CONSTANTIN TEODORESCU

Critic literar, prozator şi poet

 
CONSTANTIN TEODORESCU

       Constantin Teodorescu s-a născut pe 26 septembrie 1945, în localitatea Lăpuşnicel, judeţul Caraş-Severin.
       Şcoală: primară: Lapuşnicel; generală: Iablaniţa; Liceul “Eftimie Murgu” din Bozovici, Caraş-Severin; Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Filologie (1974) Profesor evidenţiat.
       Debut revista "Orizont" din Timişoara (poezie).
       Activitate literară: poezie, proză, studii şi articole, eseuri în revistele "Vrerea", "Almăjana", "Eminescu", "Vestea", "ALTERNATIVA" (Toronto), "Lumină lină" (New York), "Observatorul" (Toronto), "Agenda Românească" (Kitchener) - despre Mihai Eminescu, L. Blaga, M. Sadoveanu, Iosif Băcilă, D. Grama, D. Ichim, N. D. Petniceanu, Al. Nemoianu, A. Silvestri, Theodor Damian, Al. Tomescu, Florica Baţu Ichim etc.
       Volumul de poeme EXERCIŢII DE MISTER, Editura Timpul, Reşiţa, 2003.
       În volumul colectiv "Întoarcerea scriitorului. Treizeci de eseuri despre literatura Marianei Brăescu", Editura Intermundus, Buc., 2006 ( Du mécanique plaque sur du vivant)
       În volumul colectiv "A sosit Domnul Eminescu, 15 ianuarie 2010", Redactor coordonator N. D. Petniceanu, Ed. Gordian, Timişoara, 2010 (Isus, Dionisie cel Mic şi “teroarea” informaţiei; Mihail Sadoveanu – O iubire la Băile Herculane).
       Postfaţa antologiei Iosif Băcilă, "Drumul unei sărbători", Editura TIM, Reşiţa, 2007.
       Cuvânt-înainte "A trăi şi a crea prin iubire" la volumul lui Iosif Băcilă, "Dor mărturisit", Editura „Excelsior Art”, Timişoara 2010.
       Volumul „DEVENIREA METAFOREI ȊN POEZIA LUI IOSIF BĂCILĂ”, apărut la Editura „Excelsior Art”, Timişoara 2015.
       Cărţi in manuscris: "Pe drumul Almăjului" (nuvele şi povestiri); "Scriitori români de ieri şi de azi" (istorie şi critică literară); "De din vale de gând" (poezii).
       Lector pentru: Nicolae Danciu Petniceanu, "Pripon pentru calul meu", Editura Gordian, Timişoara, 2005; "Rapsodul din Ţara Almăjului", Editura Gordian, Timişoara, 2005; "Vrăjitorul din Almăj", Editura Gordian, Timişoara, 2005.
       A iniţiat apariţia publicaţiei "Excelsior", revistă literară a Liceului “Hercules” din oraşul Băile Herculane.
       Membru al Cenaclului literar "Florica Baţu Ichim" de la Centrul cultural "Banatul" de pe lângă Biserica "Sf. Ioan Botezătorul" din Kitchener.
       Membru în colectivul de redacţie al revistei "ALTERNATIVA" din Toronto, Canada.
       Domiciliul actual: Kitchener, Ontario, Canada.

 

 
DIN AMINTIRILE MAMEI ÎN ISTORIE

        Chipul mamei revine pe ecranul memoriei după un moment de concentrare. În gândul meu însă amintirile ei apar aproape instantaneu. Mare dreptatea avea Lucian Blaga, afirmând că amintirea este „singurul ţinut unde frumuseţea înfloreşte nestânjenită”.
        Mama îmi spunea că străbunica ei a fost o femeie de o rară frumuseţe şi „bărbată”, ceea ce însemna harnică, dar rea de gură, când era îndreptăţită, precizase, poate prea iute la vorbă. Străbunicul, om echilibrat, răbdător din calea afară, şi-a ieşit din fire şi a avut ceva cu „moaţele”ei adunate sub ceapsă. Că lucrurile n-au fost tocmai simple, au ajuns la comandantul plutonului de grăniceri din sat, locotenentul Mihail Trapşa, pe care l-am descoperit în mărturiile istorice grănicereşti, Banatul de Munte fiind hotarul Imperiului Habsburgic cu Poarta Otomană şi mai apoi cu România. Văzând că nu poate ajunge la împăcarea părţilor, i-a trimis sub escortă la Petnic, unde era compania. Ei pe jos, cu mâinile legate la spate, cei doi grăniceri, călare. Deşi era de dimineaţă, s-au petrecut cu mai mulţi oameni care au salutat grănicerii şi atât. Unul, cam de anii lor, cu păr pe limbă, i-a batjocorit: Hei, mergeţi la nuntă! Să fi fost eu în locul ei, continuase cu ciudă neascunsă mama, aveam ce-i spune. Acum zâmbesc, atunci n-am îndrăznit să râd cum mi-a venit. Aş fi vrut să-i spun că ştiu de aici înainte cu cine seamănă şi ea. Văd moştenirea în nepoţelele mele, Andreea şi Gabriela, în reflexele de spice coapte din şuviţele de păr ale uneia şi în plăcerea de a vorbi a celeilalte.
        Un cuvânt n-au scos cât timp au mers pe drumul împărătesc. Au ajuns după cum era ordinul la raportul companiei. Străbunicul mamei a pledat ca vinovat, străbunica a rămas dârză. Sentinţa a fost uşoară: trei bâte bărbatului să fie model de comportare în familie, iar femeii una, dar normală, să nu strice la frumuseţe. Apoi să fie închişi în beci, pivniţa mare a clădirii grănicereşti. Să se răcorească, că prea e cald peste zi de iulie, ar fi spus omul legii, răsucindu-şi mustaţa. Natura are legile ei. Nici viaţa omului nu poate funcţiona fără legi. Aşa a fost atunci şi va fi. Mereu cineva impune norma. Legea se respectă mai mult de teamă decât de conştiinţă. Dacă apare firească, conştiinţa are un cuvânt greu în privinţa ei. Drept să spun, mi-am închipuit, mult mai târziu, cum s-au împăcat, sinţind răcoarea pivniţei, unde am intrat tot într-o zi de vară. Fosta clădire era casa fraţilor Costică şi Pavel Ciobanu, profesori şi prietenii mei trecuţi neaşteptat la cele veşnice. Seara li s-a dat drumul şi s-au întors cântând, pe lună, de parcă veneau de la nuntă.
        Mama şi-a depănat amintirile după ce am trecut prin locul numit „La Laitnant”. La nedumerirea mea, mi-a zis că aşa se zicea pe vremuri la gradul de locotenent. De atunci am reţinut numele pe care l-am căutat în documentele vremii şi l-am găsit în monografia Grănicerii bănăţeni şi Comunitatea de Avere, scrisă de dr. Antoniu Marchescu. Prin amintirile ei am pătruns în istoria locului, în istoria Europei. Regimentul de grăniceri iliro-bănăţean s-a impus glorios în bătălia de la Arcole în noiembrie 1796. Aici francezii, în frunte cu Napoleon, care a fost impresionat de soldaţii austrieci ce vorbeau o limbă ce i se parea apropiată, au fost respinşi în mlaştinile de lângă vestitul pod.
        Satul Lăpuşnicel a avut o putere economică mică, de aici şi numărul redus al celor care s-au orientat spre şcoală. În şirul militarilor, avocaţilor, preoţilor şi profesorilor de aici, al nouălea loc îmi revine. Fosta mea învăţătoare, doamna Viorica Giurginca, a smuls părinţilor promisiunea că mă vor da mai departe la şcoală. Şi s-au ţinut de cuvânt, poate de ruşine sau aşa mi-a fost destinul să intru în lumea cărţilor.

Constantin TEODORESCU - Din cărţile sale sau volume colective, publicate la diferite edituri

Constantin TEODORESCU - Din cărţile sale, sau volume colective, publicate la diferite edituri

        Locotenentul-colonel Liviu Groza din Caransebeş s-a stins din viaţă cu nemulţumirea că Şcoala Generală din Lăpuşnicel n-a ajuns să poarte numele unui „om de seamă ridicat din Graniţa Bănăţeană”, deşi s-a oferit să doneze primăriei cele mai importante documente de arhivă referitoare la Mihail Trapşa şi cartea Grănicerii bănăţeni, unde, printre paginile de cronică, se găsesc gânduri despre cel care a văzut lumina divină în satul copilăriei mele.
        Ofiţerul de grăniceri de pe vremea străbunicilor mamei a avut un fiu. Mama lui, Ana Trapşa, cu numele de fată Bodrilă, a dorit ca rodul iubirii lor să poarte numele tatălui. Născut (25 martie 1838) în casa grănicerească din faţa bisericii, Mihail Trapşa a devenit general de brigadă şi mutat de la Sibiu la Lemberg (Lvov), apoi la Graz, unde a şi murit cu dorinţa să fie înmormâtat la Caransebeş, sub glia românească. Cel mai de seamă general din artileria Împărăţiei ce avea capitală în Viena muzicală şi-a iubit neamul cu ardoare şi l-a slujit prin publicistică, prin lucrări de specialitate militară, prin cartea Aforisme, cugetări şi reflexiuni apărută în Timişoara.
        În războiul dintre Austria şi Italia, a intervenit fără ordin cu rezerva de artilerie, aducând victoria habsburgilor în bătălia de la Custozza (1866).
        Fiind într-o misiune prin Ţara Moţilor, tânărul căpitan Mihail Trapşa, în 1868, a mers pe urmele „Craiului munţilor”. Avram Iancu a refuzat cu demnitate ajutorul, dar i-a dat ca moştenire spirituală din amintirile revoluţiei de la 1848, din idealurile de libertate şi unitate ale românilor.
        În testamentul său, eminentul general a lăsat o sumă apreciabilă pentru înfiinţarea în Caransebeş a unei şcoli de fete printr-o fundaţie. Dorinţa sa a rămas neîmplinită datorită refuzului autorităţilor administrative maghiare de a pune în practică testamentul.
        Prieten cu George Bariţiu, într-o scrisoare trimisă acestuia, Mihail Trapşa a scris cuvintele „folosiţi-vă de lumina zilei şi păziţi-vă de a nu cade în întuneric, că numai astfel vă puteţi asigura viitorul” (A. Moaca, O prietenie rodnică, în „Dacia”, din Timişoara, în numărul din 20. 10. 1939). Într-o altă scrisoare, adresată nepotului său (după A. Marchescu, p.301 şi în continuare), se găseşte îndemnul de care ar trebui să ţinem seama: „Unul cu altul să ţineţi onoarea peste tot şi unindu-vă (...) la lucru serios, succesul cel mai mare vă va fi recompensa plăcută.”Este, în aceste cuvinte, un temei şi pentru cei de acasă şi pentru românii din Canada.

*** *** ***

 
POEMELE SLĂBICIUNILOR MELE

Despre cuvînt, cu iubire
(în re major)

Din propria-i tăcere,
cuvîntul mă caută -
par neînţeles;
şi nu ştiu cum se face,
s-atinge de buzele mele.
Urmează, probabil, un semn:
nemărginirea-i lîngă mine.
Lumina-mi dă curaj,
mă lovesc de esenţa existenţei.

*

Mă pierd în sensul cuvîntului
cu mişcarea vie a emoţiei
în decantarea singurătăţii.
E nevoie absolută de umbra ta,
să ştiu cea a mai rămas în sufletul meu
după trecerea tainei;
pămîntu-mi culege cenuşa,
urmele fiinţei.

*

Tu,
ţipăt de pasăre predestinat tainei
cu trupul urzit euritmie,
de vina nopţii iertat...
Ochiu-mi, extatică glie,
leagă razele cu fire din părul tău,
în ritual secret seduce cuvîntul;
ceru-şi coboară raiul
şi-n mine reînvie pămîntul.

*

Aştept lumina soarelui
după o noapte de dor...
Pe muşchiul tăcerii, paşii moi
s-aud în suflet;
din căuşul palmei
arunc freamătul sîngelui
şi slava albastră se sparge-n cristale:
ar putea fi roua,
ar putea fi lacrimile tale.

 

 
Un dor rănit de tristeţe,
graţie strălucirii nopţii,
a visat mai departe
sub imperiul inclusiv al văzduhului.
Mă identific cu patima copacului
spre lumină,
cu nevoia sîngelui spre inimă.
Nu îndrăznesc să strig
în neliniştea cuvîntului.
Mă grăbesc s-ajung din urmă tăcerea.
Ochiul nu renunţă la izvorul lacrimii.

*

Asemenea flăcării,
Departe, dor se face zarea.
De-o vreme te visez
legănîndu-te pe adierea cuvintelor...
Cuvintele mă întăreau,
ochii-mi deveneau adoraţie
şi-n uitare de toate
te ţineam pe braţele mele
cum depărtarea ţine zarea.
Şi nu stiu: erai tu, suflare de viaţă,
era cîntecul care ne-aduce pe lume
din sfinţenia inefabilului,
era miracolul împletirii voastre.
Aud mişcarea sîngelui
în cuvintele mamei-
pururi a doua memorie.
Stai pe genunchiul meu!

Dacă-mi spui ce visezi,
să găsesc împăcarea sufletului.
Vezi uliul!
Visez cuvîntul celălalt,
care-mi cuprinde imaginea
şi care lasă-n ochi
taina zborului.
După moarte,
indiferenţa zării
nu se loveşte de pămîntul întors
al mormîntului,
ci de începutul uitării.

 

***


Despre Constantin Teodorescu şi opera sa:

       Un imaginar relaxat, dublat de o poftă a firescului angajat într-un fel de căutare camusiană a absolutului par să reprezinte, în cele mai multe dintre textele volumului, tot atâtea momente inaugurale într-un ritual al plăcerii scrisului, curat autentic, eliberator. (...) O nuanţă confesivă, complementul ubicuităţii, ori poate hermetism confesiv, traversează poemele lui Constantin Teodorescu. Multe din textele cărţii reprezintă concilieri ale eului cu spaţiul vis-realităţii. Chiar şi obsesia tranzivităţii este o altă provocare a acestei lirici. Fiinţa poetului îşi ritualizează trăirile la un mod iniţiatic. „Aventurile” eului fac parte dintr-un mimesis regresiv, nostalgia e fragmentul dintr-un spectacol promis, tensionările versului ţin de o strategie a resemantizării din recuzita poetului modern în căutarea propriei identităţi.

Ionel BOTA
       Meditaţiile poetului Constantin Teodorescu nu sunt simple iluzii, sau cuvinte fără miez, - dimpotrivă, în majoritatea poemelor se simte acea privire parcă atunci ieşită din culorile unui ştergar, o privire autentică asupra lumii, a liniştii şi violenţei ce pătează mirificul lumii. (...) Iarba, roua, veşnicia, nemurirea, sângele, izvorul, dorul şi (...) cântecul şi cuvântul sunt hrana multor poeme.
Miron ŢIC
       Descinzând din lirica blagiană, oscilând între tradiţional şi modern/postmodern, poezia lui C. Teodorescu (...) se remarcă prin meditaţiile sentimental-lucide asupra lumii şi luminii, misterului şi veşniciei, raportate intertextual la metaforele altor lampadofori, cu ritmuri şi imagini deschise spre noi şi inedite orizonturi: „În putrea cântecului / stăm ca-n veşnicie”.
Gheorghe JURMA
       Prof. Constantin Teodorescu este un cercetător al înţelesului şi a tainei cuvântului. Eseurile sale sunt adevărate studii, unde fiecare frază deschide o nouă idee, asupra căreia cititorul îşi rezervă timp de meditaţie.
       Poezia lui trăieşte un dor lăuntric, semănând prin cuvintele ei tristeţea şi bucuria, lumina flăcării nestinse, depărtarea ce se apropie, sfinţenia inefabilului.
Alexandru TOMESCU

Pentru arhiva EXILUL CREATOR apasati aici.
ALTERNATIVA / THE ALTERNATIVE / L'ALTERNATIVE - Politica, cultura, stiri, publicitate