știe că un singur câine, oricât de viteaz, nu poate reuși să-și apere stăpânul împotriva a doi ucigași. Unde este logica să își cheme în apărare un singur câine, când are mai mulți? Înseamnă că nu e vorba de apărare și nici de uciderea lui. Nu există nicio operă literară în care animale fabuloase să vorbească cu sau despre animale reale. Naratologia nu permite așa amestec. O mioară fabuloasă nu poate vorbi despre un câine adevărat, ci numai de un câine la fel de fabulos. Câinele poate simboliza Animus, partea masculină din sufletul omului (C. G. Jung).

 

 

Notă: Pentru fluiditatea textului, precizările bibliografice și notele de subsol se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX SRL, București 2016, 2017.

 
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate