Victor Ravini

 

 

Ce facem cu Miorița și cui o lăsăm?

- partea a III-a -

 

 

 

Victor Ravini

  Concepția dominantă este că nunta cosmică cu sora soarelui, mândra crăiasă sau mireasa lumii e o alegorie a morții și că mireasa lumii e moartea, singura mireasă care n-a înșelat pe nimeni. Cercetarea anterioară decretează astfel că absolut toate femeile măritate își înșală bărbații. Cercetătorii care au avut o altă perspectivă asupra femeilor și au comparat mândra crăiasă din cer cu zeități din alte mitologii au fost excomunicați din viața culturală.

   S-a crezut că fata frumoasă de pe munte este o femeie adevărată, iar moartea ciobanului e rezultatul rivalității dintre ciobani pentru favorurile ei, la fel cum se știe de la tribunal că s-a mai întâmplat prin Carpați (O. Densusianu, Erdös, Fochi, Vulcănescu, Eliade). Amzulescu & Fochi, Chițimia, Vrabie afirmă că ea era la început o fată de maior, pe care poporul în cele din urmă a urcat-o în cer și a făcut-o ființă mitologică, sora soarelui. Analiza sinoptică a variantelor arată că evoluția a fost invers, variantele cu fata de maior sunt mai noi și deteriorate, față de cele cu divinități solare, mai bine păstrate și mai vechi.

   Cercetarea anterioară a Mioriței este viciată de erori metodologice și de definiții defectuoase sau defectuos aplicate. Lucian Blaga, în Geneza metaforei și sensul culturii, face o mirabilă eroare de raționament atunci când definește metafora pornind de la o explicație deja existentă a Mioriței și folosește această definiție pentru a explica Miorița. Această greșeală de logică știm că se numește cerc vicios.

Victor Ravini - Miorita

   Interpretările anterioare, cum că „alegoria morții și nunții” ciobanului are scopul să înfrumusețeze realitatea, contravine definiției alegoriei, așa cum o precizează toți, de două secole încoace, în diferite țări, de la Pierre Fontanier până la Richard H. Jones, Joseph Campbell, Victor Turner, Hans-Erik Johannesson, Birger Gerhardsson, Ingemar Algulin și orice dicționar. Explicația de până acum, care susține că ciobanul înlocuiește moartea concretă cu o nuntă abstractă, nu se încadrează în definiția alegoriei, fiindcă nu înlocuiește un termen abstract cu unul concret, ci invers.

   Eliade explică alegoria morții și nunții în sensul că ciobanul transcrie moartea ca o nuntă pentru a o înfrumuseța și a învălui tragismul situației. Această explicație nu corespunde cu definiția alegoriei, ci cu definiția eufemismului:

   „Eufemism – transcriere care înfrumusețează sau învăluie un cuvânt respingător sau neplăcut. (…) Folosirea de eufemisme pentru ceva care o anumită societate consideră că e neplăcut, scârbos sau înfricoșător, ca de exemplu moartea, (…) este universal răspândită.” (Nationalencyklopedin)

   Cercetarea anterioară înțelege că ar fi vorba de o înfrumusețare, un eufemism, dar îi zice alegorie. Asta e la fel ca o falsă declarație vamală. Eroarea a fost făcută din nebăgare de seamă, întrucât acest eufemism are structura unei antifraze și a fost confundat cu o alegorie. Încurcătura poate fi lămurită cu ajutorul lui Pavel Ruxăndoiu, care spune clar:

   „Când eufemismul ajunge să exprime exact contrariul a ceea ce trebuie înțeles, atunci i se rezervă numele de antifrază.”

   „Antifrază. Mod de exprimare care constă în folosirea unui cuvânt, a unei locuțiuni, a unei fraze etc. într-un sens contrar semnificației sale adevărate.”

   Eu constat că interpretarea cercetătorilor anteriori, a ceea ce ei numesc „alegoria morții și nunții”, contravine definițiilor date alegoriei de Fontanier și de cei numiți mai sus. Înțelegerea cum că ciobanul își înfrumusețează moartea ca o nuntă, corespunde cu definiția eufemismului, dată de enciclopedia suedeză și de Ruxăndoiu, sau mai exact cu eufemismul numit antifrază. Cercetarea anterioară a luat eufemismul și antifraza drept alegorie. Nu putem suspecta cercetătorii anteriori de o greșeală cognitivă. Este doar o regretabilă greșeală de neatenție. De aici vine necazul înțelegerii Mioriței pe dos. Definițiile date de lucrări de referință din afara României și de Ruxăndoiu nu pornesc de la o înțelegere grăbită a Mioriței, ca a lui Lucian Blaga, Margareta Iordan, Mircea Eliade sau alții, ci sunt independente de Miorița și deci pot fi o bază mai sigură pentru a studia variantele în mod adecvat.

    În concluzie, este exclus ca moartea și nunta ciobanului să fie cei doi termeni ai unei alegorii. Înțelegerea acestor două episoade distincte ca un eufemism, peste care s-a pus eticheta de alegorie, este o amarnică greșeală universitară. Asta nu putea duce exegeza pe un drum drept, ci a derapat pe alunecușul nesocotinței și a dus la o dezastruoasă confuzie, de unde ni se trage răstălmăcirea Mioriței și năstrușnica acuzare a românilor de pasivism, pesimism și fatalism sau dragoste de moarte.

    Ca să înțelegem nunta cosmică, este important să știm dacă sora soarelui, mândra crăiasă sau fata de crai sunt cuvinte care înlocuiesc moartea, cum s-a crezut până acum, sau sunt metafore care înseamnă altceva. Trebuie să știm cine este fata de maior sau fata frumoasă din alte variante, dacă aceasta e o fată în carne și oase, dacă ciobanul e ucis pentru a rezolva un „conflict erotic”, „rivalitate amoroasă”, „din motive sentimentale”. Fără să clarificăm identitatea acestui personaj ce apare sub mai multe înfățișări, nu putem înțelege ce rol are în acțiune și nici ce vrea ciobanul. Eu clasific toate aceste personaje feminine pe o scală de la cer la pământ. Cele din josul clasamentului rămân păstrătoare ale unor simboluri solare. Fata de pe munte este apariția (hierofania) unei divinități. În cer sau pe pământ, toate sunt divinități mitologice, cerești (uranice) sau pământești (chtonice). În toate variantele, este vorba de însurătoarea cu divinitatea (hierogamie). Mireasa aceasta poate fi sufletul omului, pe care Meșterul Eckhart sau Ioan al Crucii îl numesc femeia, ea sau mireasa-suflet (the “Bride Soul”).

    În legătură cu greșit numita alegorie a morții și nunții ciobanului, unele interpretări au confecționat un portret jignitor al caracterului românilor, ceea ce pe bună dreptate a provocat indignarea tuturor. Pentru a evita jignirile și indignarea, unii cercetători au găsit soluția că alegoria morții și nunții sunt versuri inventate de Alecsandri și le exclud din cercetare (Caracostea, Fochi). Concepția dominantă este că această alegorie înlocuiește moartea, care e adevărată, cu nunta, pentru a ascunde realitatea tragică. Eliade a formulat cel mai clar concepția că moartea e înfrumusețată ca o nuntă, iar în felul acesta inacceptabilul devine acceptabil. După el, ciobanul înlocuiește moartea sa nefericită și absurdă cu o nuntă frumoasă, pentru a o înnobila și a îi da un sens superior și sublim.

   Mircea Eliade interpretează moartea și nunta cosmică drept răspunsul ciobanului și al românilor la teroarea istoriei. În acest fel ciobanul triumfă asupra terorii istoriei, iar asta ar fi tipic pentru toată istoria României. Așadar, după Eliade, românii ascund ce nu le place din istoria lor și prezintă realitatea înfrumusețată, cum fac și evreii în Biblie, zice el. Lucian Blaga explică atitudinea pasivă a românilor ca fiind condiționată de geografia frumoasă a României, iar Eliade ca fiind cauzată de istoria tragică a țării. Interpretările lui Blaga și Eliade se completează reciproc. După ei, atitudinea resemnată, contemplativă, introvertită și transfigurarea realității istorice, este condiționată geografic și istoric, e ceva tipic în firea românilor, deci suntem predestinați. Teoria predestinării geografice sau istorice este considerată fatalistă, neștiințifică și a fost exclusă din lumea universitară.

   Pornind de la Nelson Pike, care explică metafora universală the “Bride Soul”, eu consider că toate miresele din variantele Mioriței pot fi termeni imagine într-o alegorie al cărei termen abstract e sufletul ciobanului, adică al omului în general. Divinitatea din cer sau fata de pe munte, cu care el se însoară, pot fi o proiecție a propriului său suflet. El transpune unirea cu Mireasa-Suflet (the “Bride Soul”) pe întreg universul, adică se eternizează în univers. Omul conștientizează sufletul său și esența divină a universului, își externalizează sufletul descătușat de corp și îl proiectează pe cer. Cerul în Miorița, ca în toate mitologiile, este un termen imagine, care metaforic simbolizează sfera metafizică invizibilă, unde unii au căutat divinitatea cu telescoape și rachete, pe când alții o găsesc în suflet.

    În toate variantele Mioriţei, este vorba de nunta ciobanului cu o divinitate în cer sau pe munte. Mireasa de pe munte poartă câte un obiect ca simbol solar, care o asociază cu mireasa din cer. În cele mai deteriorate variante, unde fata e descrisă ca o ființă în carne și oase, se păstrează o imagine din ce în ce mai pământeană a unei ființe mitologice din cer.

    Pornind de la James Hillman și Joseph Campbell, eu cred că nu poate fi vorba de o aventură într-un peisaj geografic sau astronomic. Totul se petrece într-un peisaj fabulos din sufletul ciobanului. Sub toate chipurile miresei, este aceeași divinitate, uneori uranică alteori chtonică, iar nunta e întotdeauna o hierogamie, oricât s-au știrbit versurile și imaginea ei.

   Pasajul cu greșit numita alegorie a morții și nunții, totodată greșit înțeles ca un eufemism, este compus din două alegorii distincte, diferite. Una simbolizează renunțarea la grijile materiale, iar cealaltă, însurătoarea cu o divinitate, o trăire psihologică numită mistică, foarte cunoscută în istoria religiilor și bine studiată de psihologia religiei. Moartea ciobanului este aceeași metaforă pe care o folosesc filozoful Plotin, apostolul Pavel din Biblie și mulți alți mistici, pentru a spune că ei se îndepărtează de lumea materială, ca să se apropie de lumea spirituală. Nunta cosmică a ciobanului este unirea sufletului cu divinitatea, bine-cunoscuta hierogamie.

   Pornind de la mai mulți teoreticieni, eu susțin că mireasa din cer sau de pe munte este o divinitate, ce oglindește sufletul omului. Miorița prezintă dorul omului după extrema cunoaștere a valorii sale absolute, pe care o caută printre stele și divinități. Până și Karl Marx a recunoscut în Critica la filozofia lui Hegel, că „Omul, în fantastica realitate a cerului... își caută și trebuie să își caute realitatea sa adevărată.”

  Concluzia mea este că viziunea ciobanului despre nunta sa cosmică exprimă strădania spirituală a omului de a se eterniza în cer. Ciobanul din Miorița nu este un individ concret, real, ci este un personaj literar ce reprezintă omul în general. El este un erou literar, care, căutând divinitatea în cer, își caută propria sa esență divină. Unirea lui cu divinitatea este unirea sufletului omului cu eternitatea. Veșnicia pe care omul o acordă zeităților, este nemurirea pe care și-o acordă sie însuși. Analiza mea arată că în poemul nostru național natura este divinizată, dumnezeirea umanizată, iar omul îndumnezeit. Da, asta îi poate deranja pe unii sau pe alții și mai ales pe cei cu suflet de câine râios.

 

 

Notă: Pentru fluiditatea textului, precizările bibliografice și notele de subsol se pot găsi în Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor EDIMPEX SRL, Bucurști 2016, 2017.

 
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate