VICTOR ROŞCA

Inginer, scriitor, publicist, memorialist

 
VICTOR ROŞCA

       Victor Roşca s-a născut în satul Râușor, comuna Mândra din județul Brașov, pe 17 decembrie 1926.
       A studiat la Liceul „Radu Negru” din Făgăraș și apoi a urmat Facultatea de Construcții din Cluj, pe care a absolvit-o în anul 1969. Victor Roșca a fost deținut politic între anii 1948 - 1951 și 1959 - 1963.
       Prima oară a fost arestat în timpul examenului de bacalaureat, la 28 iunie 1948, fiind condamnat la 2 ani de închisoare corecțională. A executat pedeapsa la Penitenciarul Târgșor. La 28 iunie 1950, i s-a prelungit detenția, fiind eliberat în 1951, de la Penitenciarul din Ploiești.
       După eliberarea din penitenciar, a avut domiciliu obligatoriu, în satul natal, Râușor, în perioada 1951 - 1952. În anul 1958, Victor Roșca, fiind student în anul al V-lea, a fost exmatriculat din facultate pe motiv că fusese deținut politic.
       În anul 1959, a fost arestat, a doua oară, pentru manifestari legate de Revoluţia din Ungaria. A fost condamnat la 4 ani de închisoare corecțională. A executat pedeapsa în lagărele de muncă din Balta Brăilei. A fost eliberat în anul 1963, de la Formațiunea Ostrov, ca urmare a unui decret de grațiere.
       Ȋn 1988 reuşeşte să plece, împreuna cu soţia, în vizită la una dintre fete care se afla în Canada. Ajuns aici cere azil politic.
       Ȋn Canada, Victor Roşca devine o voce reprezentativă în una dintre cele mai vechi comunităţi canadiene de origine română. Ȋntemeiază în anul 1997 revista literară „Candela de Montreal”, fiind şi redactorul-şef al acesteia. Are o fructuoasă activitate culturală.
       A publicat cărţile: Moara lui Kalusek - Ȋnceputul represiunii comuniste (1997), şi Experimentul Târgşor – Ȋnceputul represiunii comuniste (2011), ambele publicate la Editura Curtea Veche Publishing din Bucuresti.

***

VICTOR ROŞCA în tinerețe, anul 1957

Victor Roşca în tinerețe, anul 1957

 
 
O viață de luptă, suferință și speranță

       Întotdeauna am căutat cuvântul românilor din diaspora. În Montréal, de pildă, am găsit români exemplar integraţi, care se implică mereu, și adesea benevol, în cultivarea valorilor spirituale româneşti. Dornici să le spună despre experiența trăită celor rămaşi Acasă. Sau să le dea acestora din urmă posibilitatea de a le împărtăşi celor plecați întâmplări de Acasă.
       Așa l-am descoperit pe Victor Roșca, în anul 2006, în paginile revistei "Candela de Montréal." O revistă născută din dragoste de neam și limbă. Am primit-o, sub formă tipărită, de la un prieten comun, poetul George Filip, și el trăitor în Montréal. Apoi aveam să regăsesc Candela de Montréal și în mediul virtual, devenind o cititoare fidelă a acesteia. Începusem să public fel de fel de texte (eseuri, proză scurtă, articole tematice), când, la un moment dat, Victor avea să-mi propună, trei ani mai târziu, să am o rubrică permanentă în filele revistei sale. Aflase de preocupările mele legate de discursul politic. În mod natural, rubrica avea să se numească Filosofia discursului politic. Așa s-a născut o nouă prietenie.
       Deși 2015 a fost un an foarte încercat pentru Victor, care și-a pierdut soția după o lungă suferință, a venit în România. Vremurile s-au dovedit potrivnice unei întâlniri față-n față. Ne-a rămas Skype-ul. Povestim. Despre viața unui Om-istorie, cum îmi place să-l numesc, stabilit de aproape 30 de ani în Montréal.

       Daniela Gîfu: Povestește-ne calvarul care a urmat până ai reușit să părăsești „raiul” comunist.

       Victor Roşca: Gheorghe Crăciun, acest Javert al Direcției Securității Regiunii (județului) Brașov, în 1953, când eram încă în două cârji, nevindecat de urmările accidentului, a refuzat propunerea subalternilor săi de a mă scoate de sub urmărire și, în mod drăcesc, îndârjit contra mea, a dat un ordin contrar, deschizându-mi un nou dosar de urmărire informativă, când informatorii erau marșrutizați (cuvânt utilizat în dosar) de înalții gradați către mine. Întrucât scăpasem cu viață de sub roțile camionului, el voia să-mi însceneze un nou proces și să mă vadă iar după gratii. În 1959, după 6 ani, forțând prietenii și colegii de serviciu să devină informatori și să dea declarații acuzatoare, a reușit să-și ajungă scopul, inculpându-mă în legătură cu Revoluția Maghiară și condamnându-mă la 4 ani de închisoare. Din 1958 mărimea condamnării nu mai era importantă. Deținuților ce executau sentința în lagărele de muncă forțată, deschise în 1958 în Balta Brăilei, li se putea prelungi punerea în libertate, cu o pedeapsă administrativă, la fiecare nouă scadență. Astfel eliberarea se putea realiza la data decesului. Destinul însă n-a vrut să fie așa. Gheorghiu-Dej, îmbolnăvindu-se și cunoscându-și timpul îngăduit pe pământ, a făcut acel gest cu tentă umanitară, deschizând porțile pușcăriilor politice prin grațierile personale din 1963-1964.

       Daniela Gîfu: Așa a încetat excesul de zel al informatorilor, sau ai fost în continuare hărțuit până ai ales calea exilului?

       Victor Roşca: După a doua eliberare, în restul de 25 de ani, m-am târât printre informatori și oameni în uniformă, urmărit, uneori 16 ore pe zi, cenzurându-mi-se corespondența și instalându-mi-se camere de supraveghere în apartamentul familial.
       În cei 30 de ani petrecuți în libertate, Securitatea a pus în mișcare, împotriva mea, 40 de informatori, care au dat 300 de note informative și rapoarte contrasemnate de înalte cadre. Fiecare notă informativă fiind comentată și urmată de noi instrucțiuni de urmărire. Și, fiindcă lucrasem în mai multe localități, pentru ca urmăritorii să fie siguri că sunt prins în păienjenișul plasei lor, fiecare nouă informație era transmisă din Brașov, capitala regiunii de reședință, organelor de Securitate din Sighetul Marmației, Miercurea Ciuc, Cluj, Timișoara, Câmpulung Muscel, Ploiești etc. Acești urmăritori înverșunați ai Securității județului Brașov, în frunte cu colonelul Gheorghe Crăciun, m-au supravegheat în mod drăcesc peste tot unde am lucrat, cu intenția de a mă aneantiza, fără să reușească.
       Cu aceste date, culese din dosarele primite de la CNSAS, la 22 octombrie 2014 dr. Corina Ilea, de la Université de Montréal, a organizat o Expoziție întitulată Top Secret – The Good, The Bad and the Traced, ce a avut loc la "Maison du Conseil des Arts de Montréal" (Consiliul Artelor din Montréal) (http://www.artsmontreal.org), stârnind curiozitatea montrealezilor de origine franceză și a românilor care au asistat la vernisaj.
       Dar ceea ce a răbufnit în mine, înăcrindu-mi viața și m-a făcut să-mi iau lumea în cap, a fost decizia abuzivă și ilegală a Sfatului Popular al Municipiului Brașov din vara anului 1984, care, cu aprobarea tovarășului Drăghici, Primul Secretar Municipal, a hotărât să-mi confiște unicul apartament, proprietate personală, mobilat, pe care îl dețineam în Brașov ca domiciliu stabil, pentru a-l închiria lui Ghiocel junior, locatar într-un bloc vecin și care, în 1984, se bătea cu pumnul în piept și-mi striga: Bă, apartamentul a fost al tău, acum mi l-a dat Partidul mie. Totul se petrecea în timp ce eu și soția lucram la Grupul de Șantiere Teleajen din Ploiești, unde aveam domiciliu de flotant și apartament din fondul de organizare de șantier, ceea ce ne dădea dreptul să ținem apartamentul din Brașov nelocuit.
       După declarația avocatului Ministerului, în fața Ministrului de Construcții, eu eram singurul lor caz din țară căruia i s-a confiscat locuința de domiciliu stabil.
       Atunci, împreună cu soția și cele două fiice studente, am luat decizia de a părăsi țara în care nu aveam dreptul nici măcar la o locuință personală. În urma acestei decizii, ambele fete s-au căsătorit cu tineri cetățeni ai altor țări, părăsind România, una în 1984 și a doua în 1986. Eu cu soția, în urma unei invitații, în 1988 am făcut o vizită familiei fiicei noastre din Canada, unde am cerut și am primit azil și unde am rămas pentru totdeauna.

       Daniela Gîfu: Ne aflăm în anul 1988, când împreună cu soția ta reușiți să ajungeți în Canada. Și… rămâneți acolo. Vorbește-ne puțin despre țara ta adoptivă și despre sentimentul pe care l-ai trăit și încă îl trăiești aici

       Victor Roşca: Canada este o țară capitalistă cu un regim social umanitar care oferă un sprijin financiar și cetățenilor care nu au un loc de muncă. Mai mult, nu există persoană cu vârsta de peste 65 de ani fără o pensie, chiar dacă n-a lucrat nici o zi în viața ei. Un alt fapt important este limita inferioară, minimă, a pensiei, stabilită periodic de guvernul federal.
       Canada este o țară cu o națiune în curs de formare, alcătuită în prezent din numeroase comunități culturale. 135 de ani, câți sunt de la data când au început programele de imigrare, nu au fost suficienți pentru constituirea unei națiuni canadiene. Un lucru este însă cert: deși în fiecare an intră zeci de mii de noi imigranți, căsătoriile din interiorul celor mai multe comunități etnice nu depășesc 25%. Or, numărul copiilor născuți în familii mixte, adică din părinți aparținând unor comunități etnice diferite, fiind mult mai mare, guvernul canadian are garanția că în timp se va naște națiunea canadiană.
       Canada i-a primit pe cei ce fugeau de teroarea regimurilor comuniste instalate de sovietici după al 2-lea Război Mondial; pe chinezi după retragerea lui Chiang Kai-shek; pe vietnamezi, cambodgieni și laoțieni după retragerea trupelor americane; pe unguri după revoluția din 1956 și pe sirienii ce fug de frica djihad-iștilor. Fiind o țară umanitară, primește solicitanți de azil politic sau umanitar, în toate momentele de disperare ale acestora.
       De la primul pas pe care l-am făcut în Canada, am constatat că totul este la fel și, totuși, diferit de ce trăisem în România. De la zăvorul pe care apeși ca să deschizi ușa, la deschiderea ferestrelor, la amenajarea apartamentului. Totul diferea de ce lăsasem în țară.

       Daniela Gîfu: Dar despre comportamentul canadienilor ce ne poți spune?

       Victor Roşca: Referitor la comportamentul canadienilor, ceea ce m-a amuzat, din primele zile, în autobuz, în metrou, chiar și pe stradă, a fost că, privind o femeie, ea îmi zâmbea. Chiar dacă o face din complezență, zâmbetul unui om te înseninează, îți descrețește fruntea.
       O altă manifestare diferită, pe care am întâlnit-o la reuniunile familiale sau la discuțiile dintre bărbați, a fost aceea că la orice aluzie amuzantă se râde. Nu cu un râs schițat printr-o grimasă de om amărât, ci cu un râs zgomotos, în hohote, de om sănătos.

       Daniela Gîfu: Povestește-ne despre comunitatea canadiană de origine română pe care ai găsit-o când ai ajuns acolo.

       Victor Roşca: În 1988, când am ajuns în Montréal, comunitatea canadienilor de origine română era constituită din generația a doua a primului val de imigranți, veniți înainte și imediat după Primul Război Mondial, oameni școlarizați aici, în Canada, precum și din prima generație a refugiaților politici ce au părăsit România după al 2-lea Război Mondial, fugiți de teroarea dezlănțuită de dictatura comuniștilor victorioși.

Familia Roşca (de la stg. la dr.): Violeta, Elena, Victor, și Narcisa, anul 2014

Familia Roşca (de la stg. la dr.): Violeta, Elena, Victor, și Narcisa, anul 2014

       Descendenții primilor imigranți, unii cu căsătorii mixte, vorbeau numai engleza. Multe familii erau constituite din căsătoria refugiaților politici veniți după 1950, cu fete ale primilor imigranți. Mi-a plăcut explicația dată de Nicolae Pora, figură marcantă a comunității române. Povestindu-mi despre începutul său de viață în Canada mi-a spus: Am venit din Franța în 1950, între primii imigranți români. Eram tânăr și frecventam comunitățile române. Între fetele de aici am găsit o româncuță ce-mi plăcea. Dar eu vorbeam numai limba română, iar ea vorbea numai limba engleză. Eu o credeam deșteaptă pentru că știa engleza, iar ea mă considera deștept pentru că știam limba română. Și pe acest considerent ne-am căsătorit.
       În general, cei din a doua generație erau școlarizați, aveau servicii în posturi de stat sau în întreprinderi și mulți erau lansați în comerț și chiar în imobiliar. Refugiații politici, majoritatea cu studii superioare, ocupau posturi în cele mai înalte servicii: profesori universitari, doctori, conducători de departamente în spitale, ingineri în întreprinderi industriale și de construcții etc.
       Comunitatea română pe care am găsit-o era una prosperă și activă, cu relații la imigrație, la primăria orașului Montréal, la înalte foruri religioase, la cele două guverne, provincial și federal. O comunitate integrată în viața socială, economică și culturală canadiană. Erau atunci două biserici în Montréal, Biserica Ortodoxă Română de Montréal, cu apelativul religios "Buna Vestire", întemeiată de primii imigranți în 1914 și Biserica Ortodoxă Română "Sfântul Ioan Botezătorul", înființată de reprezentanții patriarhiei de la București în 1973.
       Urmărind istoria, am constatat că la Montréal comunitatea română s-a format pe lângă Biserica Ortodoxă Română "Buna Vestire". Când am ajuns la Montréal, între enoriașii celor două biserici era o ură ce-i despărțea în două comunități antagoniste. Totul era întreținut și exacerbat de oameni dirijați special de la București. Se lansau zvonuri împotriva personalităților, spre a-i discredita. Erau zvonuri gândite de oameni specializați în dezinformare...

       Daniela Gîfu: Care este pulsul vieții culturale în comunitatea română din Montréal?

       Victor Roşca: Când am ajuns în Montréal, în 1988, toată viața culturală a comunității române se organiza de Centrul Cultural Român și se desfășura pe lângă Biserica Ortodoxă Română "Buna Vestire". La acea dată nu exista nici o publicație în limba română. Lipsa presei în perioada 1900-1950 este explicabilă, pentru că primii emigranți, veniți în perioada anilor 1900-1914, erau țărani cu câteva clase primare. Unii erau chiar neștiutori de carte. Este însă de neînțeles faptul că nici între 1950-1990 nu a existat în Québec o presă scrisă în limba română, deși în această perioadă existau printre canadienii de origine română persoane bine pregătite pentru a o putea face.
       În provincia Québec a existat într-un timp un buletin parohial scos de părintele Petre Popescu la Biserica "Buna Vestire". Dar, pentru că în Canada buletinele parohiale nu sunt primite de Biblioteca Națională a Canadei și nici de Bibliotecile provinciale, astăzi nu se mai găsește nici un exemplar.

       Daniela Gîfu: Cum s-a reflectat asupra vieții culturale din comunitatea română din Montréal schimbarea de regim politic din România?

       Victor Roşca: Anul 1990 a influențat pozitiv atmosfera din comunitățile româno-americane. Atunci a apărut primul ziar, "Luceafărul Românesc", care însă nu dădea evenimentelor (din România) organizate de Centrul Cultural Român nici o atenţie. Vechiul antagonism dintre cele două grupuri ale comunităţii încă nu era stins.
       După evenimentele din Piața Universității, din 1992, când tineretul și-a dat seama că regimul instalat de comuniștii de rangul II nu putea fi reformat, în douăzeci de ani numărul românilor din Québec a crescut de la cinci mii la peste patruzeci de mii. Odată cu venirea noilor grupuri de imigranți români, s-a observat dispariția treptată a vechilor centre de întreținere a discordiei din comunitate.
       În anul 1994, părintele Cezar Vasiliu, împreună cu câteva personalități de la Biserica "Sfântul Ioan Botezătorul" înființează Biserica "Sf. Nicolae", a treia din Montréal. Deși noua biserică nu avea o orientare politică, la început aceasta a adoptat o atitudine rece în relațiile cu Biserica "Buna Vestire", în jurul căreia gravitau, aproape în totalitate, foștii refugiați politici din perioada 1950-1989. Tot în 1994, părintele Cezar Vasiliu a început editarea revistei parohiale "Calea de lumină", cu articole culese din presa ortodoxă, încercând să creeze în jurul Bisericii "Sf. Nicolae" un al doilea centru de cultură. După câțiva ani a rămas doar editarea revistei pe internet.
       În anul 1997 își face apariția ziarul "Tribuna Noastră", al doilea ziar românesc din Montréal. Într-un articol, ziarul elucidează istoria unei asociații românești ce voia să reprezinte pe toți românii din Canada și care, în realitate, în exteriorul Québecului avea doar membri fictivi. În același an, va apărea și revista de literară și de cultură generală intitulată "Candela de Montréal", ce își propunea să unească prin scris iubitorii de cultură, indiferent de opiniile lor politice sau de bisericile pe care le frecventează. Încă din primii ani de la apariție, "Candela de Montréal" a adunat în jurul ei personalități și scriitori canadieni valoroși. De la zece pagini, în 1999, când scriau prof. Wladimir Paskievici, scriitorul Florin Oncescu, dr. Paul Dăncescu, prof Constantin Nedea și alți câțiva oameni deosebiți, a evoluat în timp la patruzeci și opt de pagini, incluzând între colaboratorii ei scriitori din toată Canada.
       În anul 2000 ziarul "Luceafărul Românesc" își încetează activitatea. În același an apare ziarul "Pagini Românești". Spre surprinderea generală, chiar în primii ani de la apariție ziarul și-a pus paginile la dispoziția unor articole regretabile ce au dezbinat și învrăjbit comunitatea.
       În anul 2004 apare ziarul "ZigZag", iar în 2008 ziarul "Accent Montréal", ce au creat o presă de informare și de dezbatere a opiniilor, mai ales politice.
       În anul 2001 s-a înființat Asociația Canadiană a Scriitorilor Români (ACSR), care i-a adunat într-o organizație pe toți scriitorii canadieni de origine română. În 2007, ACSR a înființat revista "Destine Literare", în care, pe lângă canadieni, sunt publicați mai ales scriitori consacrați din România.
       Din 2004 până în 2009 a funcționat pe internet revista literară "Terra Nova", editată de Felicia Mihali.
       După încetarea activităților Centrului Cultural Român (8060 Christophe Colomb), care a avut un rol extrem de important în viața culturală a diasporei române din Canada, în 2009 s-a înființat Asociația Culturală Română. Organizația și-a început activitatea la Centrul Comunitar (6767 Côte des Neiges), alături de Asociația Moldovenilor, sediu ce a servit la înființarea altor asociații și la organizarea celor mai multe manifestări culturale din comunitate.
       La Centrul Comunitar, alături de ACSR, din 2009 și-a început activitatea Cenaclul "Mihai Eminescu". De-a lungul anilor s-au adăugat alte cenacluri și organizații culturale. Între acestea, începând din 2014, menționez Cenaclul de Istorie veche a românilor, Cenaclul de epigrame, etc. Datorită activității revistelor literare și asociațiilor culturale amintite, Montréalul a cunoscut, până în vara anului 2015, efervescența unui mare centru de cultură românească din Canada.

       Daniela Gîfu: Povestește-ne de evoluția publicației Candela de Montréal.

CANDELA DE MONTREAL        Victor Roşca: Primele numere ale revistei aveau doar patru pagini. Pentru a da vizibilitate activităților culturale organizate de Centrul Cultural Român, al cărui vicepreședinte eram, am mărit tirajul revistei cu fiecare nou număr. De la apariție, redacția s-a echipat cu aparatură electronică modernă, atât din banii proprii cât și dintr-o primă și singură subvenție de la guvernul Provinciei Québec.
       Pe parcursul celor 18 ani de existență revista a evoluat an de an, odată cu dezvoltarea activităților sociale și culturale ale comunității române. Astăzi revista a ajuns la apogeu, "Candela de Montréal" este o publicație prestigioasă de literatură și cultură generală românească, la care scriu scriitori din toată Canada și care se adresează tuturor canadienilor de origine română.
       În privința numărului de pagini, în ultimii trei ani ne-am oprit la 48. Am luat în considerare prețul de vânzare, cheltuielile de tipărire și costul trimiterii revistei la abonați.
       În colaborare cu mai mulți graficieni talentați, organizarea materialelor, atât în pagină cât și în revistă, și-a îmbunătățit continuu aspectul.
       În ultimii ani, prin includerea în redacție a unor noi talente scriitoricești, s-a dat revistei un nou impuls privind calitatea conținutului. Pe primele pagini ale revistei, în toate numerele, se publică un eseu cu tematică religioasă, tradiție păstrată de la preotul Petre Popescu și continuată de noul paroh, preotul Liviu Alexandrescu, urmat de unele episoade din viața și istoria comunității și a Episcopiei Ortodoxe a Americii. Pentru imigranți, biserica a rămas cea mai prestigioasă instituție românească din cadrul comunităților, în jurul căreia s-a constituit fiecare comunitate și numai în jurul acesteia va putea supraviețui limba și identitatea română a comunităților. Penultima pagină publică o parte dintre ultimele știri culturale apărute în comunitate. Pe coperta a doua, în fiecare nou exemplar prezentăm cititorilor trei dintre cărțile apărute în ultimul an, scrise de scriitori canadieni de origine română.
       În primii cinci ani, 1997-2001, așa cum am mai menționat, s-a urmărit sprijinirea noilor imigranți pentru integrarea atât în societatea canadiană cât și în tradițiile comunității române. În acest sens s-a publicat un serial cu istoricul evenimentelor de la înființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Americii și cronici de istorie a comunității locale.
       În 2001, înființându-se ACSR și apoi Cenaclul Eminescu, au apărut noi scriitori și poeți ce au devenit colaboratorii revistei "Candela de Montréal".
       În următorii cinci ani, între 2002-2006, comunitatea românilor din Québec mărindu-se, a crescut și numărul scriitorilor și al iubitorilor de cultură. S-au făcut cunoscuți în Montréal Felicia Mihali, Mircea Gheorghe, Florin Oncescu – prozatori, George Filip – poet, Livia Nemțeanu – poetă și prozatoare, cunoscuți încă din țară. Ajunși în Canada, ei au continuat să-și publice primele volume. Florin Oncescu a devenit colaboratorul revistei Candela de Montréal din anul 2000.
       Din 2007, după 15 ani, revista a ajuns la maturitate.
       Astăzi "Candela de Montréal" este un nume cunoscut în Canada, însă mai puțin în România. Conținutul și calitatea articolelor, estetica revistei au ajuns la un nivel profesional. Cele mai multe articole, publicate în edițiile acestor ani, sunt de proză și poezie, recenzii de carte, scrise de autori canadieni de origine română, precum și prezentarea unor personalități remarcabile, oameni de cultură, scriitori, pictori etc.
       Scopul inițial al revistei "Candela de Montréal" s-a orientat spre promovarea literaturii scrise de scriitori canadieni de origine română. Colaboratorii revistei sunt din comunitățile marilor orașe canadiene, Vancouver, Kitchener, Toronto, Montréal, Laval, Drummondville etc. Printre scriitorii din România te numeri tu, dragă prietenă, alături de Daniela Voiculescu, Elena Olariu, care sunteți prezente în fiecare număr, iar Iuliana Onofrei și Gheorghe Răducan au apariții ocazionale.

*** *** ***

Victor Roşca cu soţia Elena la Aniversarea de 90 ani

Victor Roşca cu soţia Elena la Aniversarea de 90 ani

***


Despre Victor ROŞCA:

       Pe sacrul pământ dacic, de-a lungul miilor de ani, au fost bărbaţi-eroi care au ţinut sus steagul dăinuirii noastre pe aceste meleaguri şi se nasc şi astăzi astfel de bărbaţi. Din rândul acestora face parte jurnalistul-scriitor Victor Roşca, despre care nu putem vorbi decât ca despre un erou. Ca să îl cunoaştem mai bine, trebuie să ne apropiem de domnia sa cu paşi uşori şi să-i răsfoim paginile vieţii cu degetele muiate în sfinţenia agheasmei.
       Victor Roşca este un erou ca mulţi alţi români, chiar dacă vocile şi chipurile lor sunt acoperite astăzi de zgura nefericirii care ne apasă. Se nasc şi astăzi oameni care prin verticalitatea lor ţin românismul strâns legat de coloana vertebrală a Carpaţilor noştri chiar şi atunci când trăiesc pe alte meleaguri.
       Cei ce îl cunosc se mândresc cu un asemenea om călit la focul vieţii făcând dovada omului învingător. În Canada s-a făcut remarcabilă activitatea sa pe tărâmul culturii. S-a implicat prin muncă voluntară, constant, în cultivarea valorilor spirituale româneşti, din dragoste de neam şi limba română. A fost ales vicepreşedintele Centrului Cultural Român, desfăşurând multe activităţi în folosul comunităţii. A scris două cărţi despre supliciul regimului închisorilor din România, cărţi pe care le citeşti cu înfrigurare şi te ţin cu atenţia încordată de la început până la sfârşit: “Moara lui Kalusek” (2007) şi “Experimentul Târgşor”(2011). Remarcabilă este şi întemeierea revistei literare “Candela de Montreal”(1997) al cărei redactor-şef este.

Elena BUICĂ  

Victor Roșca, cărții 'Moara lui Kalusek' (2007),'Experimentul Târgșor' (2011)

       Cartea "Experimentul Târgșor" scrisă de Victor Roșca, expune în detaliu experiențele la care au fost supuși elevii de liceu deveniți deținuți politici în închisorile comuniste, între anii 1948 și 1953, autorul fiind unul dintre aceștia. Volumul este de fapt continuarea cărții "Moara lui Kalusek" (2007), în care ni se istorisește cum, în 1948, în timpul bacalaureatului, Victor Roșca a fost arestat și condamnat la doi ani de închisoare împreună cu alți elevi, datorită unor manifestări împotriva partidului comunist ce se instaura prin impunerea țăranilor la cote grele, spre a-i forța să accepte colectivizarea.
       "Experimentul Târgșor" este însă o carte de sine stătătoare. Ea captivează prin umanismul și demnitatea eroilor care, deși privați de libertate în cele mai inumane condiții, refuză „reeducarea”, adică adoptarea unei conștiințe comuniste. În primele capitole sunt prezentate temele de reeducare la care erau supuși deținuții politici: veșnicia regimului comunist; omul este un animal, da un animal superior; conștiința nu este decât o oglindire a contextului impus de cadrul social; omul fiind animal, poate fi educat ca și animalele, prin dresare, după metoda savantului sovietic I.P.Pavlov experimentată pe câini, prin aplicarea unor pedepse și avantaje; superioritatea moralei comuniste și valorile ei. Enunțând aceste teme, autorul relatează cum erau impuse și argumentează contra lor, folosindu-se de bunul simț și citând autori ca Mahatma Ghandi și MartinBlais (profesor la Universitatea Laval din Quebec). Trăirile, suferințele și „aventurile” sale carcerale precum și cele ale camarazilor săi de închisoare constituie un exemplu viu de rezistență, datorată priorității valorilor spirituale, umane, față de trebuințele instinctuale invocate de comuniști.
       Povestirea este ilustrată uneori cu umor, alteori cu frumoase metafore, ca de exemplu despre natura din jurul închisorii, ce reprezintă libertatea: „Au înflorit teii, a sosit apoi rândul castanilor. Florile lor dispuse în jurul tijelor verticale păreau adevărate lampioane. Crengile lor încărcate erau pentru noi candelabrele pușcăriei.” Fiind o mărturie a unei părți din istoria dictaturii comuniste, cartea relatează cum la vizita făcută la Târgșor de colonelul Mihai Dulgheru, adjunct al infamului general de securitate Alexandru Nicolski, acesta a promis deținuților că „o să-i scoată în curând de acolo”. Pentru cei 40 de elevi, aflați în izolare, în condiții cumplite, vorbele colonelului au constituit un pretext ca să declare greva foamei, spre a obține dreptul la libertate. Ca efect, după trei zile, ei au câștigat, fiind scoși ziua într-un țarc special pregătit. Nu mult după aceea, reeducarea de la Târgșor fiind un eșec, închisoarea s-a desființat iar elevii au fost mutați la Gherla și la Canal, unde reeducarea s-a făcu prin tortură. În decembrie 1950, Victor Roșca fiind cu pedeapsa terminată încă din luna iunie, a fost transferat împreună cu alți deținuți aflați în aceeași situație la închisoarea din Ploiești, de unde în1951va fi eliberat, impunându-i-se domiciliu obligatoriu în satul natal până în1952.
       "Experimentul Târgșor" este un frumos și trist omagiu adus sutelor de liceeni care au trecut prin chinurile fizice și morale ale încarcerării în închisorile României comuniste.

Eva HALUS  


 
Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate